Cu Liudmyla Diadchenko & Serhii Demciuk vom intra în dialog la Festivalului Internațional de Poezie și Muzică „Poezia e la Bistrița” în evenimentul de vineri 17 iulie (ora 11.00) moderat de Emil Munteanu, coordonator Alecart (Programul complet al festivalului îl puteți consulta AICI.). Până atunci vă invităm să citiți impresiile Antonellei Malfara – fost redactor-șef Alecart, despre poezia celor doi poeți ucraineni:
un continent pârjolit de toamnă, unde e aglomerație,/
unde e puţin incomod să te lași absorbită de cotidian. dar frumos:/
ca frunzele de mesteacăn – ca nişte aşchii împrăştiate în ploaie sau bere.
Poezia Liudmylei Diadchenko* se deschide în fața cititorului ca o mecanică subtilă a fragilității, un carusel al dezrădăcinării și al pierderii în care urcușul și coborâșul se succed cu aceeași ușurință înșelătoare. În acest continent pârjolit de toamnă memoria nu mai este o certitudine, ci un ecou al rătăcirii, al limbii materne care te dă de gol printr-un strigăt viu ce se golește de formele sale artificiale, răsunând printr-un „cu-cu” primordial. Există în aceste versuri o realitate care nu își dezvăluie pierderile sub formă de cutremure, ci prin gesturi subtile, ascunse în pahare pe jumătate goale prin care ființa celebrează un viitor mai bun, rămânând totuși bântuită de gândul că, deși ploaia pare că s-a domolit, vântul doar își schimbă direcția, nu contenește să sufle.
Dincolo de această imagine a omului care rătăcește prin locuri ce nu vor fi niciodată pe deplin ale sale, de sentimentul că viața se derulează între lumi unde nu ai fost binevenit, există în poezia Liudmylei Diadchenko o ironie salvatoare, o lentilă prin care trauma, exilul și frica sunt îmblânzite prin întoarcerea spre interior, spre spațiile mici, controlabile. Poeta nu caută să explice istoria prin repere grandioase, ea o caută în cutele unei realități imediate, acolo unde propria noastră istorie e ca o pătură încrețită dimineața. Atunci când exteriorul devine un delir de natură kafkiană, o geografie confuză în care hărțile sunt derutate de lipsa semnalului Wi-fi, omul caută refugiu în cotloanele ascunse, dar sigure ale sufletului. Există o frumusețe înduioșătoare în această încercare de a păcăli clima cu propriile lacrimi, de a vărsa iod la sfârșitul verii pentru căpitanul care caută marea. Astfel, poezia Liudmylei Diadchenko se construiește ca o experiență profund senzorială, în care strigătele de pescăruși, mirosul de iod, pinii și pepenii tăiați devin repere ale unei veri ce trebuie mimată, trăită ca o datorie față de viață, față de visurile, întrebările și bucuriile noastre, pentru că frumusețea este ceea ce rămâne din noi chiar și atunci când pământul tău natal pare că te-a abandonat.
cum e Palestina ta? când îți va da drumul?/
Cum se simte sufletul tău printre ce nu-ţi aparţine şi îți este străin
Prin poemul dedicat Palestinei și dialogului cu poeta Asmaa Azaizeh se creează o punte între două lumi aflate la distanță, dar unite de aceeași traumă a neputinței, de imaginea ființei reduse la granulele de nisip pierdute în vastitatea unui deșert al suferinței. În acest peisaj marcat de durere colectivă, poeta privește spre celălalt nu ca la un străin îndepărtat, ci ca spre o oglindă a propriei dezrădăcinări. Într-o lume dezbinată, care ne îndepărtează tot mai mult de identitatea noastră, se observă încercarea de întoarcere la acea rădăcină comună, la promisiunea de iubire sub semnul căreia umanitatea a fost așezată inițial: îmi petrec seara citind că dragostea lui Dumnezeu e împărtăşită copiilor lui Avraam. Astfel, suferința lumii nu stă în absența sacrului sau a luminii, ci în faptul că ele au fost, aşa cum se întâmplă adesea, interpretate greşit.
În final, ceea ce propune poezia Liudmylei Diadchenko este o acceptare resemnată, dar nu înfrântă, a limitelor noastre. „Nu suntem zei”, ne amintește poeta. Zeii puteau iubi nebunia ambroziei, dar pentru noi, această esență a nemuririi provoacă alergie. În urma noastră nu rămân monumente, ci mărturii ale unei vieți autentice, fragile, totuși rezistente prin frumusețea gesturilor ei simple. Versurile poetei poartă greutatea unei lumi dislocate, dar care își găsește salvarea printr-o întoarcere discretă spre interior și spre lucrurile ce contează cu adevărat. Dincolo de rătăcire și de cuvintele care ne despart, poezia ne readuce la esență, amintindu-ne că, atunci când totul se prăbușește în jur, singurul lucru ce ne mai rămâne este să continuăm să fim.
și doar cincizeci de rachete de croazieră își amintesc de tine
de rănile tale nevindecate
de coșmarurile tale nedormite
de berea ta nebăută în cupidon
de tăcerea ta neterminată
de tăcerea ta nevindecată
de sufletul tău sfâșiat în două
Dacă poezia Liudmylei Diadchenko urmărește acele tensiuni interioare care definesc o vulnerabilitate viscerală, universul lui Serhii Demciuk** mută această fragilitate direct sub cerul unui front al degradării, unde poezia devine o cronică a supraviețuirii. Versurile conturează o dinamică a coliziunii ființei cu scara largă a distrugerii. Cincizeci de rachete de croazieră nu vânează doar obiective militare strategice, ci devin prezențe obsedante, imprevizibile, care invadează nu doar exteriorul, ci toate resorturile intime ale omului: razele zorilor tăi, monștrii visului tău. Întreaga lume este redusă la o monotonie terifiantă în care nimeni nu-și mai amintește de tine și unde rachetele de război devin ultimii martori ai existenței tale, ai tăcerilor și ai rănilor nevindecate. Armele își pierd rezonanța sistematizată și preiau forme vii, organice: mișcările lor sunt stângace/trupurile lor sunt urâte/ochii lor apoși/și le miroase gura/ca o groapă de gunoi/din care au fost eliberate. Dansul descrie o coregrafie grotescă, un dans macabru închizând ființa în propria traumă. Cerul devine astfel o scenă a delirului unde rachetele își continuă spectacolul automatizat.
Din acest cadru al terorii exterioare, Serhii Demchuk mută perspectiva asupra realității imediate a orașului care se transformă într-un spațiu cenușiu, umed, unde se resimte singurătatea omului pus în fața unui prezent lipsit de sens. Afișajul cu lista stațiilor mimează o normalitate iluzorie, în care parcă tot ce trebuie să faci e să ajungi la Lybidska. În timp ce trenurile speranței pleacă, ființa rămâne captivă în această lume derizorie, a întâlnirilor ratate și a izolării unde tot ceea ce păstrează sunt adidașii găuriți și o umezeală ce i se infiltrează din buzunare (…) în sân, inundând o inimă care bate nu se știe de ce.
Poemul ce redă convorbirea telefonică dintre soldatul de pe front și mama băiatului ucis surprinde realitatea zguduitoare a unui război absurd, în care toți pierd. Versurile devin o expresie a neputinței și a traumei articulate în jurul unui refren obsedant: this is why you never see your father cry – singura barieră în fața unei suferințe sfâșietoare. Astfel, ecoul cel mai devastator al războiului nu e cel care lasă în urmă ruine, ci cel care surpă sufletele celor ce rămân să le supraviețuiască.
dar abia adormisem
când tritonii au fugit din eden
și au năvălit în visul meu
lătrau și săsăiau
Războiul în versurile lui Serhii Demchuk se extinde dincolo de granițele frontului, legionarul devenind proiecția unei rătăciri universale, a unui exil interior în care sfârșitul lumii e imposibil de găsit. Imaginea contopirii trupului și a echipamentului militar cu natura stepei face parte dintr-un proces de transformare radicală a identității, în care corpul, memoria și spațiul se întrepătrund. (în sufletul tău luminos/în biografia ta/în pornografia ta). O ultimă încercare de suspendare a timpului se concentrează în exercițiul de respirație, o simulare a controlului într-un moment fragil dintre viață și moarte.
Poemul Tritonii descrie o reîntoarcere simbolică la ingenuitatea unei lumi ce rămâne vie prin memorie. Gestul copilului de a construi un adevărat eden celor doi tritoni evocă nevoia noastră de a improviza un adăpost în fața incertitudinii. Edenul este însă fragil, iar evadarea în vis – urmată de imaginea iadului -anticipează decăderea. La fel ca în mitul biblic, acest paradis poartă în el semnele propriei căderi.
Poemele lui Serhii Demchuk configurează, așadar, o mărturie a vulnerabilității umane și a unei prăbușiri interioare colective unde reperele realității exterioare devin fundalul unei înstrăinări depline, atât față de lume, cât și față de propria identitate. Dincolo de această anatomie a traumei, poezia lasă să se întrevadă o formă de rezistență biologică și spirituală în fața lumii guvernate de violență, ecoul unei inimi care continuă să bată pentru că, dincolo de vesta antiglonț, există încă acel suflet luminos, fragil și profund uman.
- AICI – un interviu cu Serhii Demchuk la FILIT.
* Liudmyla Diadchenko a publicat trei volume de poezie în limba sa maternă, ucraineana, iar alte cinci volume traduse i-au apărut în SUA, Grecia, Italia, Georgia și România. Și-a obținut titlul de master în Limbă, Literatură și Creație Literară Ucraineană în 2012, iar doctoratul în Teoria Literaturii în 2016, fiind, înainte de război, vicepreședinta Asociației Scriitorilor Ucraineni. Operele sale au apărut în reviste de pe cinci continente (de exemplu, în reviste precum Poetry, Gargoyle, Antigonish Review, Asymptote și Ezra: an online journal of translation), iar poezia ei a fost prezentată la festivaluri literare din Europa, Asia, Africa și America de Sud. A primit Premiul Internațional Ucraineano-German „Oles Gonchar” în 2012 și The International Ceppo Award for Peace and Poetry (Italia) în 2023.
** SERHII DEMCHUK s-a născut pe 17 octombrie 1983, în Belarus. A crescut la Korosten, regiunea Jitomir. Este militar ucrainean și autor al unor romane precum „Iarna care va rămâne cu tine pentru totdeauna”, „12 uncii de iubire”, „Insula Dzha” și „Extrasezon”. A scris, de asemenea, două volume de proză scurtă, intitulate „Umbre pe scări” și „Ținta nu mai există”. Este laureat al premiilor „Smoloskîp”, „Hranoslov”, „Blagovist” și altele. Serhii Demchuk a fost redactor-șef al revistei „The Ukrainian Week”. De la începutul invaziei pe scară largă a Ucrainei, Serhii Demchuk lucrează la o nouă carte care include povești ale oamenilor afectați de război, printre care și cronici sfâșietoare ale prizonierilor de război.
(Antonella Malfara, fost redactor-șef Alecart, este studentă în anul I la Facultatea de Medicină – UMF Iași.)
