Ăsta e cel mai mare talent al tău, să uiți.
Uitarea este cea care promite vindecare într-o lume în care adevărul este mult prea greu de acceptat și în care trecutul pare să devină cel mai puternic dușman. Fiecare om are o poveste, un „basm” doar al lui ce poartă numele de ,,destin”. Însă, în clipa în care amintirile și suferința renegate în ultimii ani revin, ești nevoit să te întorci la începutul basmului pe care ai avut atât de mare grijă să îl îngropi printre rămășițele unei copilării ce nu a fost menită să reziste în fericire. A fost o dată ca niciodată… o lume în care nu exista război și în care familiile nu erau despărțite de o graniță. O Georgie în care fiecare pădure avea o vrăjitoare ce ademenea copiii cu dulciuri și în care poveștile interzise erau citite în fiecare seară înainte de culcare. Așa a început basmul lui Sabo și, probabil, așa ar fi trebuit să continue dacă nu era războiul, dacă nu erau obuzele sau gloanțele. Și dacă acel codru nesfârșit al lui Leo Vardiashvili ar fi rămas cu adevărat nesfârșit până la final.
Scrijeliturile astea, pașii tăi aici, toate sunt distragerile mele. Te iubesc pentru ele. Bine, Sandro, hai să facem asta! Eu și cu tine. Stau cu fața spre ușa către copilăria noastră expirată și împing.
Copilăria este începutul fiecărui basm, iar pentru Sabo și Sandro a fost, poate, și singura perioadă în care viața însemna a trăi, nu a supraviețui, iar acasă avea cu adevărat un înțeles. Jocurile din curtea bunicii Lena, clipele petrecute cu unchiul Anzor și vecinul Surik, poveștile din biblioteca secretă a Ekăi citite în fiecare seară au purtat și continuă să poarte mirosul acelui timp. Dar lumea se schimbă. La fel și Sabo. La fel și Sandro. Divorțul învăluit în mister al părinților, apartamentul împărțit doar cu Eka și fuga lui Irakli la mănăstirea din Ushguli au fost doar primii pași dintr-o viață de care nu peste mult timp vor alege să fugă. Căderea URSS-ului a însemnat și căderea comunismului în Georgia. Un moment care promitea stabilitate și libertate s-a preschimbat în doar câteva luni într-un război civil care timp de zece ani urma să destrame familii, să ucidă cu sânge rece, fără remușcări sau conștiință. Granița era închisă și doar mita putea să îți promită viața și o scăpare într-un loc în care războiul nu te putea urmări.
Astfel, într-o țară în care sunetul gloanțelor erau ultimul șuier pe care îl auzeai înainte să adormi și în care sângele păta străzile, periferia Londrei a devenit noul ,,acasă” pentru Sabo și Sandro. Acel apartament mic, departe de orașul în care credeau cu adevărat că vor ajunge, urma să fie, pentru mulți ani, un spațiu gri, întunecat, apăsător, în care Irakli venea târziu, în încercarea de a-și salva fosta soție, singura femeie pe care a iubit-o, și în care absența Ekăi, captivă în lumea distrusă a Georgiei, își punea amprenta asupra fiecărei încăperi. Doar literatura și amintirea poveștilor pe care ea le citea lui Sandro și Sabo în urmă cu doar câțiva ani mai reprezentau pete risipite și uitate de culori. Fiecare nouă zi începea cu aceeași întrebare, ,,Când va veni Eka?” și se încheia cu același răspuns, ,,Curând”. Promisiunea lui Irakli nu s-a adeverit niciodată și a devenit o minciună în clipa în care Eka a murit – înainte de a putea să părăsească Georgia, înainte de a-și mai strânge în brațe pentru ultima dată fiii. Din acel moment, Georgia și vocile celor rămași în urmă s-au stins. Nu pentru totdeauna însă.
Ești acasă./ Adică la Londra./ Mlaștina aia urâtă ?/ Acolo e casa mea acum./ […] Locul tău nu e în Londra, Sabo. Uită-te în jur. Ai Georgia în sânge. Nu simți?/ N-o mai simt./ N-ai făcut niciodată eforturi reale să-ți înfigi rădăcinile în mlaștina aia fără munți. […] Doar trăgeai de timp./ Până când?/ Până când te chema ceva aici.
Aproape 18 ani în care Georgia nu a mai existat pentru Sabo și Sandro. Doar pentru Irakli, care a încercat să își facă suficient curaj pentru a-și cumpăra un bilet de avion care să îl aducă ,,acasă”, la adevăratul ,,acasă”. După aproape două decenii el a reușit în sfârșit să se întoarcă. Ce nu știa însă era faptul că scurta sa călătorie – având ca scop împrăștierea unor ultime ,,firimituri” din el însuși în țara pe care a iubit-o atât de mult – urma să scoată la suprafață adevăruri dure și mărturisiri neașteptate. Sabo și Sandro nu au mai primit niciun semn de la el în afară de un ultim email în care recunoștea că este căutat și că pentru el nu mai există scăpare. Sandro îl urmează în Georgia și are parte de aceeași soartă. A mai rămas doar Sabo. Cel care și-a dorit cel mai tare să uite că înainte de Londra, de viața pe care a încercat să și-o construiască a existat și Georgia. Fiecare amintire pe care s-a străduit să o îngroape adânc a fost readusă la lumină de o voce a trecutului: de cea a bunicii Lena, a unchiului Anzor sau a vecinului Surik. Niciodată a Ekăi. Aproape de fiecare dată a lui Nino, păstrătoarea celui mai mare secret al său. Trecutul bătea pentru prima dată în 18 ani la ușa apartamentului din Londra, iar de această dată nu accepta un refuz. Georgia îl chema. Poate dacă nu ar fi răspuns la aceste chemări nu l-ar fi cunoscut niciodată pe Nodar, taximetristul care l-a preluat de la aeroport și i-a oferit o cameră în apartamentul pe care îl împărțea cu soția și fiica dispărută, ființe ce vor ajunge să îi devină un fel de familie în care trecutul pulsa mai puternic ca niciodată.
Uită-te la mine, uită-te la mine!/ Cuvintele pe care poate i le-aș fi spus Ekăi, dacă ar fi fost acolo, doar îl enervau pe Sandro pe vremea când copilăream la Londra. Dar mereu voiam să se uite la mine, să fie impresionat. […] La marginea unui codru nesfârșit… Ei, e adevărat că mereu ți-a plăcut să începi vânătorile de indicii cu un strop de poveste, frate. Deci? Cum mă descurc acum? Mă vezi?
Sabo nu se aștepta ca încercarea de a-și găsi fratele și tatăl să se transforme într-un joc literar sau într-o vânătoare de comori. La fel cum nu se aștepta ca cei de care va ajunge și el să se ascundă să fie polițiști corupți. Într-o Georgie zguduită de un nou conflict, în care clădirile și străzile au rămas doar ruinele a ceea ce au fost odată, Sabo nu poate decât să urmărească indiciile lăsate de Sandro. Citatele din Frații Grimm, replicile din Shakespeare sau fragmentele din Charles Bukowski, toate sunt menite să îl apropie de tatăl lor. Însă această vânătoare de comori încifrată în literatură și poveste devine mai mult decât atât. Devine o întoarcere în copilăria ce pare să nu mai aibă același miros expirat de praf și mucegai, dar și în locurile în care, în trecut, a cunoscut bucuria: casa bunicii Lena, apartamentul în care a crescut, grădina botanică. Toate au fost casă pentru cele mai frumoase amintiri pe care a ales să le ascundă din dorința de a le face să doară mai puțin. Vocile celor ce nu mai sunt devin mai puternice ca niciodată. Mai ales cea a lui Nino, fetița care i-a fost ca o soră, dar pe care a împins-o, fără să vrea, în fața glonțului. Păstrătoarea celui mai mare secret al său. Sabo a fost pe cale să se piardă de atât de multe ori, cufundat în amintiri cumplite, în sentimente de durere și răzbunare sau în adevăruri care îl determinau să se întrebe cum ar fi arătat totul într-o lume în care nu ar fi pierdut-o pe Eka, pe mama la a cărei înmormântare nici măcar nu a ajuns. Singurul sprijin în căutarea acestor ultime piese din kaliedosckopul tatălui său a fost Nodar. Cel ce l-a ajutat fără să adreseze întrebări și care i-a oferit înțelegere și compasiune în clipele în care nimeni altcineva nu o putea face. Totuși, tot Nodar a fost cel care a spus poliției totul în schimbul unei promisiuni ce s-a dovedit false.
Pentru Natia Basriani din Țhinvali. Natia, dacă asculți, te iubim. Ai grijă de tine, o să te găsim. Cu dragoste, tati și Keti.
Șansa de a-ți regăsi fiica sau păstrarea secretului unui bărbat pe care l-ai cunoscut doar cu câteva zile în urmă? Asta i-a propus detectivul lui Nodar. O alegere pe care acesta a făcut-o fără niciun regret și ar face-o din nou. Destinul nu a fost blând nici cu Nodar și Keti. Când viața părea în sfârșit că prinde culoare, atacurile și obuzele din Oseția le-au luat ceea ce aveau cel mai de preț pe lume, pe Natia. Fiica pe care Keti a înmormântat-o fără trup într-un cimitir din orașul în care au fugit, în Tbilisi. Fiica pe care Nodar nu încetează să o caute, dând anunțuri zilnice la postul de radio, fiind convins că încă trăiește. A încercat de atât de multe ori să pătrundă în Oseția, în acel teritoriu închis, în care poți trece granița doar ilegal și cu prețul propriei vieți, însă fără reușită. Promisiunea detectivului, aceea de a-i permite accesul acolo, părea să fie ultima șansă pe care Nodar o are pentru a-și revedea fiica. Poate așa ar fi fost dacă poliția nu ar fi mințit doar cu scopul de a obține informațiile de care avea nevoie. În urma acestei înțelegeri nu mai rămâne decât sentimentul de vinovăție. Vinovăție față de Sabo, față de Natia, dar mai ales față de el însuși. Tocmai din această vinovăție vine și determinarea de a-l ajuta și de a fi cel mai mare sprijin pentru Sabo. De la scurtele drumuri prin oraș până la lunga călătorie spre Ushguli, Nodar a fost la fiecare pas lângă el. Și, în final, devotamentul pare să îi fie răsplătit.
Undeva, după câțiva kilometri prin munți, văd strălucirea slabă a unei lumini. Simt în adâncul sufletului că e Irakli. […] vocea Ekăi e cea care mă salvează./ Basmele trebuie citite până la sfârșit, Saba, zice ea încet. Ăsta nu e sfârșitul./ Nu e?/ Nu. Aduce ghinion să le lași neterminate. Basmele au final fericit./ Poate că nu toate.
Oseția trebuia să fie locul în care călătoria ce a avut ca scop găsirea lui Irakli să ia sfârșit. Trebuia să fie locul din care Sabo să se întoarcă alături de tatăl său în Londra și să încerce să uite din nou Georgia. Însă Oseția l-a așteptat altfel. Cu un personaj fictiv, o copie a tatălui pe nume Valiko. Cu o vizită la orfelinatul în care Nodar a găsit-o pe Natia, fiica la a cărei căutare nu a renunțat nici măcar o clipă. Cu oameni captivi într-un loc în care doar moartea domnește, dar care acum devin parte din povestea lui pentru că i-au întâlnit tatăl în urmă cu puțin timp. Oseția a presupus așteptare și răbdare în clipele în care dorința de a fugi și de a căuta fără întrerupere devenea mult prea puternică. În pofida acestei așteptări, Oseția nu i-a oferit tatăl înapoi. A găsit doar pașaportul și ultima scenă din Kaleidoscop, din piesa de teatru devenită o copie a realității în care trăia Irakli. L-a urmat pe munte, unde a văzut pentru ultima dată silueta tatălui său, cel care a ales să își săvârșească sfârșitul în țara ce i-a adus atât de multă suferință, dar care, chiar și la final, a rămas tot ,,acasă”. Poate l-ar fi urmat dacă vocea Ekăi, auzită până atunci atât de rar, nu l-ar fi oprit. Basmul lui Irakli a luat sfârșit, însă basmul său se află departe de final. Iar Oseția, asemenea Georgiei, îi demonstrează asta. În clipa în care Nodar își găsește sfârșitul propriului basm, împușcat în codrul nesfârșit, privindu-și fiica și zâmbind, Sabo este cel de care viața fetei celui mai bun prieten va depinde. Este cel care poate duce mai departe adevărul tatălui său, acela că nu este un criminal și că tot ce a făcut a fost din dragoste, dar și pe cel al familiei pierdute în această țară înconjurată de fantome ale trecutului. Restul călătoriei devine una cufundată în liniște și în durere, niciodată suficiente pentru a-l doborî complet. Codrul nesfârșit are, de fapt, un sfârșit. Ca orice basm. Ca orice destin.
Au mai rămas doar două voci în familia mea tot mai mică. A mea și a lui Sandro […] În curând, o să găsesc o modalitate de a-i povesti ce s-a întâmplat după ce s-au terminat indiciile lui, după codrul nesfârșit. O să-i spun basmul ăsta până la capăt. Am mai rămas doar noi doi acum, frate. Dar e de-ajuns.
În romanul La marginea unui codru nesfârșit, scris de Leo Vardiashvili, vocile trecutului devin o voce unică, cea a Georgiei, fiecare dispărând în clipa în care ultima misiune, poate și cea mai importantă pe care ai avut-o de îndeplinit ,,acasă”, s-a încheiat. Fiecare basm și-a primit finalul (fericit sau nu). Mai rămân doar Sabo și Sandro, Natia și Keti. Basmul lor este departe de a fi încheiat. La fel, desigur, cel al Georgiei. Care continuă să aibă pregătită paharul de vin și sabia. Și să aștepte.
- Citește AICI o altă recenzie a volumului La marginea unui codru nesfârșit, scris de Leo Vardiashvili!
*Maria Ioana Oglinzanu, redactor Alecart, este elevă în clasa a XI-a, filologie, la Colegiul Național Iași.
Foto copertă articol: Petronela Dumitriu
