Sâmbăta trecută, la Muzeul „V. Pogor”- Casa Junimii, în cadrul ediției a II-a a proiectului cultural inițiat de MNLR Iași în parteneriat cu Alecart, ”Literatura de lângă noi. Focus: Bulgaria”, am intrat în dialog cu Anastasia Gavrilovici și cu Dan Coman care ne-au adus mai aproape poezia Nadejdei Radulova și volumele lui Gheorghi Gospodinov, ne-au arătat că poezia ne poate traduce și, implicit, vindeca vulnerabilitățile sufletești, ne-au vorbit despre imagine & povestea din poezie. Impresionantul recital de percuție al colegilor noștri de la „Băncilă” îndrumați de profesorii Iustin Rusu și Dan Constantinescu, prezentările percutante ale alecartienelor Maria Roșca, Antonella Malfara, Alina Vițel și minunata expoziție de grafică a lui Ioniță Benea au completat peisajul încărcat de poezie al serii.
„Poezia Nadejdei Radulova vine ca o replică la o realitate istorică, documentând, în același timp, mai multe tipuri de literatură, mai multe tipuri de a trăi. Este o poezie care te ajută să îți dai ție o replică”, ne spunea Anastasia Gavrilovici. „Fiecare teritoriu al poeziei vine cu un tip de sensibilitate aparte.(…) O poezie bună trebuie sa sune ca o incantație. Mi-ar plăcea să fie mai multă poezie în lucrurile pe care ni le spunem decât să folosim formule convenționale.”
„Când literatura e sinonimă cu viața ta sau când devine decisivă pentru ceea ce faci, ea devine naturală, completează Dan Coman. Imaginați-vă că instrumentul acesta, marimba, ar fi limbajul uzual și cineva ne dă obiectul muncii, baghetele. Instrumentul are un potențial extraordinar, dar eu, dacă aș cânta la el în mod natural nu s-ar auzi la fel de bine. Dacă știi să folosești instrumentul respectiv, așa cum au făcut-o colegii voștri de la „Băncilă” „ o faci părând natural. Sunt două tipuri de poezie:
-poezia mica: cea care se axează pe micile momente din viață, banalitățile, făcând poeziile mai ușor de citit și mai relatabile.
-poezia mare: cea genială, care are rolul de a influența, de a schimba perspectiva oamenilor asupra anumitor aspecte ale existenței.”
Alina Vițel ne-a propus un dialog inedit între două volume, Ce preferi, de Dan Coman și Fizica tristeții, de Gheorghi Gospodinov, finalizat cu un poem alcătuit din „replici” ale celor doi scriitori:
ce (fel de tristețe) preferi? tristețea fizică
era o zi cu adevărat superbă (C)
pofta de cafea se declanșa imediat ce terminam de băut cafeaua (G)
din câteva vorbe reduceam total distanța dintre noi (C)
eleganți și zâmbitori, ne continuam unul altuia gesturile (C)
dar nu ne mai descurcam deloc financiar (C)
încetasem să mai ies, nu ridicam receptorul, schimbam locurile de unde îmi făceam cumpărăturile, îmi băteam capul cum să inventez răspunsuri defensive (G)
trebuia să-ți spun că sunt în ultimul hal(C)
craniul meu e o peșteră(G)
m-am străduit mult să ascund aceasta boală sau capacitate a mea (G)
în poveștile celor apropiați exista întotdeauna un loc ascuns, o fisură de o clipă (G)
avertismentul că moartea e cel mai bun grădinar (G)
are un miros de care poți să te lovești și să-ți spargi capul(G)
unde-i dreptul la intimitate, kitsch-ul necesar fiecăruia dintre noi?(C)
nimic nu s-a schimbat: în afară de rugina întinsă peste tot(G)
După eveniment, Serena Condurachi, colega noastră din clasa a IX-a, a scris o cronică a volumului Înainte să inventez căderea, de Gheorghi Gospodinov, prilej cu care debutează în Alecart:
Când poți să (te) simți o poezie
Un orășel din Normandia. Ciorile din Viena. Vezi Napoli. Roma, urgent. Toamnă la Frankfurt. Înainte să inventeze căderea, Gheorghi Gospodinov ne arată simplitatea și, în același timp, frumusețea oamenilor și a locurilor în decupaje de imagini păstrate de pupila dilatată a celui care se oprește pentru o clipă și se lasă impregnat de ceea ce e în jur și pe care le recompune, încărcându-le de o anumită stare sau lăsându-se sufocat, pătruns de ea. Într-un volum de versuri ce poate fi citit ca un jurnal de călătorie, în care popasurile sunt deopotrivă în afară și înăuntrul sinelui, scriitorul bulgar ne propune să ne mișcăm printre gânduri, idei, senzații, amintiri impregnate de cafeaua tare, acea cafea băută la o terasă din Napoli sau din Roma.
Înainte să inventeze căderea, Gheorghi Gospodinov scrie frânturi de gânduri ce surprind condiția umană, viața și moartea, echilibrul fragil, frica, împrăștiate printre pui dezghețați, frunze care tot cad (și oare de unde cad și oare cât mai cad?), strecurând fărâme de iubire și căutând o urmă de divinitate, un rest de sens, o linie unificatoare a tot și a toate câte îi ies în cale. Căci O albină se întinde/ Pe cerul întreg. Și e suficient pentru o nouă respirație, pentru o nouă zi, pentru o altă apăsare-căutare.
Poezia lui Gospodinov se strecoară astfel firesc dinspre acest spațiu atent recuperat către noi. Simplu și natural ca o ploaie rece, ca ninsoarea în aprilie, atât de neașteptată și totuși de neoprit. Ea trezește trăiri adânci, te scoate din indiferență, se prelinge și modifică felul în care ajungi să privești realitatea.
Împărțit în trei secțiuni – „Manuscrisul uitat în grădină”, „În timp ce ne așteptăm rândul” și „Toamnă globală”, volumul ne provoacă la un exercițiu de imaginație și de recuperare a lumii, ne face să ne asumăm diferite ipostaze, ne lasă libertatea de a ne mișca liber printre secvențe de timp, prin spații, printre sentimente într-o „poezie confesivă, biografistă, tranzitivă”, după cum observă Claudiu Komartin, unul dintre traducătorii volumului, pe ultima copertă a cărții.
„Manuscrisul uitat în grădină”: între el și mine granițele se estompează.
Mă întorc imediat, a spus,
și a lăsat ușa deschisă
Prima parte a acestui jurnal poetic vorbește despre iubire și umanitate. Despre o muscă pe fereastră,/ o rază pe podea. Vorbește despre detaliile vieții care sunt, de fapt, cele ce ne determină să trăim, cele care ne influențează stările și poveștile. Volumul debutează cu un poem ce evocă o ea (ea, cea care a plecat, ea, cea care peste șase ani rămâne tot ea), dând startul unei aventuri printre mici imagini adunate într-un tablou amplu al existenței cotidiene. Nu vă lăsați înșelați de aparenta simplitate (aproape banalitate) a versurilor. Tăietura care susține secvențialitatea, echilibrul, ordinea minuțios căutată sunt menite să susțină broderia imagistică, poemele dobândind adâncime, devenind tulburătoare prin dialogul dintre ceea ce e decupat și ceea ce știi că preexistă decupajului. S-a întâmplat ca, în timp ce citeam Arta după-amiezii, să mă găsesc în salon, acolo unde geamul mare lăsa spațiu unor raze portocalii orbitoare. Ei bine, atunci am simțit cum în cameră se proiectează imaginile de Crăciun, bradul, cum peretele se face de un verde deschis și cum mă transform eu însămi într-o proiecție a soarelui. Cred că tocmai imaginile acestea, trăirile și momentele în care simțim că ne proiectăm noi înșine odată cu versurile fac ca poezia lui Gheorghi Gospodinov să fie atât de frumoasă, de naturală.
„În timp ce ne așteptăm rândul”: între el și mine, timpul.
Amesteci Dumnezeu
cu cer apă pământ și foc
stropești cu timp și spațiu
și peste un milion de ani
un vierme
de ploaie
luminos
Încă din titlu, aici, în cea de-a doua parte, este reflectată imaginea finalului și simultan a drumului. Totul se petrece în timp ce ne așteptăm rândul, pentru că totul e timp, totul se îndreaptă spre moarte. Însă, cum până atunci călătorim, Gospodinov strecoară printre imagini și nume de vietăți sau de locuri (din Grădina Edenului ajungi în cartierul Mladost 1), teorii care par că înfloresc în inflorescențe tot mai dense în ultima parte a „jurnalului”. În lumea de aici vibrează ecouri de dincolo, un zvon se înalță, totul curge. Într-unul dintre poeme, Dumnezeu este numit poet, iar noi devenim nu numai creația Lui (în sens biblic), ci chiar poezia Lui. Trimiterile biblice recuperează astfel o anumită relație cu divinitatea, dar aceasta este refăcută din perspectiva unei sensibilități moderne. Laitmotivele rămân călătoria și drumul, omul având nevoie să treacă prin toate ipostazele pentru a trăi cu adevărat și pentru a ajunge la înțelepciune, la un sine complet. E fascinant aici amestecul de claritate și de ludic, poetul construind imagini și situații în care ne-am putea regăsi oricând.
Este dovedit
că Universul se extinde
așadar
ne îndepărtăm
unul de altul
„Toamnă globală”: între el și mine, moartea.
În ultima parte, Gospodinov ne aduce parcă în față un sezon al unui serial cu multe episoade, atât de multe, încât te simți copleșit, însă nu vrei să ratezi niciun detaliu și ai prefera să amâni finalul la nesfârșit. Aici un tapet cu orhidee se odihnește lângă un vers ce sugerează moartea, Dumnezeu veghează și ia diferite forme, călătoria ne poartă prin alte spații și totul e viu, colorat, impregnat de o anumită tristețe. Sunt recuperate situații tragice, viața se strânge și se desface în fața noastră, se pliază ordonat și apoi izbucnește în incandescențe puternice, neașteptate. Spre deosebire de a doua parte, unde poemele sunt pline de energie, de stări contradictorii, dominând dinamismul și obligând cititorul să-și folosească toate simțurile pentru a percepe călătoria, acum Gospodinov scrie într-un ritm dur, sumbru, inducând de multe ori senzația coborârii într-o pădure întunecată, într-un abis.
E vremea să mă inventez, căci altfel
cine altcineva o va face?
Poemul Despre invenție, plasat în cea de-a doua parte, conține versul care dă titlul volumului. Precum o fărâmă de testament, o mică istorie sau chiar o teorie referitoare la existența omului, versurile propun un exercițiu de imaginație în cadrul căruia, pentru a supraviețui, bărbatul are nevoie de femeie, relația lor fiind nu doar indestructibilă, ci și eternă. Astfel, iubirea și pasiunea din femeie creează bărbatul, îi desenează trupul, mai târziu ajungând să îi inventeze fiecare simțire și fiecare stare. Pentru că finalurile trebuie să fie triste/ Și frumoase. Pentru că există moarte și o viață nu este de ajuns. Pentru că vrem mai mult, pentru că viața e atât de bogată, de amplă, de dinamică. Și atunci, N-ar fi mai bine să nu mor deloc,/ căci altfel cine mă va reinventa?
Ceea ce mi-a plăcut la volumul de poezii al lui Gospodinov este că m-a făcut să trăiesc fiecare imagine, că, prin el, am atins fiecare textură, fiecare copac și perete, că am mirosit parfum vienez, bulgăresc, londonez, că am fost prin toate orașele lumii, că am stat în cafenelele de la colțurile străzilor, că m-am îndrăgostit de mine și de alții, că am uns o felie de pâine cu apusul și, în final, am privit către moarte. Că am devenit poezie.
Așa cum am devenit și noi, timp de două ore, în compania Anastasiei Gavrilovici și a lui Dan Coman.
AICI PUTEȚI (RE)VEDEA FILMULUI EVENIMENTULUI DE SÂMBĂTĂ SEARA, eveniment de la care am plecat cu replica: „Artiștii (poeții) nu răspund la întrebări prin lucrările/ creațiile lor, ci pun întrebări.”
