Lomografii. Despre pesmetul originar sau nesperatul schimb de timpi și timpuri

Lomografiile Ioanei Nicolaie sunt construite pe conturul unui schelet narativ, care împresoară și justifică cele mai adânci dureri umane, de la copilăria trăită în comunism, la chipul în descompunere ușoară al mamei, singurătate, absență, credință și trecutul abscons și indefinit al unei lumi în continuă schimbare. Un spațiu olfactiv, în care mirosul de mentă, levănțică și cel uscat de pesmet își dansează confluența, devenind făgașul încă tulbure al unei încercări de conciliere cu sine. Aici timbrele, scrisorile, vatra și plita sunt personajele blânde, de acum fermecătoare, ale unei povești nostalgic-duioase despre viață, devenire și maturizare. Între ele, oamenii devin mici și se feresc de dispariție, iar chipurile care contează cu adevărat sunt numărate pe degetele unei mâini nefericite de femeie care încearcă la nesfârșit să înțeleagă.

Povestea singurătății se scurge între obsesii și anamneze și nu se stabilizează niciodată într-o singură matcă ori sub matricea unei definiții unice, pentru că indeterminările recurg la schimbări de poziție, la reformulări și reformări, în funcție de vârsta unei ființe supuse la corvoada trecerii și a întrecerii cu timpul. Mai întâi, singurătatea/ e o țesătură de cimbru și mentă… între degetele (subînțelese) ale unei femei încă tinere, pentru care mirosurile nu sunt docile și nu sunt cuminți, ci ele trebuie să miște, într-o fuziune totală, entitatea care le absoarbe. Nimic nu este însă ostentativ și, nu peste mult timp, singurătatea alunecă înspre alienare, e mult mai casnică, robotică, mecanizată, scurtcircuitată într-o rotire plictisitoare de mișcări și obișnuințe automatice. Singurătatea-i o mașină de spălat,/ aburul atâtor întâmplări risipite,/ pătrățelele sfioase ale interfonului,/ cerul acesta ca smalțul pe oale…/ e mijlocul cambrat al tăcerii,/ pe care dintotdeauna alături o port/ ca după slujbă clopotele/ într-un orășel de munte…

Dulceața credinței, încleștarea melancolică a unei amintiri, tăcerea ca accesoriu purtat dintotdeauna și nostalgia pitorescului compun un tablou al secularului. Pare, de această dată, că singurătatea a devenit, mai mult decât o stare permanentizată, o apologie a dorințelor, a sunetelor cu ecou prelung și a peisajelor interior-exterioare, descompunându-se treptat, învolburându-și mătcile. Credința e disipare și incertitudine, astfel că în fața ei concretețea devine mai primitoare, mai blândă, mai puțin sceptică visului și aspirației, amintirii, dorului și suferinței. Biserica din copilărie e amintirea care sporește reformularea, care o rodește, o justifică și pe care o însoțește. Ceea ce rămâne din preumblarea juvenilă prin biserici, într-un context istoric și social în care oricum spațiul acestora de manifestare era unul al restricțiilor, al fricii permanente și al haosului neîncrederii, este, în sine, afectivitatea, felul în care ne aplecăm liniștit asupra cutumelor existenței noastre și a celorlalți, pentru care Dumnezeu va rămâne toată viața încleștat în broboada unui batic sau în văpaia timidă a unei lumânări. știam că nu e aceea credința,/ deși mă topeam în obrajii duminicii,/ în pliul bisericii în care părinții/ uneori mă-nchideau,/ în timp ce vătraie de fum/ rămâneau ca o scoarță pe mine,/ cea bine închisă-n baticul/ de două ori sub bărbie/ înnodat… În pliul mai sus pomenit încap îndoielile și vrajba, acalmia sinceră a unei reflecții, încape nimicul și încape figura mamei, peste care nici Dumnezeu, imaginea ideală a familiei, copiii sau vreun reper născător al vieții nu pot trece. Nimicul a început să crească în mine,/ iar mama era acolo mereu. Figura maternă este întruchiparea consistenței nimicului, ea este piedestalul unor emoții care nu cunosc macerarea și nici surplusul, dar pentru care echilibrul este o utopie. Se petrece o deformare treptată, lină, la finalul căreia orice gol și orice spațiu ori distanță încorporează sau împrumută din reperul omniprezent, călăuzitor și pașnic chiar în iluzia absenței, al mamei. Starea trecerii absurde a timpului, a decantării sale fără rost și fără destinație glisează înspre zonele întunecate și înspre cele de lumină ale sufletului. Senzația este că, între toate acestea, orientarea amintirii și a soarelui, în momente distincte ale zilei, trasează exact aceeași axă, iar somnolența devine vis. Mama e o poliță afumată,/ cu burice de degete și amintiri ferfeniță,/ cu galbene pagini în apusul de carte,/ deoparte pus pentru noi,/ pentru ea…/ mama e o-ncetineală scăpată/ din anii ei sparți ca lumina/ vălurind într-un beci. Imaginea casei părintești e mai degrabă a olfacției decât a irisului, el există doar ca făgaș al luminii, a blândeților stafidite în grabă sau a pesmetului plângăcios, iar ceea ce se construiește în umbra și în penumbra acestui amalgam de simțuri e singurătatea. Sau sângele unei păpuși care se roagă să fie găsită.

Dragostea lomografică e un sentiment al inadvertențelor, al intermitențelor și al răbdării suprasolicitate, care așteaptă la rândul ei. Interogația este marca unor închideri și deschideri care nuanțează demarcația fină dintre dragoste și prietenie și le apropie absorbindu-le una în cealaltă, construind impresia fulgurantă a unui povârniș sentimental, de pe vârful căruia nici iubirea, nici prietenia nu își mai modelează sensul, pentru că omul, glacial între suspine, e totuși nefericit. De câte feluri e dragostea,/ încep să mă întreb,/ când un prieten mă ajunge în somn(…) Îndelung răbdătoare,/ dragostea-i un evantai de încuietori/ pe înfumurarea păunului,/ în pioșenia brațelor la ceas de odihnă. Exercițiul vieții include și iubirea, amorsată și devenită obișnuință sau exces, superficialitate sau îndărătnicie ascunsă într-o gămălie de nasture. Sau de ac. Eu cred că dintr-o îmbrățișare doar/ nimic nu apare!/ căci ce-ar fi oamenii aceia/ luându-și rămas-bun în gări?(…) și-acum,/ îndărătul cinei ca un nasture spart,/ ce exercițiu cu scris istovit am pierdut?/ ce somnoreală?

(…)

Ceea ce rămâne însă, e modul în care prăbușirea alege să se producă. În poezia Ioanei Nicolaie, suferința împrumută glasul dulce și blând al copilăriei și al adolescenței, tocmai pentru că povestea este a lor și mai puțin a ființei pe care o înconjoară. Sfârșitul brusc e mai rău/ ca un sfârșit./ Deși-l crezi departe/ El ciocăne ușor la fereastră/ Ca unghia lunii în miezul de zi,/ Ca lacrima ce stă cu lumina aprinsă. O lacrimă care stă cu lumina aprinsă a încetat să curgă sau merge spre înapoi, dar nu suportă transparența unei proximități luminoase și care, deci, ar putea-o demistifica. Am scris totul cu dragoste,/ Am umblat cu tălpile goale,/ Sperând că voi putea cândva să încalț/ Bocancii pe care timpul nu îi mai poartă. Comuniunea vârstelor și împăcarea lor conduc către realele consistențe afective, a căror substanță se hrănește din schimbul îndelung sperat (și aici nostalgic-hrănitor) dintre timp și om. Lomografii, o fotografie în fotografie, timp în om și om în timp ce se substituie necontenit.

 

Notă: Articolul integral va putea fi citit în Suplimentul Alecart de Poezie dedicat Festivalului Internațional de Poezie și Muzică „Poezia e la Bistrița” (12-15 iulie 2018). Grafica, inspirată de poezia Ioanei Nicolaie, este realizată de artistul plastic Ioniță Benea.

*Ioana Tătărușanu, redactor Alecart, este elevă la Colegiul Național Iași.

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.