câtă viață e aici/suntem vii și în așteptare (Ligia Keșișian)
Proiectul LECTURI³, realizat de Teatrul Național Iași în parteneriat cu Muzeul Național al Literaturii Române Iași (Filit) și „Alecart”, revine în pandemie poate cu una dintre cele mai percutante drame teatrale pe care am avut șansa să le vizionez. Dumitru Georgescu (fiul), Doina Deleanu (mama) și Adi Cărăuleanu (tatăl) interpretează admirabil trei individualități interconectate în aparență, însă dureros de divizate de fapt, a căror substanță nu mai poate avea nicio reală șansă de salvare, din momentul în care devin doar niște inerți pioni ai vieții și aleg să se autoiluzioneze că nici nu observă. Cine au devenit. Cum este viața lor. Altfel spus, Carmen Dominte descompune impecabil prin Sindromul Quijote vulnerabilitățile unor vieți de familie parazitare și (sau) parazitate. Și o face blând, cu un aer matern aproape, nelăsând nicio pulsație de viață acolo unde ea nu-i (mai) este nimănui necesară. Am avut senzația că părinții nu sunt decât niște paraziți sterili ai propriilor vieți, iar cum orice clipă în care adolescentul încearcă să-și arate personalitatea în fața lor îi irită profund, nu știu în ce măsură tânărul acesta mai poate fi salvat; fiindcă inclusiv el devine, de la un punct încolo, un (alt) cobai al idealului de a trăi (fără să trăiești cu adevărat).
Dacă totul rămâne așa cum era înainte înseamnă că o să termin liceul, o să intru la facultate, ai mei o să fie mândri de mine, o să-mi iau o mașină tare, o să am un job marfă și o familie, o să călătoresc în toată lumea, o să bifez toate dorințele din lista mea și, poate, la un moment dat, o să mă pot gândi la obezul ca la un alt coleg de școală.
Cred că este primul spectacol pe care mă bucur cu adevărat că am avut șansa să-l urmăresc on-line, fiindcă fragmentele de intimitate decupate din căminul familial al fiecăruia dintre actori, regia lui Radu Ghilaș și montajul video al lui Vlad-Paul Ghilaș au adăugat un plus înduioșător de fragilitate poveștii de familie care se construiește (sau, mai bine spus, se deconstruiește) treptat, cu fiecare replică. Iar momentele de stop-cadru, în care schimbarea pendulară de la fiu-mamă-tată se realiza, au căpătat o și mai dureroasă percutanță în clipa în care realizai că fiecare este captiv în microuniversul său, cu obsesiile, metehnele, spaimele lui și niciunul nu este dispus să-și lărgească puțin orizontul. Chestii de astea se întâmplă numai la televizor, iar dacă îl închizi, ele dispar (Mama). Iar într-un spațiu domestic în care tăcerile devin aproape violente, nu poți decât să continui să te prefaci că, atât timp cât tu și ceea ce poți cuprinde cu privirea este în siguranță (nu știu însă ce mai înseamnă a fi în siguranță când însuși impulsul de a te simți viu este anihilat), nu ai de ce să-ți faci griji. Fiindcă poți închide oricând televizorul. Aș fi adăugat mai puțin când ți se întâmplă ție, dar spectacolul lui Radu Ghilaș mi-a demontat complet această naivă iluzie. Așa că voi reformula. Cu atât mai mult când ți se întâmplă ție. Și tocmai asta este cel mai dureros și aproape imposibil de acceptat.
LONELINESS (într-o lume în care există timp, nimic nu se mai poate întoarce)
Dintre toate formele de singurătate, cea mai dezolantă mi se pare cea de care ajungi să te îndrăgostești până la refuzul de a le mai îngădui celorlalți să trăiți împreună. Iar singurul lucru pe care îl mai aveți în comun ajunge să fie doar același acoperiș: În general nu prea vorbesc cu ai mei. Adică ne salutăm, ne întrebăm chestii obișnuite, dar, de fapt, nu vorbim. În acest sens, tranziția fiului de la întruchiparea standard a unui adolescent exemplar (nu vreau să-i dezamăgesc pe ai mei, ei țin foarte mult la mine și întotdeauna au dorit ce e mai bun pentru fiul lor) la tânărul care se vede nevoit să mimeze o maturitate forțată pentru a supraviețui în primul rând propriei familii (știu că poate părea cel puțin strange, dar eu n-am plâns niciodată) mi se pare cea mai impresionantă. Pentru că este atât de firească, încât devine dezarmantă. M-a frapat felul în care adolescentul evadează din colivia construită migălos de părinții lui doar pentru a-și construi apoi o alta (poate, în fapt, una și mai dureroasă) în disperata nevoie de evadare. Impresia a fost aceea a unui mecanism robotizat căruia i se schimbă piesele ruginite, dar care rămâne, în esență, un automatism teleghidat. Poate singurul eveniment care îl trezește la viață (la cea adevărată) îl reprezintă conștiința propriei nocivități. Pentru că drogul a fost doar un instrument prin care ignoranța lui l-a ucis pe obez.
Așa mi-am dat seama că niciunul dintre ei nu va intra vreodată în camera mea să-mi spună că mă înțelege.
Cei doi părinți se mândresc cu puterea de a-și asuma întreaga responsabilitate pentru fiul lor, însă ignoră cu bună știință faptul că a-ți asuma răspunderea nu înseamnă și a-ți asuma sa trăiești în locul lui viața pe care nu ai avut-o. Numărul crescând al pregătirilor la matematică, fizică și engleză, interdicțiile de a face orice altceva care nu ține strict de traseul profesional sau monitorizarea consecventă nu fac altceva decât să inhibe sufletul copilului care credea până nu demult în poveștile cu Făt-Frumos. M-a cuprins o tristețe stranie când am înțeles că până și pentru citirea poveștilor mama avea o explicație rigidă, desprinsă din manual. Actul de a-i citi băiatului era complet lipsit de empatie, de sentiment (lumea din poveste constituie un model). Astfel, cu timpul, fiul nu face decât să rătăcească singur nu doar prin întunericul propriilor dezamăgiri, ci și prin cel al părinților lui, căutându-și confuz prin stații de autobuz ultimele doze de credință că, deși povestea-i poveste și realitatea-i realitate, undeva e tot aia. Și înseamnă că acolo e bine.
FAILURE (de multe ori mi-am imaginat cum ar fi să am o altă mamă și un alt tată)
Pe măsură ce acțiunea spectacolului avansează, ni se înfățișează un tată obsedat de (auto)control și o mamă terorizată de gândul că ar putea eșua în viață. Iar acestea sunt de ajuns pentru a constitui premisele „sănătoase” ale unor vieți bolnave. Poezia te face să bați câmpii, iar noi trebuie să trăim cu picioarele pe pământ. Momentul în care tatăl îi interzice să mai scrie poezie cred că este cel mai sfâșietor din întreg spectacolul. Pentru că nu este o simplă interdicție ca nu fuma nu bea nu umbla cu fete, ci este anihilarea ireversibilă a intimității și a libertății interioare. În acel moment fiului i se refuză de fapt accesul la propria personalitate, i se dovedește ce doar intuise până atunci, dar refuzase să creadă: certitudinea că părinții lui nu au fost și nu vor fi niciodată dornici să-l cunoască. Iar odată cu sentimentul acesta al umilinței, planează asupra adolescentului însăși teama nulității existențiale. Dacă părinții mei nu vor să mă cunoască, poate nu au, de fapt, ce să vadă în mine. Artificiul la care s-a apelat pentru flasback-uri a fost extrem de ingenios. Nu doar că erau alb-negru, creând iluzia unei producții cinematografice cu puternic impact (fiindcă în non-culoare fiecare gest capătă o altă gravitate), dar replicile mute ale adolescentului au accentuat senzația de supraviețuire într-un univers al suspendării existențiale, al imposibilității de exprimare a revoltei, al absurdului mimării unor relații familiale, în fapt, inexistente.
Mi-a plăcut mult cum și-a construit Dumitru Georgescu personajul tânărului care nu are puterea să se răzvrătească, rezumându-se docil la a-și imagina cum ar fi să o facă. Eu în locul lui aș fi protestat, aș fi ridicat vocea. El stă ca prostul cu capul în pământ și tace (tatăl). Cadrele în care se joacă cu pisica, de exemplu, cadre pe care nu le-aș fi putut întâlni pe scenă, mi s-au părut semnificative pentru fărâmele de inocență care rămân din acest adolescent chiar și după moartea colegului său. Reprimate, umbrite, ele rămân undeva, acolo, la marginea subțire dintre voință și supunere. Ceea ce m-a speriat în cea mai mare măsură nu a fost nici escaladarea frustrării sale (gradat dezvăluită), nici violența fizică îndreptată spre iubita lui, nici nopțile de biliard cu prietenii în care se strecurau droguri la liber, nici măcar dezvăluirea din final a vinovăției lui. Ceea ce m-a speriat a fost impresia că părinții lui știau absolut tot și se străduiau să creadă că nu e adevărat. Și nici măcar nu făceau asta din iubire sau din toleranță, ci pentru a se proteja pe ei înșiși de un adevăr care le-ar zgudui existența solidă, clădită pe iluziile unui algoritm perfect al fericirii.
WORTHLESS (trebuie să tac și să mă obișnuiesc cu rușinea asta din mine)
E aproape inumană dezvelirea aceasta până la sânge a unor frânturi de realitate contemporană pe care o surprind Carmen Dominte și Radu Ghilaș, însă am convingerea că este una mai mult decât necesară. Eu trebuie să fiu perfect și să nu greșesc niciodată. Este dorința tatălui meu. Să realizezi în final că fiul nu e decât un obiectiv bifat pe lista de dorințe a mamei sau că tatăl ajunge atât de sufocat de monotonia de care fugise toată viața, încât nu-și mai poate închipui alte moduri de a trăi este mai mult decât înfricoșător. Dar tocmai inumanul din Sindromul Quijote îl face atât de frapant, de convingător, de familiar. Am stat mult să mă gândesc la alegerea titlului. Am crezut mereu că a trăi într-o perpetuă idealizare a propriei existențe (precum celebrul personaj al lui Cervantes) este pe cât de fascinant, pe atât de periculos. Însă, după acest spectacol, am înțeles că atitudinea rațională, rece poate fi, dacă nu mai periculoasă, cel puțin mult mai nemiloasă decât una ce presupune o idealizare. Și totuși, piesa muzicală din final, foarte bine aleasă, susține ideea că donquijotismul, în lumea noastră domestică, nu îmbogățește, ci îmbolnăvește.
Am să închei cu speranța că lupta dintre fiu și reziduurile conștiinței își va găsi, la un moment dat, capătul. Însă poate că ar fi mai bine să-mi doresc să nu se termine vreodată. Pentru că atât timp cât conștiința nu-l va lăsa să uite greșeala adolescenței, fiul mai are încă o șansă de salvare.
*Mălina Turtureanu, redactor Alecart, este elevă în clasa a XI-a, filo, la Colegiul Național Iași.
