Suprafețe interioare în Mici cutremure, de Ligia Keșișian

Poezia Ligiei Keșișian e una care, dincolo de trecerile abrupte de la dimensiunea naivă la gândul acut, reușește să contureze în linii mari micile dezastre de zi cu zi, atât dinăuntru, cât și din afară. Nuanțele dark mută atenția de pe cotidian înspre dedesubturile lui, fapt care conferă versurilor nu doar un sens cuprinzător, ci și subtilități vibrante. Vremea schimbătoare, cea care se interpune între erele geologice sau nuanțele celei care a fost și este în proximitatea (re)facerii lumii, rezonează cu un sine tern, abătut, secătuit de o amărăciune ce nu încetează în a-și face simțită prezența. Sursa acesteia este, tulburător, pe cât de la vedere, pe atât de bine dosită printre substraturile unei minți încărcate de imaginile unei/unor risipe de (și din) timp.

În ciuda faptului că e o poezie-codex, care se vrea asimilată și nu neapărat înțeleasă in corpore, ea obișnuiește cititorul la tot pasul cu apariția unui ceva cumva susceptibil, care ia îndeosebi forma unei tragedii minore, dar care, însumată fiind cu cele anterioare, acutizează derapajul și deruta, dobândind la final o natură ireversibilă.

Vei înota până la sfârșitul veacurilor

într-un lac de miere

și mă vei striga atunci după o răbdare îndelungă

dar urechile mele vor fi din foc

iar gura mea, o gura mea

te va mușca de gât (Păstorul norilor)

Raportarea la acel tu e una, inexplicabil parcă, înțesată de renegări involuntare, biologice, ce nu caută a fi în acord cu ale celeilalte ființe. Conexiunea e una încătușată, secționată senin și suferă o conversie ce îi transformă sensul, luându-i locul opusul său. Mușcătura la care se face referire nu e în carnea celuilalt, în trăirea lui, ci în fosta manieră de abordare a sorții. E un gest ce contrazice anterioritatea și vine ca o exteriorizare a preluării unei noi direcții de orientare în lume. Mierea aceasta, căreia nu îi e permisă nicio altă valență în afară de aceea de substanță ce prilejuiește captivitatea, devine semnalment al unui pesimism ce ia mai întâi în stăpânire lumea organicului. Îi este refuzat categoric caracterul ambroziac și nu mai simbolizează altceva decât un liant ce sudează între ele trupuri, impresii, scenarii, ființe ce au devenit din varii motive detestabile.

Volumul mici cutremure ne aduce mai aproape o lume a trecerilor dese și pestrițe de la tern la metafizic, de la acel el la raportarea față de celălalt El. Sacrul macrocosmosului se contopește/completează cu farmecul microcosmosului propriu. În ciuda ambivalențelor, hașurarea și identificarea firului roșu e una posibilă, însă rămâne la latitudinea cititorului dacă își asumă sau nu inițierea unui astfel de proces nu doar durativ, ci care se preconizează a fi pe alocuri împrăștiat și dureros.

Am înțeles imediat că pe sub cămașa ta

se ascundea dumnezeul acela

despre care toți se întrebau unde a dispărut

Cămașa și dumnezeul cu d mic nu rămân la stadiul de obiecte-entități plasate la o anumită distanță, ci sunt cămașa ta, dumnezeul acela. Abstracțiuni ce se caracterizează prin anomalia de a fi bine definite, poate înțelese, poate încă împânzite de tenebre. Tu-ul e unul cu încărcături specifice, însă pare a fi dispărut orice urmă de tandrețe, de dorință de a muta apropierea în cotidian. Sunt încercări de reactualizare, de recambrare a unor mulaje ce și-au pierdut forma, sensul, coloritul, fascinația. Dacă s-ar produce brusc un declic, reacțiile posibile s-ar înscrie, cel mai probabil, nicăieri altundeva decât în sfera unor convenții mai mult sau mai puțin apăsătoare.

 E senzația aceea greoaie de strigoi

De parcă aș înota prin smântână (Vremea lăcustelor)

În ciuda faptului că oferă impresia de înlănțuire nefirească, ușor forțată, doar astfel se reușește redarea efortului de a da la o parte încărcătura ce apasă corzile sensibile ale unui eu care se destramă fragment după fragment după fragment… Acest strigoi la care se apelează este, contrar aparențelor, nu cel mitic, etnologic, ci acela care sălășluiește printre straturile de frică ale fiecăruia. E un fel de transpunere a unei stări totale și intense ce are la bază un procedeu asemănător cu cel în urma căruia a rezultat senzația de fluturi în stomac. Doar că senzația de strigoi peste tot și niciunde e mai complexă și mai greu de îndurat, căci nu poate fi localizată, deci nici extirpată, nici redusă la dimensiuni suportabile… Rămâne acolo, trăgând, subțiind și lărgind firele și ițele vitale. Se prelungește într-o deșirare ce permite arareori înnodarea materialului încă bun. Tot ceea ce e atins devine automat irecuperabil pe o perioadă nelimitată.

Ligia Keșișian are o scriitură ale cărei versuri se insinuează prin adaosuri tonice, prin aglomerări de stări și de senzații ce se contrazic și se împărtășesc una din substanța celeilalte. Trimiterile biblice și cele la nume consacrate în spațiul cultural par, la început, menite să ușureze decodificarea/încercarea de decodificare, însă aspectul ce rămâne în picioare și după întoarcerea ultimei pagini este că au rol în închiderea unui cerc de idei ce se contractă și dilată alternativ. E o poezie care caută să ne pună în fața propriilor trăiri prin deslușirea unora ce se arată prea rar tangente cu cele ale realității. Majoritatea lor sunt de domeniul metarealității, ceea ce permite o contextualizare și o plasare a fiecărui gând într-un/printr-un principiu universal. Am găsit dificilă reglarea frecvenței pe care o alegeam în ceea ce privește raportarea la versuri, la posibilitatea lor de a avea un dublu în lume sau nu. Și tot acest joc al dedublării, al căutării de echivalențe și de esențe amorfe m-a adus în fața unor căutări ce continuă să se contureze și să se amplifice.

Volumul se înscrie în categoria celor care nu iau sfârșit odată ce lectura e suspendată (căci finalizată nu poate fi), ci transfigurează fără încetare, imprimând sau denaturând direcțiile pe care spiritul intenționa să le mențină/preia. Călătoria aceasta atât de diversă, de la ghicitori ce dezvăluie răni mai întâi cangrenate și mai apoi vindecate la empatizarea cu arderea Romei de către Nero m-a adus la concluzia că în poezie transmiterea cea mai eficace e cea care le dă sentimentelor șansa să se imprime în fiecare colțișor. Iar felul în care ia naștere metoda poate fi uneori aproape de o confuzie senzorială. Și, ca în cazul fabulațiilor ce se manifestă la cei ce suferă de amnezie, cititorului îi este propusă o prelungire a lor, o reîmprospătare a lor, o completare ce nu trebuie să se supună nici măcar normei de a avea sens.  Căci el se fracționează inițial, fapt firesc, însă urmând ca mai apoi să se alăture celorlalte extensii și să formeze un conglomerat de idei  de sine stătător. (…)

(Articolul va apărea integral în Suplimentul Alecart de Poezie dedicat Festivalului Internațional de Poezie și Muzică „Poezia e la Bistrița”, 11-14 iulie 2019)

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.