Light of Life. Concursul Național de Poezie Religioasă (Suceava, ediția a II-a).
Juriul format din Adrian ALUI GHEORGHE, poet, publicist, editor – președinte, Daniela CEREDEEV, profesoară MERITO, inspectoare de religie, promotoare culturală, Paul ARETZU, poet, critic literar, eseist, Moni STĂNILĂ, poetă, jurnalistă, promotoare culturală, Emil MUNTEANU, profesor MERITO, publicist, editor, Savu POPA, profesor, cronicar literar, promotor cultural, Gheorghe CÎRSTIAN – profesor, promotor cultural, inițiatorul proiectului – secretar su ales laureații Concursului național de poezie religioasă tânără „Light of Life”, ediția a 2-a, Suceava, 20-21 mai 2024:
Theodora STERPU / Iași / Marele Premiu Light of Life: 1500 lei
Vasi PRODE / Sibiu / Premiul I: 1000 lei
Cătălina SUDITU / Iași / Premiul al II-lea: 750 lei
Teodora HIZANU / Tulcea / Premiul al III-lea: 500 lei
Lavinia ZAMĂ / Dolhasca / Premiul special Ieromonah Nectarie Chiriță: 750 lei
Maria PUȘCAȘU / Suceava / Premiul special Autor din Bucovina: 500 lei
Felicitări tuturor!
- Theodora Sterpu, Iași, Marele Premiu Light of Life
Teodor Stratilat
Lumina văzută
Prin crăpăturile strâmtorate ale coșciugelor
De parcă ar fi mici bucăți de aur și argint
Îmi amintește de voi
Stările de spirit
Pe care suntem puși să le evităm periodic
Stările ca o anticipare a unui viitor agent de stres
Să nu exteriorizezi, să nu le spui ce te doare și ce nu
Poți doar să aștepți să vină
Să se învelească cu propriile mâini
Spasmul tău și al meu e noul tip
De Înviere
Hormonală
Așa ne-au spus de la început
Dacă nu le spui, dacă ții în Tine, dacă nu le spui, dacă ții
În Tine
Să iei luare aminte
Cum ei o să fie preschimbați în semințe, niște semințe care se scuipă între ele, semințe care scuipă alte semințe, semințele înecate în abdomenul neidentificat
8 februarie 319, într-o sâmbătă
Aveați dreptate, trebuia să vă
Ascultăm
În gura șarpelui e căldura cu care ne-au născut
Tot ce era
Începea să ne fie înfășurat în rame din metal
Și pus în jurul gâtului
Tot ce rămăsese
Mediul nostru odinioară drag
Era invadat
Aveați dreptate, trebuia să vă
Ascultăm
Raiul începea să ne fie o corvoadă
Scăunelele colorate pe care am stat
Până
Atunci
Asemeni sârmei ghimpate
Aveați dreptate, trebuia
Să
Vă
Ascultăm
Cetatea Alexandriei te așteaptă, Teodora
Continuă să pompeze
Ochii Domnului
Țes aceeași pânză din vene
Același păcat
Sub nicio formă amorțit
Enzimele lor sunt în sfârșit pregătite să prezică
Primul verdict
Nu știau cu cine vorbesc
Deși au așezat reflectoarele
S-au uitat între ei
Nu era unul
Care să le mărturisească
Nu era cel
La care se așteptau
Avusese părul lung
Acum fața îi era acoperită doar de o barbă deasă
În ziua de 11 septembrie
Vasele Tale sanguine se varsă
Și se tot varsă
Și continuă și acum
Sfărâmate, tot mai mici
Printre noi a dăinuit întrebarea
Tu cine vei fi când ei, astupați în combustibil
Se vor uita la tine
Dar nu te vor recunoaște
Aceeași ochii vor țese în tine înfrânarea
Tratamentul folosit în cazul bruxismului
Ne va prinde din urmă ca noaptea întunecoasă dinaintea zilei Tale
Rămășițele calcifiate din abdomen
Le vor depista abia
În
Vinerea Neagră
Capetele noastre sub forma păianjenului pe care ai vrut să-l strivim
În trecut
Ai fost supus
Și nimeni
N-a știut fapta voastră
Invitați la restaurarea Cinei celei de Taină
Voi nu știați
Așa că M-ați luat de mână
Mi-ați spus să nu zic nimic, să nu îndrăznesc
Puteam să vă contrazic
Dar nu aveam de gând
Nu v-am lăsat să sfârșiți în inerție
V-am invitat la masă
Dar nu M-ați crezut
Mâinile le-am simțit prinse de umeri
Când mă gândesc la mâinile mele ca la
Un set de sârme, ace, cusături, cruci cu lame în ele nici nu le mai simt
Resursele cavernoase
Nervul vestibular
Poate reușești și Tu să scrii
Pe ușă
Faptul că Te deranjează
Când ei
Vorbesc peste Tine
Că nu este în gura lor adevăr, inima lor este deşartă; groapă deschisă grumazul lor (Psalm 5)
Atunci vei binevoi jertfa dreptăţii, prinosul şi arderile de tot; atunci vor pune pe altarul Tău viţei. (Psalm 50)
Au rămas
Lângă mine până în ultimul ceas
I-am invitat să stea, dar nu m-au crezut
Le-am zâmbit de pe cruce
Și zâmbetul Meu era plin de spini
Ați trecut cu vederea, v-am zâmbit, nu mai era același zâmbet
Dar v-am zâmbit
Nu sunt alții mai săritori
Ca ei
Ca ei nu sunt alții
- Vasi Prode, Sibiu, Premiul I
*
Nu de atotputernicie am nevoie
ca să devin milostiv
dar tu dă-mi-o, dă-mi vocea ta
ca să-mi pot împietri durerea în ea
deziluzia înc-o sufăr căpos,
o simt acră lângă mine și corpolentă
în loc de față are o carapace:
înăuntrul ei se cațără melcii din grădiniță,
melcii striviți de piciorușele încălțate ale copiilor
am simțit disprețul și am privit cu silă
cum tălpile continuă să crească
apoi i-am îmbrâncit pe toți,
pe toți copiii dar degeaba
înăuntrul acestei carapace rămân eu
și încep să repet și repet ca în taină:
brațele să fie siguranța acestui trup
brațele să-ți fie întinse pe lângă coaste
iar coastele să nu fie altceva decât trufie
zdruncinate să fie ele, coastele
strâmbe care au pierdut soarele
copilăria să fie bucuria ta rahitică
soarele va înainta la fel de drept pe cer
pielea ta se va mula pe același stern
aproape strivit căci greutatea căldurii
-ți revine ție în umbră peste oase
așa va trebui să tot repet să tot repet
drăgându-mi glasul împământenit
**
Pentru că nu e doar cumpătare, Vasi:
undeva între vise inima te lasă s-o asculți.
Restul, mai ales, e la de sine:
când ochii încep tiptil să ți se întunece,
când nu oricine tinde să apară –
nu o simplă carne, de care să te agăți,
cum ai fi crezut cu atâta naivitate.
Când celălalt se apropie și se îndepărtează.
Când te forțează dosnic să mărturisești:
chiar din acești ochi reflexia s-a smuls.
Uite-mi încheieturile cum se apleacă
spre tine fără să-ți mai ofere ajutor.
Tu ești un proscris, prietene.
Nu te poți opri din a-i descrie
pe oameni în absența lor, deși
te-ai prins că nu se reîncarnează.
Și eu mă gândesc uneori la absența lor.
Mă gândesc să le spun lucruri dure,
să înceteze cu totul, să-i dojenesc.
Mai ceva ca o plesneală cu pereții
de îndată ce se oprește bâzâitul lor.
Dar nu pot ceva dur, sunt foarte obosit.
Nici pereții de fapt nu se opresc din bâzâit.
Mi-e atât de somn că dacă mi-aș
lărgi gura în fața voastră cu putere
vorbele mele v-ar adormi pe loc.
Dar nu cu putere, așa nu pot,
sunt foarte obosit.
Știi Vasi, am impresia uneori
că există în noi sunete interzise.
Cele mai multe revin din sfâșieri.
Că undeva între vise inima te lasă s-o asculți.
***
Mi-a fost rușine să te îndop cu atâta tristețe.
Semănam ca două lacrimi strivite,
ai spune
că odată strivite pe piele, se dilată și dispar.
Un peisaj imediat, locul în care capetele se
înmulțesc și fețele se extind una într-alta.
Din ce-ți închipui nu îndepărtat sunt eu:
dispariția în peisaj, colțul vivant și ascuțit.
Mi-a fost rușine să mă înțeleg cu propria piele.
Mai ales acum, după felul în care suntem striviți.
Dacă te-a durut, înseamnă că am fost acolo.
Și cândva spuneam că pielea te salvează
de celălalt, adică îl poți iubi sub aceleași cute.
Dar noi n-am jelit destul cu încredere.
Fețele noastre s-au târât înspre
noi până când și-au tocit obrajii.
Mi-a fost rușine să te îndemn:
defoliază-mă, strânge-mi
ațele între degetele tale.
Înfășoară-ți măduva.
Reinventează-ți cu grijă
fața dacă va fi s-o faci.
Pe rând să ieșim din casă când va fi timpul.
Să fim violent înlăturați numai
fiindcă suntem de neconfundat.
Privește-te înainte ca pielea să ne dispară.
Fețele să ni se dilate în mulțime.
Să fim striviți de unii singuri,
dar până să ajungem la rond.
Mi-a fost rușine să-ți spun asta –
că te-am văzut îndepărtându-te tocmai între alte ziduri.
Că există și presupuneri când te imaginez.
În care ai fost deja strivită în mulțime.
În care nu mai putem spune că semănăm.
Oricât ne-am întinde, n-ajungem unul la altul.
Noi trăim în locurile în care
pielea se despică și tace.
Suntem politicoși când
vine vorba despre durere.
Durerea noastră.
Durerea cea de toate zilele.
Durerea ce ne-am dat-o nouă astăzi.
- Cătălina Suditu, Iași, Premiul al II-lea
cei ce-au râs, au fost aproape și-au dăruit
Luna scoicoasă a iernii
– un cadru bun de care să se prindă
figurile prietenilor pe care-i port cu mine
înăuntru, tăcuți, așteptând
țâșnirea unor săgeți aprinse
(așa cum cere psalmistul pentru rău-voitori,
adesea mai lesne amintiți)
:câteva legături făcute din greșeală
de-o minte ușor obosită, dar împăcată,
între albul sidefat care spală orașele
și cei ce-au râs, au fost aproape și-au dăruit
scoțând dinăuntru lumină.
recunoaștere
Într-un fel, Te-aș putea oricând recunoaște
au înflorit socii, pământul e copt.
Atentă la pasărea care curăță trunchiuri simt
că în mine, de asemenea, are cuib o astfel de pasăre.
A recunoaște înseamnă a ști dinainte.
Un pom abia sădit își va arăta lăstarii la vreme.
A fost recunoscut sau a recunoscut?
Într-un fel, m-aș putea afla oricând mai aproape.
Fără să mișc un mușchi, cu fața senină,
așezată în inimă, cu pasărea pe umăr dormind.
Atât de docilă, Ți-ai aduce aminte
numele pe care îl port?
îmbrățișare
Cu tata îmi place să vorbesc lucruri simple,
nu pentru că el ar fi un om simplu, ba dimpotrivă.
Numai așa nu caută niciunul dintre noi
vreo justificare.
Stăm împreună și curățăm păstăi, din fericire
la fine de august nu mai e așa soare; eu manual,
el cu cuțitul, știm regula:
păstaia când e bună se rupe și nu lasă ață.
Cât de frumos se poate renunța la apărare…
Ascultă, îi zic, se-aude pisiceală în pod
și el se-ncruntă fiindcă nu-i sunt dragi pisicile,
deși de dragul meu are vreo șase pe lângă casă.
De la tata am învățat să umblu la albine,
să-mi pun mască, să apelez la afumătoare
când dau semnale c-ar putea
să tabere pe mine;
s-arunc cu apă spre cer dacă vreun roi
vrea să-și ia tălpășița. De ce-or fi atrase
de necunoscut? Acum aș putea să-i răspund,
dar mai bună e o îmbrățișare.
- Teodora Hizanu, Tulcea, Premiul al III-lea
amor fati
suflete la întâmplare
atârnate de un corp străin
murmurăm într-un timp nebunesc
fugim iar în gol
plecăm capetele
neghidați, așteptăm ordinele
ne concentrăm pe un singur lucru
închinare a cerurilor adânci
sperăm umili
că vom îndrăgi
această soartă
legată spre un alt univers
„ieri, azi, mâine”
timpul nu va mai conta
sub sticla
cu barca culcată
de pe TVul alb-negru
ce surâde sub ecou de
îngeri
salus
zid de mântuire
una peste alta
cărămizile se clatină
ai grijă la toate cugetările
transformate în
spini pătați de pânze
cosite cu cerneală
cufundă-te în puritate divină
fără grijă,
soarta nu poate fi
răpită din răsfirata uimire
e doar împrumutată
termenul nelimitat
al esenței
cruciatus
modelați din mila sfântului
am încercat să răpim discret
pacea
retrăim obișnuit uitare și agonie
călcăm ușor, ușor
peste morminte sfinte
uităm când
unde am pornit
cum am ajuns
cugetăm printre îngeri
iertare tuturor
să ajungem la ultimul ideal
perfecțiunea
niciun artist stradal
nu va bate la uși deschise
pentru umilința
de „a fi”
- Lavinia Zamă, Dohasca, Premiul “Ieromonah Nectarie Chiriță”
cum e să înviezi fără să te fi născut
în două uși
se prind două urme de tinerețe
una îndoită în vârstă
îți varsă un cântec tulburat
pe rochia albă
un înger se prinde de tine
și te pune să te închini
în gălăgie
pentru a fi sigur
că ești viu
o femeie își păzește interiorul
unde un ghem de oase
atacate de viscere
urma să vadă lumina
pentru un 1 minut
distanță
acum s-a înmulțit raiul
dar nu cu un simplu prunc
ci cu un dar sfânt
lecuit de rău
cine-mi construiește visele
o petală nu cade din voință
se izbăvește de nevoie
un copac nu mai privește natura
stricat de ochii omului din ea
care îl agită, îl inhibă într-un aer putred
& apoi îi toarnă o cană de otravă
pentru a-l provoca pe Cel de Sus
de ce totul înverzește iar noi rămânem la fel
ne murdărim de cenușă aruncată de alții
din focul ațâțat de certuri
aventuri ascunse după perete
urlete înfundate de o cârpă
vânătăi pictate de scandaluri
și credință
toată lumea e sfântă
sau se învârte în citirile pe diagonală
crezând, mințind, purtând, furând
călcând pe alții cu cizme lustruite
frecând palmele pentru a scoate prostia
uitând rostul omului
în lumea asta
nu a fost creat nimeni să fie perfect
nu a încetat nimeni să mai viseze
nu a șchiopătat nimeni din frică
nu s-a plâns nimeni de muncă
dar mereu a împins capul acolo
unde n-a știut ce-l așteaptă
poveștile încă mai există în cărți
numai că începem să le trăim
purtând în suflet un singur om
pe Hristos Dumnezeu
într-o zi, cerul a acoperit tot oful
aș vrea să te văd iar în fața ușii
cu hainele murdare care-ți acopereau trupul
șters de greutățile trecute prin tine
desprins de chinurile zilnice
și uitat de lume
să te îmbib cu voință
să-ți dau foc la pantofi pentru a alerga către suucces
către o viață mai bună de viitor
nu de prezent
să-ți torn laptele dimineața în cafea pentru a fi completă
iar tu imperfect
niciodată nu reușeai să acoperi rănile cu bandaje
te lipeai de mine pentru a-ți șterge sângele
era pe tot corpul
ca o mare căreia nu-i mai găsești sfârșitul
sau punctul din care a început să curgă
erai purtat de inimă în dungi negre
precum niște umbre șterse prin jaluzele
udai geaca de pe tine gânditu-te la ce halești mâine
acceptai doar ajutorul meu
iar eu nu eram în stare să ți-l ofer
mă întreb, mă întreb de ce plângi
de ce nu riști să te rogi
de ce nu vorbești cu cerul
de ce nu vorbești cu Dumnezeu
te scurgeai prin canapea
o picătură de apă pe chip
ajungeai să te mănânci bucată cu bucată
pentru a te curăța de tot răul
fiert în tine
ai plecat alergând nu către succes
sau succesul bântuie Cerul
- Maria Pușcașu, Suceava, Premiul “Autor din Bucovina”
Și seara
Seara-i ca o clipă.
Un fel de spovedanie cu cerul.
Seara este totul și nimicul.
Ca dorul unui om pe moarte-
Soarele.
Timpul Acum
Timpul e Acum
ramificat pe acoperișuri.
Copacii fac ochii mari.
E frumos în căldura aceasta
sfărâmicioasă
precum frunzele uscate
de secunde.
Iarba verde e prea scurtă
ca să poată fi trăită
cum trebuie
și cerul e prea lat
să încapă în noi.
Mai bine
mergem noi în cer.
Într-o înaripare frunzoasă
deasupra acoperișurilor
ca timpul Acum
Organizatorii concursului: Arhiepiscopia Sucevei și Rădăuților – Parohia „Nașterea Maicii Domnului” Suceava, Fundația „In Memoriam” Suceava și Casa de Poezie „Light of Ink” Suceava.
Parteneri: Consiliul Județean Suceava – Centrul Cultural Bucovina, Primăria și Consiliul Local Suceava, Inspectoratul Școlar Județean Suceava, Universitatea „Ștefan cel Mare” Suceava, Teatrul Municipal „Matei Vișniec” Suceava, Muzeul Bucovinei, Colegiul Național „Petru Rareș” Suceava, Seminarul Teologic Liceal Ortodox „Mitropolitul Dosoftei” din Suceava, Schitul Cărbuna (Vânători-Neamț) și Liceul Teoretic „Varlaam Mitropolitul” din Iași.
