Literatura și rolul ei social (ancheta revistei Alecart 23, partea I)

Trebuie și poate literatura sau – la un nivel mai general – arta contemporană să se implice în rezolvarea unor probleme sociale (de la cele de mediu până la dezechilibre la nivel socio-politic)? Cum?

Au răspuns: Iulian Ciocan (R.Moldova), Liliana Corobca (R. Moldova), Viviana Gheorghian, Antonio Patraș, Cătălin Pavel, Alexandru Vakulovski (R. Moldova), Radu Vancu.

  • „Literatura ne învață să fim sceptici și toleranți, să iubim omul ca scop al creației divine și să încercăm să îl și înțelegem – lucru cu neputință dacă rămânem ancorați exclusiv în prezent, dar refuzând să ne cunoaștem istoria și trecutul.” 

Antonio PATRAȘ, critic literar: Ca să aibă un impact cât de cât semnificativ asupra societății, literatura trebuie să rămână literatură, în pofida „tendințelor” (ca să mă exprim în limbajul socialiștilor noștri de odinioară) nutrite de scriitori. Căci deși de talente sensibil egale, unii scriitori sunt indiferenți la problemele socio-politice, alții sunt combativi și implicați social. Talentul e mai important însă decât atitudinea – cum a dovedit-o, de pildă, Tolstoi, cel care a condamnat spre bătrânețe arta pentru imoralitatea ei, dar care a rămas până la sfârșitul zilelor sale un scriitor uriaș – și tocmai talentul ăsta excepțional l-a ajutat să-și propage ideile cu atâta eficiență!

Și scriitorii noștri și-au pus problema dacă literatura trebuie sau nu să fie implicată în problemele sociale. Cu câteva excepții, majoritatea a răspuns afirmativ, susținând ideea că scriitorul e martorul cel mai credibil al vremii sale. După ce, în perioada comunistă, criticii de prim plan ai generației 60 (Manolescu, Simion) au susținut principiul autonomiei esteticului, din dorința de a se delimita de prescripțiile marxismului și ale realismului socialist, după 1989 cei mai mulți exegeți au readus în discuție importanța determinărilor de tip contextual, care fac ca literatura să fie privită și ca document, nu doar ca fapt estetic în sine. Un caz interesant îl reprezintă de pildă I. Negoițescu, care în Istoria literaturii române (1991) sancționează limitările estetismului, demonstrând că marii noștri scriitori sunt cei ce s-au implicat social și au scris mult, cu ingenuitate și pasiune, fără să se lase terorizați de „demonul formei”. Un Caragiale, de pildă, ar fi avut un efect dăunător asupra societății noastre datorită amestecului de cinism și de estetism pe care îl conține opera sa, influențând în rău pe români. Nu la fel stau lucrurile, de pildă, în cazul lui Constantin Stere, cunoscut mai degrabă ca om politic, dar care în romanul său memorialistic În preajma revoluției izbutește să devină un scriitor mare, capabil să ofere o mărturie convingătoare și emoționantă despre propriul său popor.

În același spirit, profesorul Mircea Anghelescu a publicat recent (chiar în acest an) o istorie „descriptivă” a literaturii române în care îl reabilitează pe Nicolae Iorga, arătând cât de mult are literatura de câștigat dacă știm să o citim și ca document cultural, nu doar ca fapt estetic sau retoric, după cum ne învață școala. Decuplând studiul literaturii de istorie și psihologie în favoarea retoricii și a teoriei, școala a contribuit de fapt decisiv, în ultimii ani, la amputarea memoriei culturale și a conștiinței identitare a generații întregi de elevi, transformați în niște roboței deprinși să aplice algoritmul și să analizeze literatura pragmatic-funcțional, ca fapt de stil și mijloc de comunicare, dar nu și ca fenomen estetic și cultural. În ceea ce mă privește, mărturisesc că împărtășesc, alături de ilustrul profesor de la universitatea bucureșteană, convingerea exprimată de Ion Ghica într-un fragment din Convorbirile economice (scriere ne-literară, ignorată de criticii estetizanți care consultă doar Scrisorile către Vasile Alecsandri). Iat-o: „Numai literatura poate esprima cu esactitate starea intelectuală și morală a unei epoce, căci ea este forma sub care se înregistrează ideile, credințele și cunoștințele unei națiuni, numai ea poate da o cunoștință precisă a raporturilor ce esistă între oamenii și lucrurile unui timp cu ideile cele adevărate”.

Ca atare, pentru a avea un impact social și a contribui efectiv la rezolvarea problemelor actuale cu care se confruntă umanitatea, literatura trebuie să rămână literatură, să nu se transforme adică într-un instrument de propagandă. Căci numai păstrându-și identitatea ireductibilă, literatura izbutește să fie cu adevărat „reacționară”, cum spunea Virgil Nemoianu în celebrul său studiu O teorie a secundarului – să se opună adică  ideologiei din perspectiva unui umanism oricând actualizabil, dincolo de mode și timp. Căci dacă literatura are așadar de jucat vreun rol social, acesta e unul mai curând negativ, de critică a ideologiilor care se confruntă pentru întîietate și care privesc omul ca simplu mijloc. Literatura ne învață în schimb să fim sceptici și toleranți, să iubim omul ca scop al creației divine și să încercăm să îl și înțelegem – lucru cu neputință dacă rămânem ancorați exclusiv în prezent, dar refuzând să ne cunoaștem istoria și trecutul.

Liliana COROBCA, scriitoare: Nu pot spune că (literatura) trebuie, spun că poate. Arta, în general, și literatura în special, au făcut asta mereu, într-o formă sau alta, direct sau evaziv, abstract sau atât de concret, încât scriitorii (artiștii) au fost considerați pericole sociale, interziși, întemnițați. În regimurile totalitare, cărțile, unele nevinovate (chiar și poveștile pentru copii), au fost epurate din librării și biblioteci, arse, distruse. Se poate observa și astăzi o sensibilitate tot mai pronunțată pentru realitatea imediată a artiștilor contemporani. Un scriitor se implică în două feluri: prin scris și prin activități publice. Asistăm la o resuscitare a poeziei politice, a prozei cu miză socială. În cazul meu, ceea ce am scris până acum are o astfel de miză: munca la negru, traficul de ființe, emigrație, cenzură. Sunt fenomene din jurul nostru, actuale, din păcate („dezechilibre la nivel socio-politic”, așa cum spuneți), pe care le-am simțit, le-am intuit și le-am dorit „rezolvate”, înfrânte. Sper că romanele mele au ajuns la cititorii care pot merge mai departe în rezolvarea problemelor sociale, prezentate sau sugerate în paginile cărților.

  • „E mai greu să introduci legi discriminatorii acolo unde lumea citește literatură care a încorporat organic valorile egalității. Și tocmai de-asta, declinul literaturii este el însuși o problemă socială.” 

Cătălin PAVEL, scriitor: Deși de obicei literatura e văzută drept centrată pe „probleme”, cu cît mai abisale cu atît mai bine, ea are, de fapt, în centru altceva: frumusețea. Frumusețea unei povești, frumusețea limbii chiar în absența unei povești tradiționale, frumusețea replicării în scris a ordinii superioare dintr-un univers tragic etc. Bineînțeles că un roman bun o să discute și cîteva probleme mari, pentru că nu ajungi scriitor fără obsesii ; dar nu asta îl face bun în primul rînd, ci frumusețea din el. Nici urgența/importanța unei probleme super-legitime, nici autenticitatea unei dureri nu garantează calitatea unui roman.

Problemele de care vorbește literatura sînt de obicei existențiale, nu socio-politice. Desigur, scrii despre ce te preocupă : dacă miza ta e încălzirea globală, scrii despre asta, dacă ce te arde sînt timbrele cu cap de bour, produci un roman filatelic, kein Problem. Dar, chiar dacă scrii despre clone, sau imigrație, sau încălzire globală, tot nu vii cu punctul de vedere al unui statistician. În literatură, problemele sociale sînt de obicei prezentate în oglindă existențială. Literatura e a individului, nu a societății, aici e și forța, și slăbiciunea ei. În plus, scriitorii de obicei nu militează. Nu le place să fie înregimentați, nu le place să le explice altora cum să-și trăiască viața, cum să voteze.

Schimbarea socio-politică nu e de obicei provocată de literatură. Mai toți politicienii europeni din ultimii o sută de ani au citit Procesul lui Kafka, dar nici unul n-a zis, „aoleu, hai nene să facem ceva să fluidizăm gestul juridic”. După părerea mea, ceea ce face literatura este nu să genereze schimbarea socială, ci să consolideze schimbările pozitive. E mai greu pentru o dictatură să se instaleze într-o țară în care circulă intens o literatură a libertății, asta vreau să zic. E mai greu să introduci legi discriminatorii acolo unde lumea citește literatură care a încorporat organic valorile egalității. Și tocmai de-asta, declinul literaturii este el însuși o problemă socială.

Alexandru VAKULOVSKI ( R.Moldova): Dacă privim în urmă, putem observa ușor că din anumite perioade ne rămân doar scriitorii, artiștii și habar nu avem de politicieni. E un fel de paradox: artiștii nu se simt în largul lor când se implică în politică, dar părerea lor pare să conteze. Politicienii vremii sunt în general cu ochii pe scriitori, există la ei o invidie, legată și de timp. De exemplu văd cum an de an vin politicienii la busturile scriitorilor de pe Aleea Clasicilor: unii dintre ei spun că la Chișinău se vorbește moldoveneasca, nu româna, dar în același timp pun flori la Eminescu, Mateevici.

Campania Salvați Roșia Montană a mobilizat mulți artiști, de la muzicieni la scriitori, lumea a aflat despre ce e vorba, s-a mobilizat. Nu știu dacă trebuie să se implice artiștii în rezolvarea problemelor socio-politice, dar ei se implică. Uneori o dau în bară, alteori – nu. Un fel de implicare a fost și rușinea realist-socialistă, de care nu am scăpat cu totul. Artiștii trebuie să facă artă, atât, iar dacă arta lor schimbă ceva, e și mai bine.

(Anchetă realizată de Andrada Strugaru)

 

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.