Liceul meu, cu bănci de lemn și spații (între ele) mici.

Aș schimba marii decidenți lipsiți de curaj, aș vrea manuale istețe – nu e suficient să fie multe, aș încuia toate cărțile de comentarii literare într-o cameră fără geamuri, să nu mai vadă lumina vreodată, nici măcar a tiparului (acum ceva vreme anunțam că le-aș arde, dar după ce am văzut unul dintre romanele lui Mircea Cărtărescu ars de un piroman bizaroid în spațiul public, mi-am dat seama ca foarte puține lucruri sunt mai triste decât să vezi o carte arzând ).

 Liceul meu a fost o Bastilie simpatică. O clădire verzulie-ocru, pătrățoasă, care arată ca multe dintre construcțiile României: poate fi o fabrică mititică, o școală, o primărie de orășel, o maternitate de care a avut grijă un zugrav cu monomanii cromatice neașteptate, în fine, o clădire care nu îți spune mare lucru. Frumoasă nu prea e la exterior, dar interiorul o salvează definitiv. La început, nu avea nimic dintr-o Bastilie, nefiind împrejmuită, dar după vacanța de vară dintr-a X-a i-au crescut garduri feroase, semn că marelui domnitor care i-a împrumutat numele i se făcuse pesemne frică de tumultul străzii. Sau frig, pentru că zidurile nu țin doar de frică, ci și de frig clădirilor.  Mie, care am detestat întotdeauna zidurile, îngrădirile de orice soi și parcelarea spațiului, mi-a devenit antipatic nu doar bietul gard, ci prin transfer, chiar și marele domnitor; mi s-a părut profund inechitabil  că nu ne-a  întrebat nimeni dacă suntem de acord cu gardul. Noi, cei care locuiam în clădire câte 7-8 ore pe zi, mai mult decât în propriile case, ar fi trebuit să fim întrebați dacă vrem gardul sau nu. Pot să pariez că un referendum ar fi ucis orice idee de gard. În sfârșit, toate clădirile respectabile ale lumii se cer împrejmuite, deci și liceul meu trebuia să aibă aceeași soartă.

Liceul meu mai avea ceva, ca să fie în rândul lumii conservatoare și al arhitecturii inexplicabile: intrări  separate. Într-o lume firească, doar toaletele ar trebui separate, nu și intrările în instituții și nu știu de ce, dar școlile, liceele și facultățile din România au intrări întotdeauna diferite pentru profesori și elevi. De aici și șocul meu vecin cu mirarea filosofică când, în prima zi de facultate londoneză, mi-am văzut profesorul de epistemologie, un personaj despre care citeam cu pietate și tremol, parcându-și motocicleta lângă rastelul de biciclete și folosind aceeași intrare ca noi, pentru că, ce să vezi,  nimeni nu a găsit utilitatea a două intrări.

În școlile românești, intrarea destinată profesorilor (ab extenso părinților, invitaților, curierilor) este „intrarea mare” – ca în temple sau „intrarea din față”. Elevii au intrarea lor, ruda persecutată  a intrării mari, în unele școli e chiar dosită, de parcă ar fi tulburător de exotic să vezi un  elev intrând într-un liceu. Probabil există rațiuni pentru separarea asta, dar marile școli ale lumii au înțeles în cel mai firesc mod că nu intrările separate în liceu dau consistență și validează actul educațional.

Și oricum, nici profesorii, nici elevii nu cred că își imaginează că admirația, parteneriatul intelectual, respectul față de profesie și misie sunt date de intrări distincte. Oricum, ca să fac o confidență scandaloasă, dar care, sper, nu va genera un precedent periculos, în clasa a XII-a mă simțeam atât de deșteptă, mai precis de gonflată în deșteptăciune prost înțeleasă, și de matură – atât de matură, încât nu îmi mai încăpeam în piele de maturitate – încât am folosit zilnic, cu o conștiinciozitate demnă de  mari ritualuri, „intrarea profesorilor”. Nu m-a oprit niciun elev de serviciu (ingrat job să fii invizibil și vigilent în același timp!) și am vânat cu sârg un prilej să mă  intersectez cu profesorii mei sau cu profesorii altora, să fiu muștruluită, să mă deporteze spre intrarea mică și  eu să pot să explic de ce intrările separate mi se par nu doar caduce, cât stupide. Din (ne)fericire, nu m-a bruftuluit nimeni niciodată, ba chiar mi s-a profețit de multe ori să ajung să predau în liceul-mamă și să folosesc, deci, intrarea profesorilor așa cum se cuvine. Încă știu pe dinafară ce aș fi zis, deci încă un speech militant și brav sacrificat pentru totdeauna!

Mai erau sigur, două spații-gemene care mă ispiteau cu forța locurilor interzise și a tatuajelor. Pe vremea aia, mi-aș fi tatuat un vers din Omar Khayam, pe care acum îl găsesc caraghios mutat de pe hârtie pe piele; ce bine, totuși, că nu am făcut-o, deși scrisul pe corp mi se pare încă o găselniță antropologică interesantă, însă mi-am lăsat pielea nescrisă până la urmă. Pe lângă versul lui Omar Khayam, mai erau cele două spații pe care le investisem ontologic, încât deveniseră deja  două entități: cancelaria și fumoarul, un cuplu aproape adamic, pentru că acolo lua naștere o lume întreagă. Ba chiar acum, gândindu-mă mai atent, îmi dau seama că în mintea mea funcționau ca  metonimii perfecte feminității și masculinității. Sigur, cancelaria trebuia să fie  femininul  nu doar pentru ca așa e substantivul, ci pentru că are o forță nelămurită, un farmec ascuns, o infinită delicatețe. E tainică și la ea se ajungea întotdeauna lent – nu știu dacă ați observat asta, dar era suficient să te uiți pe îndelete la modul în care  profesorii se îndreaptă către cancelarie. Toți par că se deplasează în sacade, mult mai încet decât dacă ar merge la librărie, restaurant, farmacie sau supermarket. Fumoarul, pe de altă parte, e masculinul. Fascinează și el, pentru că nu-i  tocmai un spațiu anodin, iar spre el te îndrepți cu nerăbdare nedisimulată, fără ocoluri și volute. E complicat și el, bineînțeles, dar măcar știi ce se petrece acolo, în timp ce cancelaria rămâne cel mai bizar loc din univers, la care eu și acum mă raportez tandru-filosofic.

Cancelaria. Un spațiu în care timpul curge altfel, printre cești de ceai, cataloage lăsate să umble libere prin lume, mici intrigi, solidarități, plicticoșenii metodice (iertare, poate sunt chiar teribil de interesante!), transfer de sugestii pedagogice, psihoterapie, loc în care toate disciplinele de studii  și colportorii lor, profesorii, se adună  în cel mai curios iureș intelectual, în clivaje și schisme disciplinare. Clar, în cancelarie se petrec lucruri mai interesante decât în orice alt spațiu dintr-o instituție de învățământ.

Peste câteva luni  se împlinesc 10 ani de la absolvire, amănunt biografic pe care nu l-aș fi dat alecartienilor care mă găsesc  așa  acum mi-au spus, mai degrabă de-a lor. Ei bine, sper ca mostra mea de  onestitate să nu ne distorsioneze relația și ei să nu cumva să mă ia în serios și să mă claseze ca fiind old-school. Nu, nu  prea sunt eu de  școală veche, deși au trecut zece ani de când am ținut discursul de absolvire, într-o limbuție vindicativă aproape, despre ce aș schimba eu la sistem.

La profesorii mei nu aș fi schimbat nimic, nici măcar vreo culoare de păr sau vreo barbă hipsterească avant la lettre. Eu am fost o privilegiată. Nici la colegi nu aș fi schimbat mai nimic, poate doar niște pseudo-drame existențiale, un bal al bobocilor cam ridicol, niște uniforme albastru cobalt pe care oricum nu le purta nimeni și niște gusturi muzicale. Nu, eu aș schimba sistemul.

Sistemul e un cuvânt cu o soartă nefastă, e invocat când trebuie să arunci culpa și nu știi cum și către cine. Așa că dai vina pe „sistem”.  Ei bine, la zece ani distanță, încă am de gând să deconstruiesc sistemul și să-i arăt scăderile  în toată antisplendoarea lor.  Dincolo de reforma educației despre care am auzit plictisitor de des, dar pe care nimeni n-a văzut-o pe viu; e  ca monstrul din Loch Ness,  deși ăla se mai arată din când în când, ei bine, dincolo de marea reformă sistemică, sunt o sumedenie de greșeli. Dopajul uluitor, ucigător de creativitate despre care am mai scris în ultima vreme și nu tocmai în termeni de laudatio e una dintre ele. Se înfulecă încă bucăți mari de materie, pe nemestecate, pe mintea plină, într-un ritm galopant.

Se ierarhizează importanța unor materii, se creează categorii de discipline, ca la box, de parcă ar fi o luptă perpetuă: „categoria grea” e formată din triada matematică-chimie-fizică, cu informatica imediat lângă ori poate regina materiilor, poate cu  puțină înțelegere intră aici și  limba română și limbile străine – convertibile ușor pe piața muncii – apoi intermediarele – științele umane și sigur „categoria–pană” în care intră arta și sportul. Sunt ierarhizări înguste, dar care se perpetuează, sunt replicate și ajung să dicteze deveniri intelectuale și, în definitiv, umane.

Generează segregări inutile între elevi, lupte de ego-uri și ostilizează fără noimă. Un olimpic la mate versus un olimpic la română. Un câștigător de medalie de aur la internaționala de fizică sau informatică versus un laureat al unui concurs literar, un premiat la  concurs de  grafică  ori un basketbalist talentat. Un olimpic versus un non-olimpic. Ca fostă olimpică (deși fără performanțe medaliate sau cine știe ce victorie răsunătoare, însă olimpică în fiecare an), aș regândi total importanța olimpiadelor. Nu le-aș desființa, evident, dar le-aș scutura zdravăn de presiune, de obligativitate în multe cazuri, de schisme ridicole. Să fii olimpic e cool, dar și mai cool e să te bucuri  integral de liceu, să devii liber, brav, să înveți fără presiunea olimpiadelor, să îți alegi singur luptele intelectuale, să intri în ele cu pasiune și poftă, nu cu frică și chinuință, să te îndrăgostești, să trăiești prietenii longevive. Ca acum zece ani, aș schimba marii decidenți lipsiți de curaj, aș vrea manuale istețe – nu e suficient să fie multe, aș încuia toate cărțile de comentarii literare într-o cameră fără geamuri, să nu mai vadă lumina vreodată, nici măcar a tiparului (acum ceva vreme anunțam că le-aș arde, dar după ce am văzut unul dintre romanele lui Mircea Cărtărescu ars de un piroman bizaroid în spațiul public, mi-am dat seama ca foarte puține lucruri sunt mai triste decât să vezi o carte arzând ), aș duce salariile profesorilor într-o grilă de salarizare firească, pentru că marii salvatori ai societății sunt ei și medicii, iar ei, cu toată noblețea lor de a cârti prea puțin și prea dezarticulat,  vorbesc prea puțin despre asta, aș renunța la Bacul ca „examen al vieții”, când nu ar trebui să fie  decât o trecere lină, de pe un liman spre altul.

Ei bine, peste mai puțin de două luni voi intra în liceul meu folosind „intrarea mare”, voi găsi fețe noi pe panoul cu pozele olimpicilor, îmi voi revedea profesorii de care mi-a fost dor și care mi-au vegheat devenirea uneori fără să intuiască, colegii care vor fi oameni mari, gata deveniți, profesori, medici, antreprenori, actori, filosofi, ingineri, informaticieni, unii dintre ei părinți, alții încă puștani teribili. Probabil voi avea un discurs pe care și dacă îl pregătesc cu migală, se va ține singur, după cheful lui. În zece ani, am trecut prin școli din România și din Marea Britanie, am schimbat birouri în clădiri sticloase din țară și din afară, sperând că odată cu ele, pot schimba și lumea sau măcar micro-lumi (ori nano-lumi!), am iubit și scris. Ori poate nu voi povesti despre nimic din toate astea, nici despre profesia mea în care încerc să fiu la fel de  bună ca-n liceu, nici despre scrisul meu ori despre iubitul meu care îmi e partener de arme intelectuale, ci doar despre un dor nebunesc, sălbatic, năvalnic, pe care acum zece ani l-aș fi bănuit că e o invenție a oamenilor mari: dorul de liceu.

*În fotografie: Roxana Dumitrache o Întâlnire Alecart

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!