Schimbarea de sex în scris
Cu două secole în urmă, o proză scurtă semnată de George Eliot era citită de filosoful George Lewes unor prieteni apropiați. George Henry Lewes era soțul lui George Eliot și asta se întâmpla în plină epocă victoriană, deci nu putem asuma existența vreunei proto-forme de eliberare sexuală care să le permită celor doi Georgi să își trăiască iubirea la lumină. Adevărul e că George Eliot era Mary Ann Evans, o scriitoare inteligentă și talentată care își făcuse o operație de schimbare de sex literar și devenise, protejată de un criptonim masculin, un scriitor britanic destul de în vogă în epocă: George Eliot. Lewes își rugase invitații, cu marea voluptate a complicității în plictis, să ghicească câte ceva despre cel/cea care a scris proză; am spune noi acum – date socio-demografice – inclusiv sexul. E ușor de imaginat că în mica gașcă au curs discuții vii, s-au clonat cadre, unele pline de umor British, iar proiecțiile au moșit tot soiul de scenarii. Cel mai probabil, autorul era un om educat, probabil pastor, în mod cert căsătorit și absolut sigur tată. Doar că la întâlnirea excentrică era și Charles Dickens. Bănuiala mea jubilatoare mă face să îmi imaginez momentul exact așa: Dickens, scufundat într-un fotoliu din salonul care miroase a ceaiuri de fructe și mobilă grea, în chihlimbarul unei după-amieze londoneze, se trezește în mijlocul unor conversații post-lectură virtual infinite, să spună că proza poate fi scrisă, totuși, de o femeie. Evident, Dickens devine și el un pretext savuros de nostimadă, iar discuția se închide. Mary Ann Evans continuă să scrie folosind pseudonimul George Eliot, spre dezolarea contemporană a feministelor de la catedrele de literatură din marile școli ale lumii.
Niciodată Mary nu a spus, într-o versiune flaubertiană, George Eliot c’est moi !, dar a creat personaje feminine puternice, pasionate și pasionale. Libere, iar asta e probabil bungee-jumping-ul unui mare scriitor: să își elibereze personajele de corzi și, în spiritual epocii, de corsete pentru a le lăsa libere în lume. Or pentru asta, lui Mary i se poate ierta chiar și cea mai curajoasă formă de lașitate: aceea de a se da drept George în scris .
E Eliot scriitoare sau scriitor? Contează mai mult decât am suspecta câtă vreme a vorbi despre literatura feminină și literatura masculină ascunde încă, de foarte multe ori, într-o latență patriarhală, un reflex de ierarhizare. Sau, cel puțin un antagonism instinctiv. La fel ca sintagmele: marea și mica literatură. Într-o istorie ce a avut drept constantă o formă de minorat intelectual pe care femeile au fost obligate să o internalizeze, nu e de mirare că încă trebuie să luptăm cu reflexele de acest tip. Literatura nu are sex și aș avea curajul să port asta pe un tricou inscripționat dacă nu ar fi piața publică plină de oameni care își poartă cele mai intime și scandaloase gânduri pe haine. La rigoare supra-morfologică, literatura e de gen feminin, ca substantivul, dar poate că e o precizare lipsită de considerație. Față de literatură, evident.
……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..
O cameră separată
În eseul O camera separată, Virginia Woolf susține că o femeie nu ar fi avut cum să scrie piesele lui Shakespeare. Ea creează un personaj imaginar, sora lui William, Judith, și lansează o serie de asumpții: Judith e la fel de talentată ca fratele ei, doar că ea nu are luxul de a scrie pentru că ziua ei se consumă în toate îndatoririle prescrise de rolul de gen: e mamă, soție, se pierde în tot soiul de treburi casnice cronofage, iar în viața ei nu mai găsește pur și simplu timp pentru scris. În fiecare femeie care scrie, notează Virginia Woolf, trăiește sora lui Shakespeare. Această soră e reală, doar că nu a scris, însă „trăiește în domniile voastre, în mine și în multe alte femei care nu sunt cu noi în seara aceasta”- scrie Woolf. Iar pasajul acesta ar trebui, cred eu, tatuat pe fațadele școlilor, liceelor, facultăților de litere, bibliotecilor și repetat până la monomanie celor care, în mirare metafizică, încă nu îți pot explica de ce femeile nu au scris la fel de mult (sau bine ?!) ca bărbații. Bine, acestora le putem răspunde și cu date statistice care ilustrează simplu gradul de analfabetism întins pe secole printre femei într-o lume guvernată de bărbați. Pentru că, nu-i așa, pentru a scrie literatură trebuie să știi, totuși, să scrii .
Conceptul de cameră separată (în original A Room of One’s Own ) se cere nuanțat. Deși iubesc traducerea lui Radu Paraschivescu, mi se pare mai potrivit titlul: « o cameră doar a ta » pentru că « separat » indică nu doar recluziune, cât segregare. Or dorința lui Woolf era să aibă o cameră doar pentru ea și 500 de lire pentru a putea supraviețui și scrie, nu un exit din lume. Deși se pare ca i-au reușit amândouă.
Bulina roșie din literatură: misoginia
Multă vreme am crezut că misoginia e un soi de bulină roșie. Și că bulina roșie e sfârșitul literaturii pentru mine. Sau cutremurul literaturii, ca să fiu precisă. Așa cum e cazul clădirilor cu risc seismic pe care tronează solemn bulinele roșii menite să te avertizeze dacă intri cu sufletul pe jumătate mic și respirația în sacade sau, dimpotrivă, cu aerul că niciun cutremur nu se poate întâmpla chiar dacă toți fluturii lumii ar bate din aripi simultan, există, pentru mine, o bulină roșie și în cazul literaturii. Bulina roșie era misoginia. Care căpăta, în splendida mea naivitate livrescă foarte multe forme dincolo de cele manifeste: de la scriitori care și-au fragilizat partenerele de viață (Sofia Andreeva, soția lui Tolstoi, ținea în ordine notițele de la Război și pace și avea grijă să nu cumva să fie cicălit în timp ce era ceea ce noi am numi acum un soț abuziv), la scriitori care și-au înnebunit soția și, spune ea, plagiat-o din când în când (Fitzgerald se inspira destul de consistent din paginile de jurnal ale Zeldei, notează ea) la scriitori care, ziceam eu, și-au tratat nedrept personajele feminine esențializându-le, construindu-le albe, insipide, structural stupide, odioase pe alocuri (iar aici lista e într-adevăr foarte lungă) sau la scriitori contemporani care au anunțat în interviuri și-n pagini de jurnal că femeile au doar niște rolișoare în literatură și cetate și nu sunt în stare să facă literatură ca un bărbat. Exercițiul de epurare literară m-a costat emoțional destul de mult pentru că, oricât de scandalos ar suna, rămâneam fără o mare parte dintre scriitorii pe care îi citeam cu poftă în adolescență și cu admirație matură mai târziu. Îmi transformase scriitorii preferați din good guys în bad guys, ca în westernuri. A durat ceva vreme până să renunț la bulina roșie și s-a întâmplat altfel decât mi-aș fi imaginat. Într-un fel, nici măcar nu știu dacă e bine să povestesc episodul pentru că are un haz trist. Pe scurt, la Centrul de studii de gen din cadrul facultății mele se purtau tot soiul de dezbateri pe teme feministe și trans-feministe. La una dintre ele, după ce mă plânsesem că prima bursă din scris a Sylviei Plath nu a fost o bursă pentru scris, ci una pentru a angaja o dădacă copiilor ei tocmai ca ea să poată avea spațiu și timp să scrie, am ajuns să dezbatem serios, cu morgă intelectuală, dacă putem considera că Minnie Mouse e victima violenței domestice a lui Mickey Mouse. Vorbim de personajele lui Walt Disney. Și atunci, abia atunci, am realizat că misoginia e bulina roșie care îmi poluează lectura. Și, cu tot feminismul meu educat și auto-educat, mi-am dat seama că mă transformasem în cititoarea pe care în mod normal aș detesta-o. Bine că mi-a trecut între timp, deși încă mă surprind în vis numărând misoginii marii literaturi. Și îmi ia ceva timp număratul lor. Dar asta doar pentru că am un somn sensibil, se înțelege.
*Roxana Dumitrache a terminat științe politice la București ca șefă de promoție, masteratul – la London School of Economics, cu prima medie din an și calificativul Magna cum laudae.
** Articolul integral în ALECART 19.
