Dacă sufletul nu este hrănit, acesta se consumă pe sine.
Arta poate fi trăită autentic, simțită și asumată în solitudine, asta este ceea ce învățăm zilele acestea; ea se răsfrânge diferit acum în sinceritatea fiecăruia dintre noi, potențată de singurătate. Dar ce se întâmplă când rolurile se schimbă, frumosul începe să consume, fantezia ia locul realității și fără stabilitatea cotidianului, izolarea mănâncă din om ca un pescăruș flămând, ca vulturii din ficatul lui Prometeu?
Un posibil răspuns îl oferă The Lighthouse, film lansat și premiat în cadrul Festivalului de la Cannes. Regizorul Robert Eggers, deși relativ nou în lumea cinematografiei, s-a remarcat printr-o viziune originală, plasând piese de epocă, atât de familiare, în contexte psihedelice, transpunând senzorial dramele personajelor către spectator prin propunerea unor imagini și stări parcă scoase dintr-un vis apăsător de lucid.
Doi oameni izolați în mijlocul mării, o lumină salvatoare, speranțe spulberate, fuga de sine, păcate capitale, instinctele și maliția umană antrenate într-un joc al senzațiilor ce în final se autodistruge, rămânând un coșmar rece, dar seducător, a cărui fundație se ancorează în premisa: Dacă sufletul nu este hrănit, acesta se consumă pe sine.
Pelicula este o adevărată metaforă, multitudinea firelor narative neterminate nelăsând nicio secundă impresia de superficialitate inconștientă, ci de asumare calculată a fiecărui element, a fiecărei întretăieri, care, indiferent de percutanța lor directă, joacă un rol esențial în posibilele traduceri ale semnificațiilor. Fiecare unghi de percepție, oricât de complex, poate fi conturat și clădit clar ulterior urmăririi peliculei.
Care e partea oribilă din viața unui marinar, întrebi? Atunci când există apă și vânt, munca se oprește. Plictiseala. Plictiseala. Mai rea ca Diavolul. Plictiseala transformă oamenii în ticăloși.
Unul din firele propuse care m-a prins este cel ce sugerează un elogiu al operei lui Herman Melville. Pe lângă asocierea evidentă a contextelor de epocă și a personajelor, nu am regăsit clasicul Moby Dick doar în poveștile marinarilor și în cadrele cu valuri agitate izbindu-se în stânci, ci și în comentariul subtil al idealului ce ajunge să consume, al dorinței neînfrânate rozând subconștientul uman.
Ephraim Winslow/Thomas Howard este un personaj cu o încărcătură psihologică puternică, anterioară momentului în care îl plasează acțiunea, fapt ce se relevă odată cu dezvăluirea adevăratei sale identități. Drama lui este astfel construită pe trei planuri: al trecutului (faptele săvârșite), al prezentului (încercarea de supraviețuire, de acceptare a acțiunilor care trebuie suportate) și al viitorului (pus sub semnul dorinței, al găsirea salvării). Toate acestea se intercalează, se întretaie și se completează, formând un dans al cunoașterii și al idealului, dar, totodată, al anulării sinelui.
Prezentul/ Conștientizarea
Ești un om care se roagă?
Nu la fel de des pe cât aș vrea. Dar da, am frica lui Dumnezeu, dacă asta întrebi.
Planul cel mai concret și asumat este cel al întâmplărilor prezente. O insulă îndepărtată, un fost marinar ce are sarcina de a îngriji un far și ucenicul său, a cărui singură misiune este să se conformeze. Tocmai plasarea în această bulă spațială și temporală, separată de orice altă formă de existență, face posibilă perturbarea firescului inițial. Sentimentul de neliniște este sugerat în formă latentă și în cele mai cotidiene ipostaze, de la o scară care scârțâie până la vântul care șuieră. L-am privit ca pe un purgatoriu, un loc predestinat haosului, unde până și păsările aduc gânduri rele. Aici sunt plasate personaje cu principii morale alterate, soarta lor funestă fiind doar o chestiune de timp, un joc fără reguli ce trebuie dus la capăt.
Viitorul/ Idealul/ Subconștientul
A înnebunit. Vorbea despre sirene, oameni ai mării, rău augur și din astea. Până în final, nu a mai rămas nimic cu sens în el. Credea că există un fel de magie în lumină. Salvarea, îi zicea.
Cronologia firescului este în primă fază secționată de o sesizare a fantasticului, acesta strecurându-se în realitate sub forma unei chemări lăuntrice – o voce care se înrădăcinează în subconștient, șarpele ce îi spune Evei să mănânce mărul. Aceasta poartă masca unui salvator – o nevoie pură și inocentă ce ascunde maliția necontrolabilă. Nesupusa curiozitate se transformă mai întâi în dorință, apoi în ideal, acaparând sufletul și lăsând în urmă doar amintirea a ceea ce a fost odată. Un far care ghidează navele spre pământ, o sirenă ce își ademenește prada prin cântecul său.
Trecutul/ Inconștientul
Aseară ai făcut o confesiune care ar face un sfânt să înjure.
Haosul este atins în momentul în care trecutul începe să îl prindă din urmă pe Howard, iar justificările faptelor pe care nu și le asumase drept greșite se spulberă complet, el fiind forțat să se accepte, să trăiască împreună cu ceea ce știe că a făcut. Ce era odată palpabil este acum încețoșat, căci granițele dintre real, imaginar și fantastic sunt diluate, cele trei omogenizându-se într-o furtună senzorială. Conștientul este acaparat de subconștient, mai apoi de inconștient, orice echilibru psihic se năruiește, toți stâlpii de sprijin se scufundă și tot ce poate rămâne în urmă este o completă dezumanizare, o anulare a existenței în forma ei cunoscută.
Interesant este că acest vertij nu crește în intensitate gradual, ci își are climaxurile aleatoriu, singurii poli stabili fiind incipitul și finalul. Mesele de seară se transformă în nopți de beție halucinantă, liniștea în țipete și blesteme, apa în mâl, iar vinul în sânge. Nebunia este mereu tranșată de un moment de respiro strategic plasat, care însă neliniștește, tensionează, orice evoluție fluentă ajungând să pară imposibilă. Ritmul narativ contribuie astfel nu doar la prezentarea, dar și la transmiterea stărilor personajelor, conturând oboseala, frica, euforia, confuzia, nu doar ca ipostaze cu care am empatizat, ci pe care le-am trăit integral.
Filmul nu relatează povestea omului consumat de ideal, de fantastic, de sine, ci coase labirintul psihic al acestuia, apoi te obligă să îl parcurgi. Astfel, The Lighthouse rămâne, mai mult decât o poveste veritabilă, o experiență asumată, un fragment al unei existențe plasate la granița dintre palpabil și abstract, un vis care, în loc să se decoloreze, devine din ce în ce mai lucid și mai personal.
(*Teodora Gherman, nou venită în echipa Alecart, este elevă în clasa a X-a, filo, la Colegiul Național Iași.)
