Mișcarea browniană a stărilor în liber de causis, de Florin Partene

Încremenind prezentul în care continuă să se infiltreze umbra amorțită a trecutului, claustrând amintirile mistuite de regret, poeziile din care se constituie volumul liber de causis se derulează în fața cititorului sub forma unei mișcări browniene în care ordinea este (re)configurată tocmai prin renunțarea la aceasta, rămânând doar imaginea dezolantă a indiferenței.

Volumul mi-a lăsat impresia unei voci suspendate între resemnare și speranță, această stare intermediară dobândind rolul unui anestezic al trăirilor. Întocmai ca un fluture care, prins într-un borcan, deși conștient de neputința și suferința (auto)provocată, continuă să se zbată, împotrivindu-se închisorii de sticlă, în liber de causis durerea este reiterată tocmai prin încercarea de a o încremeni: eu știu despre singurătate/ exact ce mi-ai spus tu/ că nu este o boală/ ci doar o depărtare ușoară/ ca stîngul de dreptul în vals (iepurele). Cele patru părți pe baza cărora se cristalizează volumul apar ca răspunsuri la întrebările tale fundamentale (liber de causis), atât poeziile cu care debutează fiecare parte cât și cele tranziționale reprezentând catalizatori pentru ceea ce urmează. Fiecare parte este încrustată în liric sub forma unei nuanțe a singurătății – sau, mai bine zis, ton – având în vedere că trăirile par a gravita în jurul dualității alb-negru și nu în jurul policromaticii – aducând câte o nouă perspectivă epatantă asupra acesteia.

a) desprindere de fantoma proximității

Poemele din prima parte a volumului mi-au lăsat impresia unei încercări (pe cât de intensă, pe atât de inutilă) de revitalizare a apropierii, a unei apropieri corporale reflectată în versurile tangibile, dar volatile – m-am depilat/ m-am dat cu ceară/ și vreau să vin la tine/ să mă iei de trupul meu mic/ pînă cînd scîntei ca moartea lentă/ ne vor convinge (ceara). Prezența – acum iluzorie, spulberată ireversibil și transfigurată într-o amintire distilată a altcuiva – extinde abisul singurătății, aceasta fiind acutizată de absența prezenței: singur despre singurătate nu am aflat nimic (iepurele). O mișcare spre înapoi, a cuiva care calcă pe propriile-i urme pentru (și fără) a-și găsi drumul spre ceea ce a fost, a cuiva care se mișcă din inerție, rupt de fervoarea și hipnoza în care plutise până atunci.

c)-d)cădere în abisul izolării

Compoziția poetică se metamorfozează într-o indiferență ternă, singurătatea fiind percepută ca o evadare din suferința inexorabilă: urc doar cu liftul acum/ și cînd mă așez în pat/ mă prăbușesc în vechea noastră grădină/ cînd tu plină de viață ai deschis larg ușa/ iar eu am plecat să locuiesc la hotel… (hotel). Trăirile sunt paralizate, obturate într-o crisalidă cenușie, țesută de incapacitatea resemnării. Încremenirea introspecției dobândește valențe monocromatice, sugerate de o voce apatică și versuri ce converg spre desistare – nu,/ nu tu,/ nu tu, viață (perseverența).

e)ființa (prin) caleidoscop

În indiferența opacă, (aparent) impenetrabilă, se infiltrează imagini puternic vizuale, pulsatile, vii, care îmi amintesc de lovitura unui fulger care despică, deși doar pentru o secundă de luciditate, bezna densă a nopții. Vitraliul acestor minuțioase imagini creează impresia de distorsionare a detașării anterioare, poeziile transfigurând starea construită în celelalte două părți – surprinde-mă…tu!/ doar ți-am adus fluturi, săpun/ săculeț pentru minte (poezie balneoclimaterică).

b)singurătate decupată în abțibild

Ajungând la ultima parte a volumului – care se identifică, în fapt, cu ultimul poem – mi se pare că toate celelalte versuri s-au omogenizat într-o singură poezie, care aduce singurătatea anterioară într-un stadiu de incandescență: Cînd stau și exist/ Sunt de la nas în sus un om trist/ Singur mă gândesc/ Însă ea gândirea dezvoltă/ Gînd chinezesc (abțibild). Finalul volumului dizolvă imaginile caleidoscopice construite până acum, suprapunând peste acestea candoarea dezarmantă adusă de singurătatea ireversibilă.

Florin Partene, prin volumul liber de causis, creează și spulberă stări printr-o poezie transcendentă, a cărei fluiditate ilustrează în mod percutant mișcarea haotică și, totodată, hipnotică, a ființei.

 

Notă: Articolul  va putea fi citit și în Suplimentul Alecart de Poezie dedicat Festivalului Internațional de Poezie și Muzică „Poezia e la Bistrița” (12-15 iulie 2018).

*Raisa Manolescu, redactor Alecart, este elevă la Colegiul Național Iași.

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!