Unele lucruri sunt private și nu ar trebui spuse.
În Long Island acțiunea se desfășoară la douăzeci și un pic de ani din momentul în care Eilis Lacey, protagonista romanului Brooklyn, decide să părăsească brusc orășelul în care se reîntorsese pentru scurt timp, cenușiul Enniscorthy, și să se întoarcă la Tony, soțul american născut într-o familie de italieni imigranți despre care nu spusese nimănui la întoarcerea acasă, punând astfel capăt relației înfiripate între ea și Jim Farrel. Brooklyn era un roman de formare, dar și un roman în care se reconstituia cu minuțiozitate o realitate: pe de o parte, cea sufocantă, lipsită de perspective, încă tributară unor mecanisme sociale osificate, în care viitorul nu pare a fi altceva decât o prelungire a trecutului – un drum închis, după o scurtă zbatere a fiecăruia de a-și găsi un loc, un partener, o slujbă; pe de alta, cea încă învăluită într-o aură „miraculoasă” a Americii anilor `50, care se dovedește însă pentru Eilis o lume la fel de intolerantă, de rigidă, în care integrarea e dificilă. Zbaterea personajului confruntat inițial cu o decizie ce nu-i aparține și care ajunge să plece fără să-și fi dorit cu adevărat era observată cu acuitate; totuși, ea reprezenta mai cu seamă pretextul realizării unei minuțioase fresce sociale: două lumi și oglindirea diferențelor dintre ele. Lucrurile se schimbă în Long Island. Aici Eilis nu mai este o tânără ce își caută locul și identitatea, resimțind permanent tensiunea dintre ceea ce a lăsat în urmă și realitatea la care trebuie să se adapteze, între tentația de a rămâne odată ce moartea surorii o determină să se întoarcă acasă și gândul că nu poate să renunțe la ceea ce are acum departe, ci o femeie matură. Căsătorită, cu doi copii mari. Care a încetat să privească înapoi. Pentru care Enniscorthy este doar locul în care trimite o dată pe lună scrisori. Cu fotografii ce surprind viața ei americană și chipurile celor doi nepoți pe care mama sa nu i-a văzut niciodată. Scrisori la care nu primește întotdeauna răspuns și care par mai mult reflexul unei inerții decât o formă reală de apartenență. În prezent, viața ei înseamnă familia: Tony și cei doi copii, Rosella și Larry, prezența părinților soțului, a fraților și a soțiilor acestora, a copiilor lor, o slujbă. Stabilitate.
Preț de-o clipă, își dori să fi avut vreun alt loc unde să meargă, un loc unde să nu fie nevoită să se gândească la ce se întâmplase.
Mult mai interiorizat, Long Island e romanul unei crize și a ceea ce ascundem în noi și credem că putem controla până în momentul în care ne confruntăm cu ceva ce zguduie temeliile vieții pe care am construit-o. Arătând ceea ce suntem, cine suntem, ceea ce visurile, nostalgiile fac din noi atunci când le dăm voie să pătrundă într-un prezent în care certitudinile s-au fisurat. E romanul unei lupte, romanul întoarcerii la ce ar fi putut fi „dacă”, al tatonării unui alt început și al realității care vine peste tine fără milă, al „înțelepțirii” – sau al pierderii iluziilor. Romanul unor visători față în față cu lumea celor pragmatici, perfect adaptați la ea. Roman în care se oglindesc slăbiciuni, zbateri. În care, din nou, viața celor apatici, indeciși, slabi se ciocnește și e dată peste cap de lumea celor care știu când și cum să acționeze, care nu ezită să înhațe ceea ce cred că e al lor, să fie învingători.
Edificiul certitudinilor lui Eilis se prăbușește în momentul în care un bărbat sună la ușa casei și îi comunică sec că viitorul copil al lui Tony cu soția lui va fi lăsat pe pragul casei lor. Din această năruire se naște imediat o decizie în care pare a se coagula întreaga voință de altădată a lui Eilis, tânăra care plecase din casa mamei, traversase un ocean și înfruntase necunoscutul, care nu își permisese să arate nimănui ce se ascunde cu adevărat în sufletul ei, cea care niciun moment nu se agățase de trecut, ci doar de prezent. Eilis se baricadează în interiorul unei hotărâri ferme: bebelușul nu va intra în viața sau în familia ei. Nimic în lumea asta nu o să mă facă să am grijă de copil. E fix problema ta, nu a mea. E actul întâi a ceva ce ar putea surprinde undele seismice ale unei crize matrimoniale, ale complicațiilor ce se deschid în fața unei femei confruntate cu trădarea soțului și care nu e liberă să aleagă, fiindcă între ea și el sunt doi copii adolescenți și tot ceea ce ea a construit singură, departe de casă. Dar nu asta e ceea ce îl interesează pe Colm Tóibín. Tóibín face vizibil, descompune și recompune mecanismul mult mai complicat a ceea ce suntem în raport cu cei de lângă noi – rolul alterității în felul în care ne reîntâlnim cu noi înșine și cu lumea, în care ne rescriem istoria personală, rolul mașinăriei sociale care determină împlinirea sau surparea oricărei decizii, a oricărui vis. Acest complicat eșafodaj al voinței sau al ezitării este miezul romanului.
Avea sentimentul că se dă o luptă între ei, până ce își dădu seama că, de fapt, lupta o dădea cu ea însăși, dar și cu el.
Niciun moment, personajele din Long Island nu își joacă drama în doi: raporturile dintre Eilis și Tony, Nancy – Jim, Eilis – Jim sunt determinate de cei din jur – sau aceștia devin factorul decisiv în relația de putere care se stabilește în interiorul fiecărui cuplu și apoi în triunghiul Eilis – Nancy – Jim. Există o primă realitate ce o împinge pe Eilis să se întoarcă să-și vadă mama, în fapt să se elibereze din cercul constrângerilor care se strânge tot mai sufocant în jurul ei, făcându-i imposibilă exercitarea voinței de a refuza celălalt copil, așa cum există un imediat care îl face pe Jim să aștepte și o poartă înainte pe Nancy. Treptat însă această suprafață aparent limpede, ținând de modul de a fi în lume al fiecăruia, dobândește o altă consistență. Eilis se reîntoarce în Irlanda, iar gestul ei devine singura formă de a-și apăra libertatea, de a decide singură, de a ieși din jocul de putere perfect articulat pe care îl conduce din umbră Francesca. În raportul de forțe Eilis – Tony, ea pare inițial privilegiată. E puternică, îndreptățită în încercarea de a-și apăra familia, echilibrată, caută soluții de rezolvare a crizei. Bărbatul își recunoaște greșeala, e defensiv, se eschivează, nu pare a fi capabil să se opună voinței ei, îi cere să rămână, invocă argumentul iubirii. El este cel slab, cel ce se ascunde în tăcere, evitând orice confruntare directă, așteptând să fie iertat – nu doar pentru că a greșit, ci pentru că supunerea e sursa echilibrului său. În confruntarea directă Eilis – Tony, soția, mama, femeia încă iubită și-ar impune voința. Dar tocmai această moliciune a lui Tony este cea în spatele căreia se ascunde un pol de putere de care Eilis devine din ce în ce mai conștientă. Obediența soțului nu e față de familia pe care o are, ci față de cea în care a crescut și alături de care trăiește cu Eilis și cei doi copii. Viitorul căsniciei lor nu se tranșează în doi. Eilis e singură împotriva unui mecanism familial ale cărui tentacule se dovedesc nu atât puternice, cât insidioase. Francesca, mama lui Tony, cu aparența ei de matroană mereu cu zâmbetul pe buze, e cea care deține controlul și toți din familie sunt marionetele deciziilor ei. În raport cu familia extinsă în care trăiește, Eilis este – a fost transformată – într-o marginală. M-am gândit că ți-ar plăcea tare mult să iei o pauză, să nu ne mai vezi un timp. Bineînțeles că Tony tot ar veni, altfel le-ar lipsi fraților lui prea tare, și o să vină și Larry, și Rosella. Momentul prim al manifestării intruziunii, al exercitării și preluării puterii. Momentul în care Eilis a fost silită să-și conștientizeze și să-și accepte marginalitatea. În realitate, ea fusese mereu corpul străin, elementul alogen altoit pe trunchiul acestei familii de imigranți italieni – irlandeza care nu privește viața asemenea lor, tăcută, dar aprigă, pentru care convențiile și imaginea nu contează. În jocul aparențelor, familia rămâne întru totul funcțională. Când criza reală zguduie echilibrul acceptat, devine evident că în spatele gesturilor de curtoazie se ascunde un teribil mecanism de dominare și de surpare a oricăror inițiative individuale. Când Eilis înțelege că așteptarea și tăcerile lui Tony nu sunt doar prelungiri ale modului lui de a fi, încercări de a rezolva criza protejându-și soția și copiii, ci slăbiciune de care Francesca se folosește fără ezitare – așa cum va descoperi că se folosește de toți cei din jur (de la Frank, cel care aparent este de partea ei, până la cumnate, Rosella sau Larry), Eilis alege să plece. Păstrând aparențele. Fără a lua o decizie definitivă, dar preferând momentan să iasă dintr-un joc pe care, rămânând, nu are cum să-l câștige. Nu voința i-ar fi fost înfrântă: ar fi fost deposedată de mijloacele prin care această voință s-ar fi putut exercita.
Te gândești vreodată la mine?
Eilis e din nou ceea ce fusese cu douăzeci de ani în urmă: o străină printre ai ei. Drumul înapoi, spre casa de unde a plecat, e o eliberare, dar și confruntarea cu o realitate care între timp îi devenise străină. Cu o lume pe care nu o mai cunoaște, pe care o descoperă încremenită în aceleași inerții. Pentru cei din Enniscorthy, e o străină. Dar o străină care a fost una de-a lor. Învăluită în aura unui scandal pe care nimeni nu l-a uitat: plecarea bruscă, părăsirea „logodnicului” Jim Farell, reîntoarcerea la un soț despre care nu spusese nimănui nimic. Legătura ce se reînnoadă între Eilis și Jim e o prelungire și un contrapunct la ceea ce nu a fost atunci. La ceea ce ar fi putut fi și nu a fost să fie. În care fiecare proiectează propriile dezamăgiri și neîmpliniri, dar mai ales imaginea pe care o păstrează despre celălalt la o altă vârstă. Care îi împiedică să se vadă așa cum sunt acum, deși sunt gata să evite greșelile de altădată. Motivele sunt diferite. Inițial, fiecare dintre ce doi e rănit și neîntreg – umbrele eșecului îi urmăresc în egală măsură. Eilis se simte trădată de Tony, Jim a fost mult timp singur, prizonier al regretului de a ezitat să acționeze atunci luptând pentru iubirea lui, apoi al unor dezamăgiri succesive, al unei singurătăți asumate, al afacerii familiei căreia decide să i se dedice. Același mecanism social îi împiedică să își trăiască reîntâlnirea în văzul tuturor. Judecata celorlalți. Prezența doamnei Lacey, la fel de autoritară și indisponibilă pentru Eilis, prezența lui Nancy în viața lui Jim. Pentru două firi puternice, pentru niște oameni de acțiune, pentru două voințe ce ar pune în mișcare orice pentru a-și oferi o nouă șansă, cele două prezențe ar putea deveni insignifiante. Dar ele reprezintă o realitate pe care niciunul nu e pregătit să o înfrunte. E realitatea vieții adevărate, a ceea ce este normat, așezat, a ceea ce e acceptat drept corect față în față cu cealaltă realitate, cea interioară, care înseamnă îndoieli, dezamăgiri, abdicări, destrămări sufletești. Fiecare dintre ei trădează din nou. În feluri diferite. Din ei înșiși nu pot ieși. Și niciunul nu are suficientă forță să se elibereze cu adevărat: Eilis de responsabilități, Jim de o viață în care oboseala și monotonia, nevoia de certitudini își spun cuvântul.
Am nevoie de o hotărâre acum.
Ce urmărește cu extrem de multă minuțiozitate și acuitate Colm Tóibín în Long Island este felul în care se ciocnește interioritatea de colțurile unei realități unde puterea își are sursa în manipulare, înverșunare, perseverență în atingerea unui țel. Reacția la această ciocnire e cea care împarte oamenii în slabi sau puternici, în dilematici sau volitivi, în învinși sau învingători. Indiferent pe care țărm al Oceanului te-ai afla, în Long Island sau în cenușiul Enniscorthy, lumea e pusă în mișcare de aceeași dinamică de putere. Există, pe de o parte, un eșafodaj al dorințelor, al tatonării, al așteptării, al iluziilor și, pe de altă parte, un mecanism al acțiunii. Pe care Nancy, prietena din tinerețe a lui Eilis, între timp văduvă și constrânsă să se adapteze lumii în care trăiește, să se ia la trântă cu ea după moartea lui George, îl înțelege forte bine. De care se folosește. Eliminând prin acțiune ezitările lui Jim, constrângând-o pe Eilis să accepte ceea ce știa deja de acasă, din Long Island: că ea nu este o învingătoare. În lumea adevăraților învingători, nu au ce căuta ezitările, amânările, scrupulele, iar dorințele nu sunt suficiente. Ele construiesc doar iluzii, un refugiu provizoriu, nu te protejează de colții ascuțiți ai vieții. Doamna Lacey e însă diferită de fiica ei. Aparenta inacțiune ascunde o voință și o înțelegere a lumii pe care Eilis nu le-a moștenit. Ea pare ochiul din umbră mereu la pândă: cea care vede și înțelege totul, care nu intervine decât atunci când știe cum să o facă pentru ca orice posibilă opoziție să fie înfrântă. Bătrâna ursuză în relația cu Eilis se transformă într-o bunică atentă cu cei doi nepoți pe care abia acum, târziu, îi cunoaște. Răceala ei ascunde o altfel de grijă – albumele cu fotografii păstrate cu o obsesivă atenție la cronologie o demonstrează. Hotărârea de a-și urma fiica în State e anunțată, nu interogată, e o decizie impusă. Ea acționează acum la fel ca atunci când Eilis era tânără, peste capul și voința tuturor. Deși Eilis crede altceva, ea nu își înfruntă fiica, ci e gata să înfrunte lumea care s-a ridicat împotriva fiicei ei. Nu lumea care crede Eilis că i se potrivește, în care ar vrea să-și construiască viața, ci aceea pe care doamna Lacey o consideră bună pentru Eilis.
Poate că mâine va ști ce să facă.
Pe scena interiorității se desfășoară acest nou roman al lui Colm Tóibín (tradus de Cristina Nicolae) – în fapt pe ciocnirea dintre interioritate și lumea exterioară, pe raporturile de putere care se stabilesc în funcție de capacitatea de a acționa sau de ezitarea în a o face a fiecăruia. În Long Island, la fel ca în micuțul Enniscorthy, totul se reduce la a ști cum să faci din ceilalți părtași la voința ta. Lumea e o uriașă scenă de teatru. Când îi oferi varianta ta de adevăr, aceasta se transformă în realitatea tuturor. A te retrage, a nu înfrunta scena te transformă într-o ființă vulnerabilă. Într-un învins. Personajele lui Colm Tóibín nu sunt oameni buni. Și nici oameni de bine – dacă binele nu vizează cumva doar propriul bine. Ele sunt niște oameni care au învățat (sau nu) mecanismele sociale. Neuitând să-și lipească un zâmbet larg pe chip. Fiecare e, categoric, îndreptățit să acționeze într-un anumit fel (și aici este uriașul merit al scriitorului irlandez: acela de a rămâne echidistant față de personajele sale, de a le urmări mecanismele interioare cu o extraordinară precizie, de a le lăsa să se arate așa cum sunt). Numai că unii pot să o facă în favoarea lor, iar alții încă ezită. Unii devin astfel învingători, alții, învinși.
- Citește AICI, AICI, și AICI despre alte trei volume fabuloase ale lui Colm Tóibín traduse în limba română.
(*Nicoleta Munteanu, co-fondatoare, alături de Emil Munteanu, a Proiectului Alecart, profesoară MERITO la Colegiul Național Iași, consideră că a fi profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene și nu numai.)
