Toate locurile din care am plecat au rămas ale mele. Relația mea cu spațiul se bazează pe reciprocitate. Există un schimb de lucruri, de idei și de dezamăgiri, de abandonări și de compromisuri, toate ajutându-mă atât să supraviețuiesc, cât și să reușesc să-mi păstrez și să-mi alimentez bucuria. Mult timp am crezut că pot șterge și uita timpul și contextele care mi-au înăbușit felul meu de a fi. Acum, când stau puțin mai departe și privesc în urmă, îmi dau seama că toate acestea au contribuit la creșterea mea.
Poate cele mai importante lucruri pe care le-am învățat în timpul liceului au fost cum să aleg mai departe, cum să acționez atunci când simt că realitatea nu se potrivește, să fiu mult mai atentă la ceea ce nu se spune atunci când se spune totuși ceva, să filtrez anumite impulsuri și propuneri, să anticipez ce se dorește a fi atins. Imposibilitatea mișcării sau a unor schimbări nu a fost doar tristețe sau dezamăgire, ci și o maturizare forțată care, deși lăsând urme, m-a ajutat enorm. În timpul liceului am trăit cu încăpățânarea de a rămâne egală cu mine însămi, dar și cu dorința de a schimba modul în care se trăiește. Mi-ar fi plăcut să elimin competiția, să aduc zâmbetul într-o clădire înaltă, rece și impunătoare, să pun la pământ notele, să dau jos panourile cu olimpici de pe pereți, deși și chipul meu se oglindea în ele. Nimic nu se schimba atunci când mă vedeam acolo în fiecare dimineață, în timp ce mă îndreptam spre sala de clasă. Din contră, această „recunoaștere” a devenit un soi de nerecunoaștere a sinelui, întrucât o diplomă nu a fost niciodată pentru mine dovada că sunt spectaculoasă, că am reușit să fac, cu adevărat, ceva. Mi-am dorit să putem înțelege că a nu te conforma poate fi un lucru bun, că doar libertatea și asumarea ar putea rescrie regulamentul, legea, că lumea funcționează și se poate remodela conform dorințelor și nevoilor noastre. Nu am reușit, iar vocea mea și a noastră, a colegilor mei, a devenit tăcere. Imaginea n-a putut fi dărâmată de adevărul și conținutul care se aflau în interiorul și în spatele acesteia. Fotografia nu e egală întotdeauna cu trăirea reală, sinceră, naturală. Cuvintele se ridicau și se pierdeau în fața înălțimilor. Cuvintele au devenit poezie, muzică. Cuvintele au fost recuperate pe sub bănci, pe picioarele puternice ale elevilor care țineau literatura ascunsă, care se hrăneau din ea atunci când în jur era doar insuficiență.
Cuvintele au devenit, prin lipsă, realitatea de care nu am avut parte, însă pe care au construit-o acolo unde ascultarea nu a fost pusă sub semnul presiunii, al notei, ci a fost formă a sincerității. ALECART a știut să aibă grijă de cuvinte și să le ghideze astfel încât să devină cea mai pură și de neatins traducere a gândurilor și a emoției. În clasa a IX-a am ales filologia din dorința de a citi și de a explora acest spațiu amplu, întrucât literatura este o artă conexă. Ea nu se poate despărți de muzică, de teatru, de film, de dans, așa cum aveam să aflu mai târziu, la opționalele de film, mergând la spectacole, încercând să extind pasiunea pentru muzică prin diferite exerciții de a ieși în public și de a-mi asuma că devin transparentă. Primul an de liceu m-a ținut pe loc, făcându-mă să mă întreb mereu dacă asta mi-am dorit, dacă entuziasmul meu nu a fost cumva generat de iluzii construite în jurul nevoii de literatură. Am făcut parte dintr-o clasă care nu a fost văzută prea bine tocmai din motivul diversității și al libertății de exprimare și afișare. Am fost mereu „ultima” clasă, cea de filo, litera E. Poate nu am primit mereu destulă încredere sau apreciere, însă au existat profesori-oameni care ne-au făcut să credem puternic că generațiile de filo merită mult mai mult, că se disting prin bucurie, emoție & viață, că au curajul să privească puțin mai mult, din mai multe perspective. În clasa noastră se cânta „Andri Popa”, acolo s-au format hore și un cor, s-a citit și s-a discutat în pauze, s-au format grupuri mari care participau la MUN-uri, voluntariat, care mergeau împreună la concerte, teatru, petreceri, au existat și olimpici la latină, română, limbi străine și socio-umane. Nu eram chiar atât de pierduți și, deși n-am fost întotdeauna uniți, am dezvoltat un sentiment de apartenență solid. Niciunul dintre noi nu a atentat la modul celuilalt de a fi.
Am devenit cu adevărat spectaculoși atunci când am descoperit FILIT&ALECART, când domnul profesor Emil Munteanu a preluat orele de limbă și literatură (în clasa a X-a) și, un mai târziu, pe cele de film și de literatură universală. Am început să descoperim sensibilitățile, fricile, plăcerile, calitățile celuilalt, am învățat să admirăm ideea și emoția atât de comună, însă articulată atât de diferit în fiecare. Încă pot atinge prima întâlnire ALECART din cadrul FILIT la care am participat, cea cu Robert Șerban, când s-a produs exact ceea ce aveam nevoie: emoția a fost eliberată pentru totdeauna. Atunci am înțeles că nimic nu e în neregulă cu mine. Au urmat întâlniri cu scriitori, ateliere, am început să scriu recenzii, m-am apropiat de poezia contemporană, am prezentat cărți, iar vocea mea a prins curaj. Deși o cunosc acum, încă păstrează puțină nesiguranță, frică, se autosabotează prin amintirea acelei perioade de tăcere. ALECART a fost pentru mine ceea ce pentru alții a fost liceul în sine: cea mai frumoasă perioadă a vieții, unde distracția a fost posibilă și altfel, unde bârfele erau literare, iar singurele ființe judecate erau personajele, unde profesorii și scriitorii deveneau, deodată, oameni. Simpli, sinceri, cu frici, amuzanți, sensibili, obosiți.
[Citește AICI și „scrisoarea” emoționantă adresată liceului semnată de Denisa Grădinaru.]
Îmi amintesc că, la începutul dezamăgirii mele, când aproape terminam clasa a IX-a, iar oamenii din jurul meu erau interesați de etapa atât de nouă și de dificilă a vieții mele, repetam un lucru foarte clar care mi-a rămas în minte și acum ca un refren al perioadei liceului: „Nu știu dacă îmi place, eu caut oameni, caut căldură, apropiere”. Până la sfârșitul celor patru ani am reușit să găsesc ceea ce și-a dorit copilul zâmbitor din ultima bancă. Salvarea e mereu sfioasă la început, e mică și trebuie să îi dai tu șansa să te ridice, însă ea există și devine atât de suficientă la un moment dat. Oamenii buni & luminoși & sinceri te ajută să găsești, așa cum strigă poezia lui Radu Vancu, frumusețea ascunsă într-o lume construită din durere. Sau lumea creată dintr-o frumusețe care doare. Sau oricum am putea pune în relație aceste două realități ale irealității. Sunt oameni care te ajută să vezi că există un raport de interdependență între ele, că trebuie să trăiești cu amândouă. Unul dintre oamenii despre care vorbesc este profu’ de română sau domnul profesor Emil Munteanu care, alături de Nicoleta Munteanu, coordonează revista ALECART, ajutându-i pe tinerii liceeni (și pe bătrânii absolvenți) să ajungă la ei înșiși prin literatură.
Îmi amintesc prima oră de română, când încă mai aveam de citit o parte din Anna Karenina și am primit, sub forma unei glume, cel mai amuzant și trist spoiler, când cineva avea o curiozitate sinceră care, la început, ne-a speriat. Omul de la catedră ne-a întrebat care este cartea noastră preferată, cea care ne-a schimbat sau ne-a conturat modul de a privi viața, cea la care ne-am putea întoarce oricând. Au fost fascinante pentru noi șansa de a fi ascultați, îndepărtarea și apropierea într-un mod diferit de programa pentru bac, aprecierea unei idei noi, nu a uneia reformulate. Prima perioadă a fost mai grea, am învățat să facem lucruri bune și sincere, iar pentru a arăta astfel trebuia să renunțăm la plagiat, la formulările care scârțâiau, la obiceiul de a rămâne adepții unei singure idei, însă când am terminat aceste retușuri, orele de română au devenit întâlniri între prieteni. Niciodată profu’ nu a pus accent pe lucrurile formale, precum poziția în bancă sau reușita unui discurs impecabil, ci atenția lui s-a îndreptat spre actul de a gândi, de a veni cu o idee nouă, de a fi natural și simplu, de a căuta actualul în marii clasici. Erau zile de școală când eram epuizați, însă și zile când oboseala s-a văzut și din spatele clasei. Eram oameni. Nu trebuia să fim elevii model, impecabili, așa cum nici profu’ n-a trăit vreodată cu grija catalogului. Cărțile care erau obligatorii și care consumau nopțile, dublate de o panică adolescentină, s-au transformat în plăcerea de a pierde astfel nopțile. Încă tind să cred că întâlnirea noastră a avut loc prea târziu, am pierdut multe (și multe cărți de citit) în clasa a IX-a. Cu toate acestea, am plecat din liceu cu noi înșine, cu bucuria de a citi și de a vorbi cu și despre lumea în care trăim, cu amintirea unui om care ne-a ajutat să gândim, însă care ne-a demonstrat că inteligența nu poate schimba nimic dacă nu adăugăm emoție și sinceritate. Am întâlnit atâția profesori străluciți în liceu, care performau în domeniul lor, însă n-au fost și strălucitori. N-au reușit să împărtășească, să transmită, să se apropie. Când mă gândesc la profu’ de română, îmi amintesc ceea ce înseamnă răbdarea, așteptarea, onestitatea. Puține sunt lucrurile trăite de om care rămân puncte de susținere a existenței, iar ALECART și domnul Emil Munteanu mă ajută să îmi recapăt senzația echilibrului atunci când simt că m-am pierdut, când nu găsesc coordonate. Cred că am absolvit Colegiul Național pentru că acolo s-a dat lupta decisivă, însă simt nevoia să spun că încă nu sunt absolventă de ALECART. Mai am multe de învățat și de împărtășit și simt că brațele vor fi mereu deschise, iar profu’, ca întotdeauna, e mereu acolo, în spatele unui apel sau al unui mesaj, cu o glumă bună, un gând cald, un articol de scris, recomandări de filme și cărți prin care îmi arată întotdeauna cât de bine mă cunoaște. Există mici lumi unde emoția se simte acasă.
După ce am terminat liceul, nu am fost hotărâtă unde mi-aș dori să plec. Nu am crezut niciodată că pot fi sigură într-o alegere, însă știam că trebuie să continui cu literatura. Acum sunt studentă la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu, la Litere. Sunt departe, într-un oraș mic și liniștit, cu oameni plăcuți și prietenoși, unde bariera dintre student și profesor a fost sfărâmată, iar asta mă bucură. Am rămas cu aceleași obiceiuri din liceu, mă pierd în cărțile mele și uit de dead-line-uri. În primul an, materiile sunt destul de rigide, însă necesare și, în plus, am oameni în jur cu o gândire proaspătă, care traduc totul în gânduri îndreptate către actualitate, care îmi vorbesc despre poezie și despre infinitele moduri de a o scrie, ca, mai apoi, să îmi povestească despre Bolintineanu. Proful de română, Emil Munteanu, ne-a spus în clasa a XII-a, când fricile se adăposteau în noi, că alegerea facultății ține de ceea ce ne dorim să facem acum, și nu de ceea ce vom fi în viitor, nu de meseria noastră. Nu m-am gândit la ce voi face după ce-mi voi termina studiile, însă știu că literatura va fi mereu cu mine pentru a mă ajuta să pășesc prin viață.
În perioada liceului, am fost olimpică națională la logică (am fost îndrumată de doamna profesoară Lucia Afloroaei, care mi-a fost aproape și mai târziu, un om la fel de blând și de bun care a avut grijă să fiu mereu bine înainte să începem să lucrăm) și am participat la olimpiade de limbă și literatură română, în ultimul an obținând Marele Premiu de la Olimpiada Universitară de la Chișinău. Olimpiadele nu au fost un scop pentru mine. Am început să înțeleg logica după ce prima mea notă (din liceu) a fost 4, iar la română participam pentru puțină distracție literară, pentru curiozitatea subiectului. Olimpiadele ar trebui să fie prelungirile unor pasiuni, nu încercări de a reuși, de a fi recunoscut. Lucrurile care au rămas cu adevărat pentru și cu mine din perioada liceului sunt cărțile, poezia în special, filmele, muzica – adevăratele premii. Aș aminti numele unor scriitori atât monumentali, consacrați, precum Camus, Cervantes, Kafka, Tolstoi, Dostoievski, cât și pe cele ale unor scriitori contemporani, cum ar fi Radu Vancu, Claudiu Komartin, Simona Goșu, Moni Stănilă, Marin Mălaicu-Hondrari, însă și câteva filme la care revin: Paterson, Persona, Melancholia, Cetățeanul de onoare etc. Liceul a însemnat pentru mine revelația sinelui, căutarea lucrurilor care se potrivesc sau nu construcției mele, exploatarea sensibilității, iar către toate acestea m-a condus literatura – o altă formă de a înțelege realitatea.
*Denisa Grădinaru, fost redactor-șef Alecart, este studentă în anul I la Facultatea de Litere – Universitatea „Lucian Blaga”- Sibiu. În liceu, a fost olimpică la română și logică, a obținut, în clasa a XII-a, Marele Premiu la Olimpiada Universitară de Literatură – Chișinău.
** Articol preluat din revista Colegiului Național Iași, „Spre lumină”- nr. 45-46, martie 2023, ediție ce va fi lansată în Sala de Festivități a liceului, vineri 17 martie, ora 12.30, prilej cu care se va discuta/ analiza și poezia lui Emil Brumaru, absolvent de marcă a Naționalului.
