Mi-am dorit de mult să văd la Iași o reprezentație bună, solidă, gândită de un regizor din generația tânără, format (într-o anumită măsură) aici. Pentru școala ieșeană de teatru e important să existe un astfel de om. De fapt, mai mulți. Spectacolul semnat de Florin Caracala are, din punctul meu de vedere, un loc al lui în contextul reprezentațiilor de la TNI. Pentru că dă impresia că a fost atent lucrat; pentru că nu mizează pe experiment, dar nici nu refuză ceea ce montajul și proiecțiile cinematografice pot oferi; pentru că totul a fost dozat cu măsură, fără concesii făcute gustului publicului și fără artificii de prisos; pentru că a reconstituit cu acribie spiritul epocii, atmosfera și mentalitatea (acțiunea se desfășoară în primele două decenii ale secolului al XIX-lea) fără a cădea însă în pedanterie și fără a îngroșa liniile; în fine, pentru că a rămas, de la început până la sfârșit, în interiorul „momentului” care a generat „istoria” celor 15 crime ale lui Geesche Gottfried – femeia care a otrăvit 40 de oameni și care a fost ultima persoană executată public prin decapitare în Bremen, fără recontextualizări, fără încercări de a interpreta în vreun fel acțiunile acesteia din perspectiva a ceea ce ulterior a devenit lupta de emancipare sau a adus psihanaliza freudiană, feminismul ori, ulterior, alte mișcări mai mult sau mai puțin extremiste. Pentru că vorbește despre dependență și formele refulării, despre constrângeri și libertate, despre raporturile dintre bigotism și nevoia de a gândi cu propria minte, despre o societate conservatoare, opresivă, care are propriile mecanisme de a reglementa comportamentul dezirabil („decența” fiecăruia, definită diferit în funcție de sex) și modul în care aceste mecanisme sunt percepute individual. Așadar, pentru că aduce în prim-plan realități care nu sunt subsumate niciunui timp anume, care se manifestă în continuare până și în cele mai tolerante sau „civilizate” comunități, dar o face disecând „un caz” în interiorul, riguros documentat, al timpului în care s-a petrecut – atât și nimic mai mult, lăsând spectatorului libertatea de a judeca palierul de vinovăție/nebunie/actualitate a „cazului” înfățișat. Și pentru că întreaga reprezentație păstrează amprenta spiritului german ce a generat, pe de o parte, întâmplările care o au în prim-plan pe Geesche Gottfried (Petronela Grigorescu) și, pe de alta, interpretarea acestora de către Rainer Werner Fassbinder, regizor de teatru și de film, reprezentant al „Noului Cinematograf german” din anii `70 (mișcare caracterizată prin cadre lungi alternând cu cele minimaliste, rigoare, spirit critic, provocator, curaj în problematizarea unor aspecte neconvenționale – pe care Florin Caracala alături de echipa lui le recuperează cu mijloace teatrale).
Așa trebuie să fie ea: harnică și atentă.
Spațiul de joc este organizat într-o manieră modernă și funcțională, care însă nu afectează în niciun fel reconstituirea istorică. Totul este de o mare simplitate, aproape aseptic, creând în același timp imaginea unei lumi așezate sub lupa unui privitor care urmărește metodic manifestările „subiecților” din timpul unui experiment științific. De vivisecție a vieții sociale și familiale. Cea mai mare parte a lui este ocupată de diorama în interiorul căreia se reconstituie momente din viața de familie a lui Geesche Gottfried, dioramă în care pătrund și din care ies celelalte personaje care asigură legătura dintre lumea exterioară și spațiul în care ea rămâne permanent captivă. Un dulap, o canapea, câteva fotolii, o masă. Și o cruce de lemn, sobră, de care invariabil privirea spectatorului se lovește, pentru că domină partea de sus a acestui „tablou” domestic. Răceala statuară a crucii e în concordanță cu doctrina religioasă ce impune supunerea și acceptarea, smerenia, condamnând păcatele cărnii și refuzând manifestările vieții în existența de aici. În fundal, în poziție centrală, o ramă de dimensiuni mari în care sunt proiectate, intermitent, picturi care refac aspecte ale vieții propriu-zise (Johann Adam Ackermann, Ernst Ferdinand Oehme, Nicolai Abildgaard, Friedrich Carl Gröger etc). În afara dioramei, un singur personaj (interpretat de Mălina Lazăr) care inițial are rolul unui narator neutru (ce livrează spectatorului câteva date despre contextul în care se va desfășura acțiunea și unele aspecte semnificative despre Geesche Gottfried, născută Timm, supranumită „îngerul din Bremen”, încheind apoi simetric reprezentația din aceeași postură) și care, în interiorul întâmplării/acțiunii propriu-zise e o prostituată.
Singurătatea este lucrul cel mai rău din lume.
Avem astfel, în oglindă, cele două „roluri” la care societatea constrângea femeia: soție pioasă, supusă autorității propriei familii și apoi soțului, respectiv, femeia pierdută, decăzută, instrument al plăcerii și atât. Ele sunt, de altfel, și singurele personaje care nu interacționează în niciun fel în mod direct. Pentru că lumile lor sunt, din perspectiva celorlalți, incompatibile. Și totuși. În realitate, destinul lor ca femei este identic. Între condiția lui Geesche și a celeilalte nu e nicio diferență. Ambele sunt pentru societatea masculină a timpului doar obiecte care pot și trebuie manipulate, supuse, fără voință proprie, fără dreptul de a avea sentimente, dorințe, gânduri, fără puterea de a decide sau de a alege, asociate unui rol pe care trebuie să îl îndeplinească și atât. Și totuși. Ceea ce a făcut Florin Caracala a fost subtila egalizare de destin între cele două femei, oglindirea uneia în cealaltă. Prostituata este latura profund feminină a lui Geesche, aceea care nu se poate manifesta, pentru că nu se cade, care nu are voie să se manifeste niciun moment în niciun context și pe care Geesche și-o asumă doar pentru scurt timp, după moartea din cauza tifosului (în realitate uciderea) soțului (Doru Aftanasiu), la începutul relației ei cu Gottfried (Ionuț Cornilă): provocatoare, sălbatică, vulgară, cu dorințe la fel de puternice ca ale unui bărbat. Plânsul-scâncet, transformat în vaiet, care se revarsă intermitent dinspre tânăra prostituată nu este atât al copiilor care-i exasperează în egală măsură pe ambii bărbați din viața lui Geesche, ci e tânguirea ei disperată (și a celeilalte în egală măsură) e strigătul neputincios care nu poate răzbate altfel la suprafață, e revolta împotriva umilinței, a represiunii, a brutalității, e disperarea de a nu fi văzută, de a nu exista ca ființă pentru sine și pentru ceilalți, ci doar ca obiect, e vocea suprimată a sufletului oricărei femei. Deși nu interacționează, cele două se privesc, chiar dacă nu se văd întotdeauna, iar jocul acestor „interacțiuni” e subtil și generator de trăiri diferite: compasiune, suferință, înțelegere, cinism, detașare. Și dacă libertatea plăcerii carnale e ceea ce se oglindește în femeia de moravuri ușoare din perspectiva lui Geesche, ceea ce ajunge să facă ea (succesiunea de crime) e gândul ascuns al celeilalte, răzbunarea pentru macularea trupului și pentru disprețul bărbaților și al societății. Femeia-obiect sau femeia-datorie e la fel de nefemeie, de neom. Dar „cazul” lui Geesche Gottfried vorbește despre contrariul, chiar dacă o face din interiorul unei exasperări duse la limită, la jumătatea distanței (întreținută constant pe parcursul reprezentației) dintre explicația inteligibilă și dimensiunea maladivă a faptelor ei.
Dar eu, eu nu contez deloc.
Soț și soție. Miltenberger și Geesche. O suită interminabilă de comenzi. Tonul egal, autoritar al stăpânului, mișcările aproape somnambulice, în absență, supuse, ale ei. Ziarul. Cafeaua. Șnaps. Liniște! Pâine cu untură. Sare. Șnaps. Cerere-executare, într-o mișcare repetitivă, lentă, potențând exasperarea. Tăcerea apăsătoare. Singurătatea. Încremenirea lui Geesche între momentele gesturilor executate automat întru slujirea celui care îi este soț. Docilitatea ei. Apoi verbalizarea unei dorințe: Și eu? Eu vreau să mă culc cu tine. Mângâierea bărbatului transformată în mișcare brutală, de anihilare a oricărei forme de apropiere altfel decât violentă, de suprimare a celuilalt e ceea ce urmează verbalizării „triviale” a dorinței ei. Femeia nu are voie să dorească, femeia trebuie să servească. Apoi umilirea cu public, mojicia, grosolănia, toate în numele demnității patriarhale, al autorității de drept. Glumele insipide ale celorlalți bărbați și orgoliul stăpânului de sclavi: Femeia știe bine cine-i domnul și stăpânul în casa asta.
Stai jos, Geesche, datoria mai întâi! – soțului mort îi ia locul tatăl (Daniel Busuioc), devenit (din nou) răspunzător în exercitarea autorității masculine în interiorul familiei. Și descoperirea altor forme de constrângere. Apoi un moment de respiro printre aceste exasperante, monstruoase, absurde coerciții: iubirea pentru Gottfried, cu animalitatea posedării, cu plăcerea adusă de eliberarea de constrângeri. Soția supusă de altădată devenită asemenea păcătoasei Lilith. O sexualitate oprimată, acum manifestându-se dezlănțuit. Întru plăcerea bărbatului, desigur, dar în interiorul unei relații în care femeia iubește și se crede iubită. O nouă iluzie. Reiterarea gesturilor și a atitudinii lui Miltenberger de către Gottfried anunță imposibilitatea de a ieși din datul a ceea ce sunt acești bărbați, din ceea ce a făcut din ei societatea în care trăiesc. Disperarea cu care își apără dreptul la fericire în fața bigotismului mamei (Georgeta Burdujan) și, implicit, în fața lumii. Un strigăt răsunând în gol (Eu am o voință, mamă!), lovindu-se de opacitatea mentalității celeilalte (Cuviința și buna rânduială pentru o femeie. Doar nu poți să compari o femeie cu un bărbat.), de credința inflexibilă, intransigentă care induce supunerea oarbă în numele vieții de apoi (Fericirea vine numai de la Domnul […] Doar știi că fericirea de pe lumea asta stă în calea fericirii veșnice). Acelui Dar eu trăiesc acuma, mamă! nu îi urmează decât asprimea și respingerea. Bucuria-i doar în cer psalmodiază în genunchi Geesche după fiecare act de eliberare pe care îl săvârșește, după fiecare crimă. Aia n-a fost viață ce-a trăit mama mea, îi spune ea lui Gottfried. Dar pentru un bărbat, pentru orice bărbat din epoca în care a trăit Geesche, aceea e singura viață care i se cuvine unei femei. Gândești prea mult pentru o femeie, îi reproșează el și, într-o formă sau alta, toți cei din jurul ei, bărbați și femei deopotrivă. A gândi, a simți nu sunt compatibile cu ceea ce i se permite unei femei, cu ceea ce își poate permite o femeie.
O femeie e și ea om.
Disperare sau nebunie? O încercare de a găsi o modalitate de a trăi liber, de a-și exercita voința față în față cu despotismul, cu indiferența, cu puterea de a umili și de a provoca suferință, cu disprețul, cu ticăloșia, cu superioritatea presupuse de condiția de a fi bărbat într-o lume care a dat putere exclusiv bărbaților sau manifestările unui psihic bolnav, o femeie care nu a ezitat să-i suprime pe toți cei care au stat în calea dorințelor ei, indiferent că aceștia au fost un soț, o mamă, propriii copii, un al doilea soț, un frate sau alți bărbați și femei care i-au ieșit în cale?
Nici Rainer Werner Fassbinder și nici Florin Caracala nu își propun să ofere un răspuns la aceste întrebări. Pentru că intenția niciunuia nu este de a judeca, ci de a propune spre disecție o realitate pe cât de crudă, de brutală, pe atât de umană, de autentică: Femeia care are propria părere nu cunoaște legile care-i interzic asta. E realitatea pe care o clamează tatăl lui Geesche. E realitatea de la începutul secolului al XIX-lea din Bremen și realitatea care, în alte forme, supraviețuiește încă. Și face victime. Și transformă oamenii în călăi. Pentru că ceea ce a vrut Geesche nu a fost decât să-mi trăiesc viața așa cum vreau eu. Pentru că ceea ce a vrut Geesche este, în esență, ceea ce își dorește și astăzi fiecare dintre noi. Pentru Geesche a-și trăi viața așa cum vrea însemna nu atât libertatea de a alege, ci aceea de a i se permite să simtă, să gândească, să exprime ceea ce simte și gândește, să fie tratată ca un om, și nu ca un obiect, să poată să ia decizii singură, să fie acceptată, să muncească nu doar ca sclavă, să fie nu doar instrumentul plăcerii unui bărbat, ci o ființă care, din când în când, are și drepturi, nu doar îndatoriri. Pentru care viața nu înseamnă doar un șir nesfârșit de corvezi, de umilințe, de mutilări, de morți sufletești, ci și momente de respiro.
Mi-a plăcut modul în care s-a lucrat cu actorii pentru acest spectacol, felul în care fiecare moment și fiecare interacțiune dintre personaje au fost gândite. Categoric, rolul cel mai dificil a fost al Petronelei Grigorescu și ea a reușit să o facă pe această Geesche întru totul convingătoare, întru totul umană, inteligibilă, să o apropie de spectatori fără însă a-i diminua asperitățile. Mi-au plăcut, de asemenea, mult Doru Aftanasiu, Ionuț Cornilă și Daniel Busuioc. Nu doar pentru că rolurile lor au fost mai consistente decât ale celorlalte personaje, ci pentru că au ipostaziat trăsături diferite ale masculinității ce au oglindit drama pe care o traversează și pe care ajunge să o provoace Geesche și au făcut-o perfect veridic.
Libertate la Bremen, de Rainer Werner Fassbinder, în regia lui Florin Caracala, este un spectacol consistent, de neratat, care deschide reprezentațiile cu public de anul acesta ale Naționalului ieșean și care, sunt convinsă, va conta.
Spectacol realizat de Teatrul Național „Vasile Alecsandri” Iași în coproducție cu FaPt – Fabrica de Artă și Producție Teatrală Iași și Centrul Cultural German Iași. Regia: Florin Caracala/ Distribuție: Petronela Grigorescu, Ionuț Cornilă, Daniel Busuioc,Georgeta Burdujan, Livia Iorga, Mălina Lazăr, Doru Aftanasiu, Radu Homiceanu, Constantin Avădanei, Dumitru Georgescu, Horia Veriveș, Gabriel Anton/ Asistență regie: Irina Crețu&Tudor Nicorici/ Concept scenografic: Ana Ienașcu/ Video: Andrei Cozlac/ Univers sonor: Eduard Draude / Colaboratori video, scenografie: Flow Development&Conceptural SRL
(*Nicoleta Munteanu, editor-coordonator Alecart, este autoarea cărții Poetica teatrului modern.)
