Literatura ne-a demonstrat din nou, în cea de a treia zi de FILIT, că are puterea să vorbească despre ființa umană prin fiecare personaj în parte, că reușește să pună sub lupă realitatea, să șteargă granița dintre ceea ce numim convențional viața noastră/viața adevărată și existența filtrată prin imaginația autorului. Ne-a demonstrat că lumea cotidiană nu are un adevăr unic, ci depinde doar din ce perspectivă o privești. Ne-a demonstrat că traumele individuale se întretaie de mult prea multe ori cu cele colective, menite să fie purtate pe spatele unei lumi întregi, nu doar pe cel al unei singure ființe. Ne-a demonstrat că, de fapt, literatura devine ea însăși realitate sau, poate, chiar realitatea este cea care devine literatură în final.
Momentul muzical susținut de cvartetul de fagot al Colegiului Național de Artă „Octav Băncilă” (alcătuit din Darius Eduard Petrișor, Paul Brumă, Ana-Maria Baciu, David Vasiliu și coordonat de domnul profesor Florin Loghin) ne-a introdus în această după-amiază în lumi dure, ce par lipsite de lumină și de speranță, în lumi care nu au fost niciodată înțelegătoare cu ființele umane, deși au fost create de acestea. Romanele Destin, scris de Zeruya Shalev și prezentat de Ioana Popa, și Prinde iepurele, scris de Lana Bastašić și adus aproape de noi de Luiza Sfîcă, au pus astăzi în fața cititorilor două realități diferite și totuși nu incompatibile, două realități marcate de război și de traumă, două realități care, deși îndepărtate din punct de vedere geografic una de cealaltă, au fost aduse la Alecart mai aproape ca niciodată.
Atunci când ești departe trebuie să iei o decizie care s-ar putea să îți schimbe toată viața. Când nu poți intui ce se va întâmpla în viitor, trebuie să iei o decizie. Până la urmă aceste decizii sunt și ele fațete ale vieții, fațete ale dragostei. – Zeruya Shalev
Romanul Destin propune o lume pe cât de crudă, pe atât de fragilă, o lume plină de fisuri și de ziduri pe care le ridicăm crezând că ne vor proteja sau le dărâmăm cu convingerea că ne vor aduce mai aproape de celălalt; în el se vorbește despre dificultatea de a ne înțelege și de a-l accepta pe cel drag, despre cât de ușor iubirea se transformă în opusul ei, despre tăceri, crize, dezamăgiri și neașteptate apropieri. Din dialogul purtat cu autoarea, rămânem cu câțiva termeni definitorii pentru ceea ce caută ea să analizeze: regretul, vinovăția, durerea, trecutul și prezentul, vindecarea. Rămânem cu întrebări și totodată cu răspunsurile care au oferit în anumite cazuri un nou suflu volumului. Pornind chiar de la titlul romanului, Zeruya Shalev ne destăinuie că, deși acesta a fost și în ebraică titlul inițial, ulterior l-a schimbat. Titlul actual nu înseamnă în ebraică doar miracol, ci mai ales mirare – un sentiment ce îi este foarte familiar personajului principal, Atara (Titlul nu înseamnă miracol neapărat, ci mirare. Cred că este cel mai important sentiment pe care Atara, personajul principal, îl are spre finalul cărții.).
Atara nu a fost singurul personaj ,,invocat”, singura care „a participat” alături de noi la întâlnire. Împreună cu ea, Rahel, Alex și Eden au spus poveștile din spatele paginilor cărora Zeruya Shalev le-a dat viață. Au fost amintite scene care nu au un final propriu-zis (exact cum se întâmplă și în viață), care vorbesc despre „zonele gri” ale sentimentelor și vieților noastre, care lasă la sfârșitul lecturii multe întrebări – așa cum este cea în care Eden, fiul Atarei și al lui Alex, încearcă să descopere ce ar fi vrut să-i spună tatăl și nu a mai reușit din cauza morții neașteptate: Cuvintele lui Alex sunt, din punctul meu de vedere generale. Însă, Eden a ales să le facă atât de speciale tocmai pentru că erau ultimele cuvinte ale tatălui său. Le-a oferit interpretarea proprie, interpretarea de care avea el însuși nevoie.
În lume și în viață avem doruri care nu se vor împlini niciodată. – Zeruya Shalev
În dialogul purtat cu Zeruya Shalev am vorbit în primul rând despre iubire. Despre acea iubire care consumă omul și care, totodată, îl poate vindeca. Acea iubire care în romanele autoarei poate prinde atât de multe forme, poate fi atât de diversă și poate fi împărtășită atât de ușor (sau de greu) între oameni atât de diferiți sau asemănători. Am discutat despre ce înseamnă cu adevărat iubirea și despre ce nu este iubirea, dar și despre ce trebuie să învățăm pentru a iubi și pentru a putea fi iubiți (Personajele mele vor să fie iubite. Dar nu este suficient să iubim, trebuie să învățăm să iubim și noi la rândul nostru, trebuie să învățăm să trăim. Care este momentul în care eșuăm de fapt în dragoste?). Nu în ultimul rând, am vorbit despre tăcere. Și despre adevăr, despre puterea pe care acesta îl are asupra ființei umane, despre intensitatea pe care o poate avea. Am discutat despre acel adevăr care rănește la fel cum uneori vindecă, cel care încătușează la fel cum poate elibera, acel adevăr pe care Atara reușește să îl descopere după o călătorie care i-a distrus și i-a furat părți din suflet (Cred că întreaga călătorie a Atarei este mai importantă decât adevărul. Adevărul nu este de fiecare dată cel mai important. Adevărul poate ucide. Trebuie să căutăm adevărul doar dacă este unic, doar dacă este unul singur).
Pentru mine literatura este despre cum poți să fii uman într-o lume inumană. Din păcate, suferința, fie ea mare sau mică, face parte din viață. Așa cum se întâmplă și în cazul copilăriei. Trebuie să o trăim indiferent de ceea ce ne înconjoară. Aceasta este condiția umană. – Lana Bastašić
Romanul Prinde iepurele propune în primul rând o imagine asupra omului și asupra perspectivei. Acea perspectivă care reușește să dezbine o poveste în mai multe și o istorie colectivă în nenumărate istorii individuale. Mai mult decât atât, aduce în lumină o singură față a poveștii, diferită de fiecare dată în ochii celorlalți. Din dialogul purtat cu Lana Bastašić am înțeles cât de importanți sunt cu adevărat povestitorul și toate privilegiile acestuia. Esențial e cine, nu ce povestește. Am înțeles că romanul său are de fapt două fețe, una luminoasă și una întunecată, una scrisă și una nescrisă, una a Sarei și una a Lejlei. Alături de adevărul și perspectiva Sarei, Lana Bastašić a vorbit și despre Lejla, dar și despre ea însăși. A destăinuit momente cheie ale romanului care au luat naștere din clipe pe care chiar ea le-a trăit, le-a simțit și le-a înțeles la un moment dat. De exemplu, clipa în care Lejla își schimbă numele, obligată de realitatea din Bosnia anilor `90, devine o oglindire a realității, o realitate la care și autoarea a luat parte, chiar dacă din exterior, asemenea Sarei (Aveam doar 11 ani când colegii mei au venit la școală cu alte nume. Acesta este momentul în care copiii văd și înțeleg absurditatea adulților.). Pe parcursul întregului dialog, Lana Bastašić a enunțat și a descris perspectiva, atât în contextul literar, cât și în contextul lumii cotidiene – în care devine esențial să nu credităm povestea nimănui, căci orice punct de vedere deformează, rescrie, reinterpretează, face partizanat. Ceea ce m-a făcut să mă gândesc că ar fi extrem de interesant să ne vedem propria viață și din perspectiva celor din jur.
Ficțiunea nu este reală. Scriitorul îți spune că nu este adevărat. Și pentru că nu există această aroganță a adevărului, se permite ca unele adevăruri să continue să trăiască. Pentru că la televizor sau în media oamenii sunt transformați în cifre. În literatură, în schimb, acestor oameni li se redă umanitatea.
Omul reapare în prim-plan, de această dată însă, omul văzut din perspectiva Lejlei și a Sarei. Diferențele de percepție a celor două personaje feminine par să fi intrat în decursul întâlnirii de astăzi în dialog, par să fi stat pentru prima dată după mult timp față în față.
Lana Bastašić aduce în fața publicului și un alt subiect delicat, cel al relațiilor toxice dintre oameni. Așa cum în cazul Sarei și al Lejlei e greu de remarcat prietenia (mereu a fost mai mult sau mai puțin decât prietenie, a spus Lana), ființa umană din prezent cade și ea pradă acestor relații toxice, relații care se pot simți în anumite clipe asemenea unor celule, a unor închisori sau, în alte momente, ca fiind acel ,,acasă” la care îți dorești atât de mult să te întorci.
Totodată, spre final, Lana Bastašić, întrebată despre imaginea iepurelui – iepure care apare de mai multe ori în roman și se găsește și în titlul acestuia – a spus că aceasta se raportează la întreaga istorie a Sarei și a Lejlei în funcție de momentele în care apare, formând o adevărată axă temporală în jurul său, putând, în egală măsură, să trimită la condiția artistului însuși (Călătoria pornește de la un iepure viu și se încheie la un iepure lipsit de viață, cel din pictură. Pentru că ideea mea a pornit de la întrebarea: Cum poți transforma ceva viu în artă? Acolo este violență. Este egoism. Iei ceva și nu mai oferi nimic în schimb. Așa că iepurele poate deveni în final și o condiție a artistului, a creativității acestuia.).
Cea de a treia zi de Filit a adus la Alecart destine care se întretaie și perspective care dau naștere poveștilor, a adus realități interconectate cu literatura și iubiri rătăcite, transformate în relații toxice. La finalul acestei zile am rămas cu o întrebare esențială: Avem oare cu adevărat dreptul să condamnăm un personaj sau o ființă umană fără a-i cunoaște perspectiva, fără a-i cunoaște destinul? Răspunsul și-l va da fiecare.
*Maria Ioana Oglinzanu, redactor Alecart, este elevă în clasa a X-a, filo, la Colegiul Național Iași.
