Expoziţia artistelor Marinela Ciobanu și Rodica Crîșmaru la nou-înființata galerie ArtEast reușește să contureze sub auspciile acelorași emoții și frământări (aceleași și, totuși, puternic individualizate, cu note particulare ușor decelabile) povestea și tenebrele unei izolări când atroce, când reconfortante în spațiul initim și în aparență limitat al propriului cămin. Interiorul și exteriorul fuzionează blând, aproape imperceptibil, în aceste lucrări de o extraordinară finețe și forță, lucrări care nu își propun să ilustreze în mod ostentativ durerea, neputinţa, însingurarea, puterea și, în cele din urmă, iluzoria regăsire a liniștii, dar care reuşesc să le sugereze prin detalii şi tuşe de maximă intensitate.
Deasupra tuturor, ca element care se integrează și se insinuează firesc, unind fără să uniformizeze, se situează lumina, cea care nu dispare, ci redevine, căpătând de fiecare dată, prin fiecare obiect și prin fiecare spațiu pe care îl „colonizează”, prin fiecare ființă pe care o atinge și îmbracă, noi forme, valențe și conotații.
Marinela Ciobanu ne propune un univers destructurant în interiorul căruia plapuma, plantele din dormitor și pereții lipsiți de contur devin piesele unui decor ce va susține desfășurarea unui fir narativ în mai multe acte. Într-o primă instanță, tablourile artistei pot fi receptate în mod categoric ca o succesiune de autoportrete, același personaj reapărând ori fiind sugerat de fiecare dată într-o nouă ipostază, același personaj, artista însăși, fiind surprins cum este încercat de un nou gând, de o nouă stare ori poate, de ce nu, de o nouă remușcare. Ceea ce reușește în mod formidabil Marinela Ciobanu însă, calitate semnificativă și rară a artiștilor de acest gen, este să stabilească o complicitate imediată și totală între tablou și receptorul său. Artista creează prin lucrările sale un spațiu de o maximă specificitate, clar determinat, dar care, în mod paradoxal și extrem de atașant, are capacitatea de a fi apropriat și însușit de orice privitor care prezintă în mod natural o astfel de disponibilitate – aspect definitoriu, de altfel, și pentru lucrările Rodicăi Crîșmaru.
Se instaurează în mod aproape instaneu un dialog viu între privitor și tablou într-un spațiu comun al rezonanțelor interioare, intimitatea reușind să fie împărtășită, desconstruită și, în cele din urmă, redefinită sub contururile experiențelor personale. Chipul este rareori dezvăluit, tocmai pentru a arăta parcă faptul că povara nu este în mod individual și unic doar a unei singure persoane, ci e, în fapt, a noastră, a tuturor celor care am resimțit, cu precădere în ultima perioadă, acest lung șir de izolări și de însingurări obscure și tulburătoare. Expresivitatea şi sensibilitatea sunt transmise cu o şi mai mare intensitate tocmai prin această ingenioasă alegere de a nu arăta niciodată trăsăturile feţei în totalitate, chipul părând mereu că doreşte şi caută să se ascundă, să se izoleze în sine, refuzând contactul direct şi brutal cu lumea exterioară.
Chipul din spatele mâinilor. Mâinile care acoperă chipul
În tablourile intitulate Gloss 1, Gloss 2 şi Gloss 3, Marinela Ciobanu ni se înfățișează într-o ipostază răscolitoare, dezvăluindu-ne imaginea unui chip care își ascunde și acoperă expresia prin intermediul mâinilor. Teamă, durere, neliniște, rușine nejustificată și totuși omniprezentă parcă față de propria persoană, refugiu, apăsare, extenuare, vulnerabilitate, putere. Toate transmise de acest chip care nu ni se arată, chip pentru care forța nu stă (ori nu mai stă ca odinioară) în dorința de a confrunta realitatea materială și imediată, dar care ne invită suav la introspecție. Mâinile îmbrăcate în mănuși de menaj par a constitui o barieră între ce este exterior, periculos, impur, nesigur și spațiul care trebuie protejat în interior. Mai mult decât atât, însă, ele par a se așeza în poziție de rugăciune, fără a dori să constituie un obstacol, ci, poate mult mai potrivit aici, un liant care să reunească, prin noi mijloace acum, rupturile care au fost produse și erodate încet, dar acut. Bineînțeles că maniera de a interpreta aceste din urmă tablouri poate părea ușor contrastantă cu imaginarul vizual propus de Marinela Ciobanu, însă tocmai aici intervine libertatea fascinantă de a te situa în vecinătatea lucrărilor expoziției amintite. În ciuda vulnerabilității, care nu este renegată ci, dimpotrivă, îmbrățișată și asumată, mâinile (la fel ca în multe alte tablouri) au o poziție fermă, netemătoare, ducând în sine propria poveste. De altfel, cromatica aleasă de artistă pentru a le reprezenta este cu atât mai provocatoare: într-un fundal întunecat, obscur, încețoșat, mănușile care îmbracă formă umană sunt redate prin culori reci, zgomotoase și totuși deloc stridente, păstrându-se o armonie liniștitoare cu fundalul. În această direcție, ele devin, dintr-un un simplu element care poate asigura protecție, un veritabil instrument de autoigienizare, de autoconservare și de autopurificare drastică și ireversibilă.
Deși ar putea părea că această trilogie de tablouri se încadrează în mod fundamental în aceeași retorică, lucrarea Gloss 3 produce o esențială schimbare de ritm. În Gloss 3, mănușile, de un verde clar și țipător, lasă pentru prima dată în acest context o poartă deschisă către ceea ce este, în absența acoperirii, chipul. Dacă în primele două lucrări fața este îndreptată direct către privitor, aici, deși pentru prima dată deslușibilă în spatele mâinilor, ea este ușor aplecată, fiind sugerat astfel un grad maxim de extenuare și de suferință.
The dream & the dreamer
O porțiune semnificativă a expoziției este dedicată spațiului intim al patului, dintr-o perspectivă care este de fiecare dată de deasupra. Patul este aici, în fapt, o imensă și atotcuprinzătoare plapumă, șifonată, deranjată, primitoare, ispititoare și sufocantă în aceeași măsură. Uneori, senzația transmisă este aceea a unei plăpumi albe care înghite totul, care absoarbe ființa și care, la fel ca în cazul mănușilor, constituie deopotrivă un liant, o barieră și un element de protecție. Fără a pierde contactul cu realitatea imediată, pășim treptat în spațiul oniricului, într-un univers profund personal în care ființa se adâncește, cu o mai mult sau mai puțin voită intenționalitate, în interiorul difuz și sumbru al viselor.
În tabloul The dreamer, ne reîntâlnim cu același personaj care, de data aceasta, doarme ori încearcă să adoarmă în centrul plăpumii dezordonate ce nu acoperă, nu dezvelește, ci susține întreaga desfășurare de forțe. Fără a se dezintegra, plapuma și personajul central par a levita împreună, păstrând coordonatele unei quasi-stabilități. Ideea de plutire poate fi sugerată și de fundalul construit din transparențe stratificate, asemenea unei ape liniștite și domoale gata să primească în sânul său ființe vii. Un element care se repetă și care m-a marcat și mai puternic acum este prezența mâinii perfect întinse, la fel de ferme, de bine conturate și de oneste în poziționare ca în Gloss 1, 2 & 3. Mâna pare un punct de susținere (cu atât mai mult cu cât avem în vedere situarea sa aproape perfect centrală) care nu apasă și nu forțează, nu împinge, nu scormonește, nu strânge, ci, pur și simplu, există, mângâie, acoperă, vorbește. Și în această serie de tablouri, chipul este deslușit vag, adevăratele confruntări neproducându-se niciodată (doar) în exterior, sub forma unei revolte fățișe, ci profund lăuntric, sub forma unei retrageri în sine ca strategie individuală de luptă, de rezistență și, în cele din urmă, de (re)descoperire.
Odată cu trecerea orelor din zi și cu schimbarea cromaticii prin care se reflectă lumina, tablourile căpătând un iz tot mai roșiatic, mai sângeriu și mai violent, somnul pare a deveni la rândul său din ce în ce mai profund. Se remarcă în această serie două mari perspective cromatice, a căror succesiune și, în cele din urm,ă ciclicitate, reușesc să imprime o stare de echilibru în acest univers chinuitor. Pe de o parte, se remarcă tablourile în care culorile lăptoase, albul murdar, verdele și galbenul cadmiu par a creiona o atmosferă generală de liniște și prospețime, liniște care rămâne, însă, încărcată de tensiunea imprevizibilului. Pe de altă parte însă, se situează tablourile în care roșul și purpuriul constituie fondul principal, pânze în care oniricul pare a atinge punctul culminant spre a produce înapoi trezirea.
Trilogia cactușilor
O constantă de multe ori neglijată a spațiului domestic, reprezentativă cu precădere pentru micile apartamente, este reprezentată de amplasarea unor plante decorative. Asemenea plante se regăsesc în multe dintre tablourile Marinelei Ciobanu, ele părând că însoțesc personajul în toate călătoriile și luptele interioare pe care le poartă. De remarcat este faptul că trei dintre tablouri sunt dedicate în mod exclusiv unor cactuși, plante cu o simbolistică aparte, care pot constitui în sine o veritabilă poveste despre modul în care ne raportăm la noi înșine și la oamenii din jurul nostru deopotrivă. Se resimte un anumit crescendo al intensității cu care un cactus poate și se poate răni în aceeași măsură. Primul pare a fi cel mai inofensiv, în ciuda micilor spini care îl îmbracă, un altul dă impresia că ar reprezenta un potențial pericol mai ridicat, în timp ce al treilea, care se aseamănă unei plante carnivore, este pictat în culori și forme aproape halucinante, ca într-un vis ori ca într-un coșmar. (Viviana Gheorghian*)
Relația dintre artă și artist este adesea terapeutică, aspect regăsit și în expoziția semnată de Marinela Ciobanu și Rodica Crîșmaru, o expoziție în care privitorul poate descoperi trăiri când dulci, când amare. Se conturează o dualitate contrastantă între tablourile Marinelei Ciobanu, ce explorează sihăstria ca formă de regenerare a spiritului, și cele ale Rodicăi Crîșmaru, unde familia reprezintă liantul necesar.
Această temă a familiei este reliefată în aproape toate tablourile expuse de Rodica Crîșmaru, dar sub lumini și ipostaze diferite ce au capacitatea de a schimba în mod repetat chipul în care privitorul poate studia copilul și părinții. Dacă supunem analizei tabloul The Silent, ne vom afla față în față cu personajul cel mai întâlnit în tablourile Rodicăi Crîșmaru, copilul. The Silent îl surprinde din profil, în momentul hrănirii la sân, perspectiva laterală împărțind tabloul în trei corpuri distincte, dar interdependente.
Privind de la dreapta la stânga, prima oară atenția ne este atrasă de lumina ce se așază blând pe tâmpla bebelușului, lumină ce estompează orice culoare datorită puterii sale (lumina purificatoare fiind un motiv central în tablourile lui Crîșmaru) și care pare a simboliza fericirea deplină a copilului în timpul acestui act intim. Centrul lucrării este dedicat ochilor, aceștia pătrunzând pieptul mamei și privind dincolo de ea, în gol. Avem de-a face cu un contrapunct între ochii verzi, tăcuți, semiînchiși și lumina intensă, edificatoare, contrapunct care apropie însă cele două elemente, copilul parând a se afla într-o stare euforică, pură, lipsită de orice formă de corupere sau cădere în timp. Atunci când este hrănit, el pare a renunța la acea latură ludică (surprinsă des în alte tablouri) în favoarea unei purități absolute, lumina susținând ideea împlinirii, în timp ce privirea goală reflectă relația intimă cu mama. Bebelușul se sustrage astfel căderii în timp, pentru el infinitul începe și se termină la pieptul mamei sale. Iar acest fapt conduce către cea de-a treia parte a tabloului, reprezentată de imaginea maternă. În tablou, doar sânul ei poate fi abia observat, fiind acoperit aproape în totalitate de capul copilului, opțiune care forțează privitorul să și-o imagineze pe mamă dincolo de perspectiva surprinsă în mod explicit.
Oglindiri
Aceste aspecte nu sunt însă indicii ale unei reliefări timide a realității, nu avem de-a face cu o artistă căreia să-i fie frică să ofere o reprezentare puternică a relației mamă-copil. Clear este o pictură care privitorul să fie deosebit de atent la detalii. Reprezentarea minimalistă a trăsăturilor fețelor personajelor, așa cum este în cazul mamei ce își spală copilul, poate determina să cauți alte aspecte mai dinamice. Cei ce insistă cu privirea vor fi însă martori la desfășurarea unei impresionante sume de emoții – ambele fețe sunt surprinse într-un unghi de 45 de grade, personajele fiind aplecate în față, mama peste copil, iar copilul peste apă. Privind de jos în sus, se observă mici valuri în apa din cadă, valuri create de mâna curioasă și nerăbdătoare a bebelușului, redată în mișcare pentru a conferi fluiditate și dinamism. Fiul zâmbește discret, fiind animat de joaca sa, în timp ce mama își privește copilul cu un zâmbet asemănător și totuși desprins dintr-un cu totul alt registru. Dacă băiatul își revarsă energia asupra apei, stropind genunchii mamei, aceasta pare mai degrabă obosită. Cu toate acestea, mama privește atent la micul vortex creat de fragilele mâini ale copilului.
Dualitatea tată – fiu
În Behind observăm trecerea responsabilității părintelui de la mamă la tată, tabloul prezentând imaginea tatălui ce-l ține pe fiu în brațe cât timp acesta devorează cu privirea peisajul de iarnă din spatele geamului casei. Avem de-a face din nou cu o dualitate subtilă: tatăl privește drept, impasibil, o ninsoare comune, în timp ce fiul se împinge încet din strânsoarea părintelui, căutând să iasă pentru a studia mai atent acest fenomen nou pentru el. Diferența de postură contrastează cu tonurile culorilor alese pentru a-i ilustra pe cei doi.
Aceeași similaritate este dovedită și de două portrete, cel al tatălui, Sleep, și cel al fiului, The King in blue. Deși regăsim aceleași chipuri, cu aceleași forme și trăsături, Rodica Crîșmaru surprinde prin maniera în care alege să înfățișeze cele două chipuri. Dacă portretul copilului este redat din profil, el privind cu o vădită curiozitate spre un punct situat în afara tabloului, o coroniță stilizată aureolându-i vârful capului (sugerând importanța pe care o are în ochii părinților săi), portretul tatălui este frontal și obscur. Capul îi este aplecat și fața acoperită de o umbră de somnolență. Și totuși, în ambele tablouri regăsim lumina albă ce estompează parcă oricare altă culoare din proximitatea sa. Pânzele transmit astfel emoții polarizate prin nuanțele opuse din fundal – albastru pentru portretul copilului și roșul încețoșat pentru cel al tatălui pierdut în somn.
Familia privită din mai multe unghiuri
Tablourile Rodicăi Crîșmaru explorează și alte motive, toate subsumate însă universului familial. De exemplu, Between the fingers este o ilustrare a mâinii mamei, o mână bej străbătută de o lumină ce transformă ulterior bej-ul în roz, lumina concentrându-se în spațiul dintre inelar și degetul mic, spațiu în care se regăsește verigheta, obiect pe care tabloul pare a se concentra. Mâna reprezintă aceeași imagine, dar dintr-o altă perspectivă, într-o manieră lugubră, în culori și tonuri șterse, întunecate, ce inspiră oboseală și inerție.
Dacă facem un pas în spate și privim întregul spațiu acoperit de tablourile Rodicăi Crîșmaru, vom descoperi că întrebările pe care acestea le ridică sunt mai importante decât răspunsurile. Fiecare privitor va găsi, cu siguranță, cel puțin un tablou care să-i stimuleze interesul. Indiferent că este vorba despre cele analizate aici, despre seria Thread, cu 6 portrete făcute în pix pe hârtie sau Harmony sleep, toate așteaptă să treceți pragul ArtEast Gallery pentru a vă întâlni cu pânzele expuse de cele două artiste, Marinela Ciobanu și Rodica Crîșmaru. (Emanuel Enache*)
*Viviana Gheorghian, membră a Clubului Alecart, este studentă în anul II la Facultatea de Drept, UAIC. A fost redactor Alecart, a publicat eseuri, recenzii de carte și cronici de teatru și de expoziție în „Alecart” , în „Dacia literară” și în „Timpul”.
*Emanuel Enache este student în anul II la Facultatea de Drept, UAIC. A debutat în proză cu volumul „Povești la gura sobei”. A publicat în „Confluențe Literare” și în „Vestea Bună”. A luat premiul II la Concursul „Poveștile Iașului” în 2020. A avut o lectură publică în cadrul atelierelor de lectură Junimea XXI.
