O societate care pretinde că le dă oamenilor posibilitatea să-și înțeleagă potențialul, dar nu reușește să schimbe structurile care îi împiedică pe toți să prospere este tot una opresivă. Și totuși, în ciuda tuturor constrângerilor, nu ne pierdem niciodată libertatea interioară: libertatea de a face ce este corect.
Decembrie, 1990, Albania. E o zi ploioasă, în care Lea, fetița de 11 ani plecată după o ceartă cu cea mai bună prietenă, Elona, de la școală, unde rămăseseră să facă, așa cum le fusese repartizat, curățenie, îmbrățișează cu disperare picioarele statuii lui Stalin, convinsă că niciodată nu l-a iubit mai mult decât atunci pe cel care, mai mult decât Napoleon, a întruchipat spiritul lumii. Cu obrazul lipit de coapsa lui Stalin și cu mâinile care se străduiau să-i cuprindă genunchii, fetița ridică privirea în căutarea celei a bărbatului care le zâmbea tuturor cu ochii. Dar nici zâmbetul, nici mustața, nici măcar ochii acestuia nu mai sunt acolo unde ar fi trebuit să fie. Huliganii furaseră capul lui Stalin. Iar în jur se strigă: Libertate, democrație, libertate, democrație. Lea știe însă că ea este o fetiță liberă, de vreme ce singură a ales să nu o ia azi nici pe drumul care cotește la dreapta, nici pe cel din stânga, ci să meargă tot înainte spre casă, trezindu-se alergând în grădina de lângă Palatul Culturii. E o fetiță atât de liberă, încât resimțeam libertatea ca pe o povară și, uneori, cum se întâmpla în ziua aceea, ca pe o amenințare. O fetiță care e convinsă de adevărul cuvintelor învățătoarei Nora despre inamici ce încercau frecvent să răstoarne regimul, dar eșuau de fiecare dată, despre lupta cea mai importantă a întregului popor albanez, de a realiza tranziția de la libertatea socialistă la cea comunistă – de la un stat revoluționar condus de legi drepte la o societate fără clase, din care statul însuși avea să dispară. O fetiță ale cărei certitudini aveau să se prăbușească. O fetiță care își va trăi restul de copilărie și adolescența, până în 1997 – după lunile războiului civil albanez care o vor determina să plece să studieze filosofia (Filozofie? […] Marxism, a insistat el. […] E același lucru. Până și Marx știa că nu merită. Știi ce a zis? Că filosofii doar au interpretat lumea. Ideea e s-o schimbi. A spus-o în Teza a unsprezecea despre Feuerbach.) într-o țară care va cunoaște tranziția. La fel ca toate celelalte din fostul bloc comunist.
Povestea vieții mele nu era povestea evenimentelor care se întâmplaseră într-o anumită perioadă de timp, ci povestea căutării întrebărilor potrivite, întrebări pe care nu mă gândisem să le pun.
Fetița de atunci a ajuns să predea teorie politică la London School of Economics și în fiecare an își începe cursurile despre Marx spunându-le studenților că mulți oameni se gândesc la socialism ca la o teorie a relațiilor materiale, a luptei de clasă sau a dreptății economice, dar că, în realitate, ceva mult mai fundamental îl animă. Socialismul, le spun eu, este înainte de toate o teorie despre libertatea umană, despre cum să vezi progresul istoriei, despre cum să te adaptezi circumstanțelor, dar și cum să încerci să te ridici deasupra lor. Volumul Leei Ypi nu este un roman. Nu este propriu-zis nici o biografie. E o reconstituire a modului în care fetița de atunci a văzut lucrurile. Înainte și după acel decembrie 1990 albanez. O mărturisire a ceea ce a păstrat din anii anteriori lui și a ceea ce a trăit alături de familie după. A ceea ce a determinat-o să plece din Albania fără a se mai întoarce și să ajungă omul de astăzi. Care a cunoscut câțiva ani socialismul albanez și apoi un alt timp, zguduit de încercarea țării ei de a înțelege noua libertate și de a se adapta la ea. Socialismul văzut prin ochii fetiței de 11 ani e un socialism diferit de cel al viitorilor ei prieteni italieni și nu numai. Socialismul prietenilor mei era limpede, luminos și undeva în viitor. Al meu era murdar, însângerat și ținea de trecut. […] Socialismul lor era caracterizat de triumful libertății și al dreptății; al meu, de eșecul lor.
Pe 5 mai 1990, Toto Cutugno a câștigat Eurovisionul ținut la Zagreb cu melodia „Insieme: 1992”. Doar câțiva ani mai târziu am descoperit că nu era de fapt, așa cum presupusesem mereu, un cântec despre libertatea și unitatea aduse de răspândirea idealurilor socialiste în toată Europa, ci un cântec despre Tratatul de la Maastricht, ce avea să consolideze în scurtă vreme piața liberală.
Volumul Leei Ypi e o carte despre o țară. La sfârșitul unei epoci și în primii ani ai alteia. O reconstituire a unui mod de a trăi într-un sistem familiar nouă, celor din Est, dar și a anilor de tranziție (la fel de familiari), cu tot ceea ce au însemnat ei: insolvență, șomaj, sărăcie, alegeri „libere”, mișcări de stradă, guverne de coaliție, însușirea unui nou vocabular în care termeni precum piețe emergente, investitori, structuri guvernamentale, lupta anticorupție, reforme au luat repede locul celor pe care învățătoarea Nora îi explica atât de clar copiilor în uniforme și cu bentițe de culoare roșie în păr. E o bucată din istoria albaneză recentă. În interiorul căreia își fac loc bucăți din istoria mai de demult a Albaniei, din istoria familiei Ypi, ca de exemplu, cea în care străbunicul despre care fetița nu a știut mult timp că are vreo legătură cu familia ei – celălalt Ypi – se dovedește a fi chiar infamul bărbat din cărțile de istorie, fostul prim-ministru pe care fusesem crescută să-l disprețuiesc. Din cauza căruia bunicul făcuse cincisprezece ani de închisoare. Sau cea despre proprietățile familiei mamei, confiscate de regimul lui Enver Hodja. Crescută cu convingerea că familia mea îmi împărtășește entuziasmul pentru Partid, suferind că părinții amână înrămarea unei fotografii cu unchiul Enver la moartea căruia o țară întreagă plânge – o fotografie pe care fetița să o așeze deasupra patului, că nu are niciun partizan în familie cu care să se mândrească la școală, că a învățat de la bunica Nini, crescută în Salonic, franceza – limbă pe care mult timp a urât-o fiindcă o făcea diferită de ceilalți copii – înaintea albanezei, Lea află după acel decembrie ploios că nici dosarul mamei și nici cel al tatălui nu a fost curat, că niciunul nu își urmase visurile, că, deși pionieră și fruntașă, nu ar fi avut nici ea șansa unui viitor strălucit sub regimul socialist care construia mult visatul comunism. Am aflat adevărul când acesta nu mai era periculos, dar, de asemenea, într-un moment când eram suficient de mare să mă întreb de ce familia mea m-a mințit atât de mult timp. Mi se părea dificil să procesez faptul că tot ce îmi spusese familia mea sau făcuse până atunci fusese o minciună, o minciună pe care au tot repetat-o, astfel încât eu să continui să cred ce îmi spuneau alții. Nimic ieșit din comun în alegerea familiei Ypi. Ceea ce a trăit Lea e, într-un fel sau altul, ceea ce au trăit atâția alții în anii în care regimurile comuniste se prăbușeau în Europa de Centrală și de Sud-Est. Imaginile pe care memoria ei le reține din primii ani ai copilăriei sunt, în mare, cele ale majorității copiilor din țările fost comuniste. Ușor mișcate, doar ușor modificate, ele vorbesc despre aceeași tăcere protectoare a familiei, despre cartele și rații la alimente, despre cozi la care aștepți sau la care rogi vecinii să îți țină loc, despre magazine goale și timp petrecut pe străduțele cartierului alături de alți copii, despre jocuri nevinovate și lecții de istorie în care îți însușești dușmanii poporului, despre antene de televiziune rotite până reușeau să prindă un post italian, despre emisiuni cu program scurt, pene de lumină, vecini care se ajutau între ei, dar cărora trebuia să fii atent ce le spui despre familie și abnegația față de partid, doze goale de coca-cola păstrate ca niște bibelouri sub milieuri frumos brodate pe masa din sufragerie, copiii turiștilor din țările vestice veniți în vacanță la mare și mirosind dulce a cremă de soare, nu a ulei de măsline, cu care însă nu aveai voie să vorbești și de care te despărțea pe plajă o linie de netrecut, despre gustul de biscuiți și de semințe prăjite, tabere de pionieri, medalii și diplome – o țară în care toți erau liberi, cea mai bună țară posibilă, dar din care nimeni nu putea pleca. Și, s-ar fi zis, nici nu și-ar fi dorit să plece. Până pe 12 decembrie 1990, când țara mea a fost declarată oficial stat pluripartid, unul în care aveau să se țină alegeri libere. Sunt amintiri învăluite într-o aură ușor nostalgică, întâmplări înțelese prin prisma prelungirii a ceea ce școala și Partidul livrau copiilor ce trebuiau pregătiți pentru viitorul luminos al patriei. Care brusc se transformă într-un prezent pe care nimeni nu știe cum să îl gestioneze. Numai un singur cuvânt rămăsese: libertate. Apărea în fiecare discurs la televizor, în fiecare slogan scandat cu furie în stradă. Când libertatea a venit în cele din urmă, a fost ca un preparat servit congelat încă. Am mestecat un pic, am înghițit rapid și am rămas nemâncați.
Dar când inamicul și-a făcut până la urmă apariția, semăna prea mult cu noi înșine. Nu aveam categorii ca să descriem ce se întâmplase, definiții să surprindem ce pierduserăm și ce am câștigat în schimb.
Cei șapte ani evocați de Lea Ypi până după intrarea trupelor internaționale de menținere a păcii în Albania – după evenimentele sângeroase din 1997 – sunt cronica unei perioade întunecate, a anilor pe care o țară îi traversează în încercarea de a descoperi noul sens al libertății. Privirea rămâne a copilului ce se confruntă cu o realitate pe care nu o poate înțelege, dar la care se adaptează așa cum o face și la schimbările ce îi afectează familia și la lumea pe care acum o descoperă altfel. De la plecarea Elonei în Italia și supărarea tatălui care nu vrea să mai audă de ea la încercările atâtor familii disperate de a ajunge acolo, în transporturi ilegale și periculoase, întâmpinate inițial cu înțelegere – pentru ca apoi, în mai puțin de jumătate de an, politica față de acești imigranți economici să se schimbe, să fie ținuți pe terenuri de sport, privați de libertate, retrimiși în țară. De la înființarea ONG-urilor la lupta pentru puterea politică, șomaj și restructurare până la jocurile piramidale, trafic de femei, droguri. Imaginile recompun, pe de o parte, naivitatea, pe de alta, disperarea acelor ani, avalanșa de schimbări și de resentimente, neașezarea unei țări încă nedezmeticite, prinse într-un mecanism ale cărui legi nu le înțelege. Imaginile vorbesc despre alegeri familiale, dar și despre traumele unei societăți mai largi. Nimic din ceea ce readuce la viață Lea Ypi nu e necunoscut cititorilor din țările care au trecut prin aceleași convulsii și prin tranziția, relativ asemănătoare, către „libertate”. O libertate neîngrădită acum de vreo graniță, de vreun partid sau de vreo ideologie, ci doar de sărăcia unei țări care nu știe cum să se adapteze acestui prezent pentru care nimic nu a pregătit-o.
E mult mai rău decât în 1990. Cel puțin atunci aveam speranța democrației. Acum nu a mai rămas nimic, doar un blestem.
Cartea Leei Ypi e, așadar, oglinda în care se întrevăd povești de viață asemănătoare. La fel de tulburi, de amare și de neînțeles pentru cei care încă visează la beneficiile socialismului „adevărat”, nu la ceea ce mersese prost în partea mea de lume și care putea fi explicat prin cruzimea conducătorilor noștri sau prin unic de înapoiata natură a instituțiilor noastre. În ea însă se găsesc și aspecte specifice realității albaneze, de la nave precum Vlora care au dus sute de oameni peste Adriatică, oameni ce au eșuat pe în tabere de refugiați sau pe stadioane păzite de militari, au fost bătuți și repatriați până la evenimentele din ianuarie-aprilie 1997 – lunile războiului civil albanez, explicat în presa internațională nu prin colapsul unui sistem financiar defectuos, ci prin animozități vechi dintre diferite grupări etnice, Gheg în nord și Tosk în sud. Animozități pe care nici fetița, nici tânăra Lea nu le-a perceput niciun moment. Acestea sunt, probabil, paginile cele mai zguduitoare. Nu atât prin acuitatea observațiilor, cât fiindcă perspectiva e a unei tinere fete care își vede spulberate toate iluziile. Ale ei și ale țării în care a crescut. Fragmentele inserate din paginile de jurnal sunt scrise în timp ce sunetul kalașnikovurilor răsună continuu și în parlament nu se găsesc soluții. După ce mama alege să se îmbarce doar cu fratele mai mic și să plece în Italia ca să își salveze viețile. În aceste luni, Lea învață să trăiască fără a ști dacă tatăl (parlamentar pentru câteva luni) va mai ajunge acasă, ascultând cuvintele mamei ce încearcă să o convingă de faptul că nu o deranjează să spele toaletele bătrânilor italieni până ce va reuși să le predea nepoților acestora matematică. Învață să trăiască luând pastile de valium și sperând că vocea îi va reveni, stând nopțile pentru a se pregăti pentru examenul de absolvire a liceului, dat sub amenințarea unui atentat cu bombă și cu subiecte rezolvate de profesor la ultima probă, cea de fizică – un pericol real sau doar încercarea unui guvern de a reveni, grotesc și rapid, la mimarea normalității. Învață să trăiască cu amintirea lui Flamur, prietenul din copilărie, mort în timp ce se juca în fața mamei lui cu un TT33 ce avea un ultim glonț pe țeavă. Și decide să plece, făcând un pact cu tatăl și cu bunica. Ei au promis că mă lasă să studiez filosofia, iar eu am promis că mă țin departe de Marx.
Aceasta e cartea. La început, trebuia să fie o carte de filosofie despre suprapunerea ideilor de libertate în tradițiile liberală și socialistă.
Liberă. Un copil și o țară la sfârșitul istoriei e o carte în care filosofia și istoria dobândesc chipuri și nume. E o colecție de amintiri, de realități, de oameni ce au trecut prin epoci și întâmplări, prin dezamăgiri și eșecuri. Unii, precum bunica Nini, păstrându-și demnitatea, alții căutând soluții și adaptându-se, plecând sau rămânând, învățând să facă față. E o carte născută din nevoia de a înțelege și de a explica – sieși, dar mai ales celorlalți. Mi-am scris povestea ca să explic, ca să mă împac cu trecutul și ca să continui lupta. Acesta e gândul care încheie volumul Leei Ypi (tradus din limba engleză de Bertha Savu). Cu siguranță, fiecare alege să își ducă bătăliile așa cum crede și ele sunt determinate de multiple cauze. Ceea ce rămâne e doar una dintre fațetele care constituie adevărul despre un destin, o familie, o țară.
(*Nicoleta Munteanu, co-fondatoare, alături de Emil Munteanu, a Proiectului Alecart, profesoară MERITO la Colegiul Național Iași, consideră că a fi profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene și nu numai.)
