Fiecare primește povestea pe care o merită (…) Povestea alungă moartea și cheamă dragostea. Acum 100 de ani ne închinam bucuroși în fața unui ideal devenit aproape miraculos realitate, astăzi preaslăvim o poveste rămasă departe de noi. Stranietatea vine din faptul că istoria și povestea – cu miezul, ascunzișurile și bucuriile specifice – sunt astăzi atât de palpabile, reprezentând însă, totodată, o rană deschisă pentru unii dintre românii separați și înstrăinați ulterior de esența pe care au cunoscut-o acum un secol. Am copilărit mângâind zidurile în culori șterse pe care se găsea strigătul, bocetul sau, pur și simplu, adevărul: Basarabia e România!, scris pentru a ne face să nu uităm.
Săptămâna aceasta aula Colegiului Național a fost locul în care s-au spus povești, devenind astfel un spațiu călduros, unde granițele (de orice natură) au dispărut. Întâlnirea Alecart cu scriitoarea Liliana Corobca a fost una dintre activitățile prilejuite de evenimentul de pe buzele tuturor (haideți să îl mai enunțăm o dată: Centenarul, pentru că trăim acest moment și fiindcă, dincolo de festivismul facil sau de parada oratorică, 100 de ani de la Marea Unire e un moment important pentru o țară ce încă își caută identitatea) și s-a îndreptat în direcția recuperării spiritualității autentice prin rememorare unor traume colective și prin unirea în gând și în simțire a tuturor celor care, la un moment dat, au crezut și poate mai cred că România poate fi iar „mare”. Nu întâmplător, invitata Întâlnirilor Alecart a fost Liliana Corobca, cercetătoare și scriitoare născută în Republica Moldova.
Încerc să mă vindec de traumele personajelor mele.
Am vorbit despre Kinderland, despre abandon, despre maturitatea care este nevoită să se dezvolte prematur, despre nevoia întoarcerii pentru ca, mai apoi, să ajungem să privim cu înfrigurare moartea ca pe un tovarăș de drum, să ne apropiem de Dumnezeu și să învățăm cum să ne rugăm în Capătul drumului. Teodor, elev în clasa a V-a la Școala Gimnazială EuroEd, alecartian la început de drum, ne-a propus, într-un discurs impecabil, un joc simplu de imaginație: cum să luăm asupra noastră responsabilități uriașe, cum să ne retragem din spațiul copilăriei înainte de vreme și cum să tânjim după prezența celor de care nu ar trebui să ne despărțim. Întoarcerea la primitivism, degradarea umană, experiențele mutilante, imaginile copleșitoare au fost tratate și aduse mai aproape de Mălina și de Ioana, redactori Alecart. Am plasat inevitabil Capătul drumului – roman al capcanelor umane, cum ne-a îndemnat Mălina să îl privim – sub semnul suferinței absolute, dar și al unei lecții de demnitate și verticalitate morală. În vremuri de restriște, rămâne credința celor puternici, căci cei slabi pierduseră demult. Momentul de ezitare și iluminarea unui adevăr dureros își fac loc în viața protagonistei abia atunci când forța edificatoare se prăbușește, când mama Anei moare. Procesul de educare prin credință se sfârșește în acest punct. Ioana a prezentat apoi romanul nu din postura cititoarei detașate, ci ca un om trăitor, aducându-ne în fața ochilor imagini percutante, de o mare forță, glasuri ale interiorității și ale conștiinței, stări oscilante determinate de cursul destinului protagonistei, desfășurat mereu printre oameni și singurătăți, de pe plaiurile Bucovinei în stepele Kazahstanului și apoi pe meleagurile Basarabiei.
Nu cred că sunt autorul unei singure cărți.
Experiențele cutremurătoare sunt dublate de nucleul consistent pe care îl conturează poveștile expuse în Capătul drumului. Așadar, Liliana Corobca a pus în prim-plan strategia construirii unui astfel de roman care nu vine din poveștile propriilor străbunici, ci este doar urma lăsată de o durere colectivă, reală, palpabilă și expusă de oamenii care au reușit să supraviețuiască deportărilor, foamei, setei, neajunsurilor. Am cules folclor. Studiind folclorul deportaților, s-a ajuns la concluziile fructificate: poveștile oferă continuitate, iar credința salvează. Am avut nevoie de timp… Când am simțit că pot să mă rog cu adevărat m-am apropiat de ideea de roman. Schimbarea este necesară pe toate planurile, conexiunea cu propria-ți interioritate se dovește modelatoare în cazul Lilianei Corobca, căci permite în aceeași măsură și o schimbare de ton de la roman la roman. Poate ni s-a arătat astfel cea mai mare frică a unui scriitor, și anume cea a tatonării aceluiași teren, a închiderii într-un anumit tip de problematică. Mărturii reale sau literatură a deportaților? Autoarea a pornit de la 100 de mărturii zguduitoare care se transformă mai apoi în sursă de inspirație pentru cartea în discuție. Cea mai grăitoare rămâne povestea Aniței care, de altfel, devine un simbol și pentru istorisirile celorlalți, regăsindu-se în fiecare din ele. Durerea ne-a întărit? Trăim timpuri ale slăbiciunii, ale unui dezechilibru interior incurabil și suntem conștienți că nu mulți ar supraviețui unei deportări, a precizat Liliana Corobca.
Tristețea e un păcat.
Cărțile domniei sale au în centru imagini ale unor femei care se confruntă cu probleme reale, cu obsesii, cu presiuni sociale, unele figuri foarte puternice (așa cum descoperim în Capătul drumului), care își salvează copii, care au vocația sacrificiului, care se dăruiesc întru totul acestui scop și care nu își pierd blândețea. Revenind la Kinderland, imaginea vie a unei prăpastii între părinți și copii, am concluzionat cu următorul gând: Copiii își iartă părinții. Iertarea se arată ca un act firesc, căci nevoia te împinge să o faci, iar suferința în cheie creștină da, este un dar. Pioni sau stăpâni în propriul nostru joc, depășirea unui obstacol, a oricărei greutăți deschide drumul la capătul căruia domnește liniștea. Am plâns când am scris. Am plâns când am redactat. Am mai tras un bocet după ce am primit corectura, a mărturisit Liliana Corobca, iar noi am avut senzația că timpul a trecut mult prea repede și că întrebările care nu au apucat să-și găsească răspunsul vor chema o nouă poveste în care ne vom reîntâlni cu invitata noastră.
Nu am încheiat într-o notă tristă, în ciuda faptului că tristețea în sine este o coordonată a istoriei umanității și a destinului fiecăruia dintre noi. În ultima parte a întâlnirii, scena s-a umplut, căci elevi ai Naționalului (printre ei aflându-se și o parte dintre redactorii Alecart :)) au marcat momentul Marii Unirii printr-o piesă de teatru. Contextul istoric, personalități, acte de eroism, perspective, toate au fost repuse în discuție și tratate cu aceeași emoție care reușește să râmână vie în ciuda timpului. Basarabia, Bucovina și Transilvania și-au dat mâna și și-au încleștat puternic degetele una în jurul celeilalte; astfel este imposibil ca astăzi să nu simțim usturimea rănilor provocată ulterior de răpirea unui vis. Rămân actele de eroism întru vindecarea victimelor, orgoliile sacrificate și determinarea. Rămâne imaginea simbolică a împlinirii absolute.
Nevoia te împinge să ierți.
Nu știu câți dintre noi mai avem puterea sau disponibilitatea de a ierta, dar urmând îndemnul Lilianei Corobca, ar trebui, cel puțin, să îndepărtăm păcatul-tristețe, să ne recuperăm bunătatea și compasiunea, să revenim la noi. Popor de călăi sau de victime, cu o istorie zbuciumata, dar popor unitar. Întâlnirea Alecart cu o scriitoare născută în Basarabia nu a fost întâmplătoare, deși este adânc înrădăcinată în mentalitatea noastră credința în coincidențe fericite. Noi credem că există doar întâmplări fericite care se nasc din efort, concentrare, pasiune.
Alecartienii au închis simbolic activitățile dedicate Centenarului (inițiate de doamna profesor Adriana Radu) și așteaptă noi întâlniri care să le ofere prilejul descoperirii lumii în întreaga ei complexitate.
Foto: Sabina Cojocaru & Andrei Rusu
(*Amalia Carciuc, redactor Alecart, este elevă în clasa a XI-a, filologie, la Colegiul Național Iași.)
