Nu știam cum urma să arate procesul apropierii mele de filmul regizat de Niki Stein, căci aveam senzația că viața celebrului compozitor născut acum 250 de ani și pe care tot acest timp l-a transformat, pentru cei mai mulți, într-o statuie nu avea cum să reprezinte un nucleu narativ în mrejele căruia să mă las prinsă. Până la urmă, statuile pot fi admirate de la distanță sau, cel mult, pot să îți trezească o fascinație rece, însă rareori se întâmplă ca povestea lor osificată de timp și de încercări impersonale de a le omagia măreția să te captiveze cu adevărat. Într-adevăr, cele trei fire narative care se împletesc surprinzător de dur, cu tranziții bruște și uneori inconfortabile în urma cărora aveam nevoie de timp ca să mă ancorez iar în sfera temporală propusă mi-au dat, la început, senzația că înfățișează întâmplările cu o anumită răceală și mohorâre ce planează deasupra celor mai multe cadre și cu care îmi era greu să rezonez. O mohorâre care se insinuează tangibil în scenele ce se derulează în fața spectatorului și care, spre mirarea mea, știrbea ceva din gloria și din starea înălțătoare pe care le proiectam asupra poveștii vieții lui Beethoven – până la urmă, nu ar trebui ca povestea acestui geniu să fie impregnată de energia pulsatilă care reverberează și în muzica sa?
Și totuși, poate că tocmai această dezvrăjire, această tendință de a înfățișa momentele cheie în jurul cărora se configurează viața compozitorului într-o manieră ce nu se ferește din a arăta suferințele și sacrificiile pe care le presupune creația reprezintă elementul care permite, în cele din urmă, apropierea de lumea propusă de Niki Stein. Protuberanțele dureroase din miezul acestei povești care, în percepția multora, ar trebui să fie lineară și netedă (căci geniul vine, evident, cu anumite avantaje și cu „luxul” de a fi amintit în istorie pentru finalitatea incandescentă a parcursului său existențial) nu sunt recuperate ca alegeri într-adevăr triste, ci în esență ușor de făcut și irelevante în comparație cu câștigul pe care îl aduc. Căci cine ar fi îndeajuns de naiv încât să se agațe cu îndârjire de micile plăceri ale mediocrității în care ne așezăm atât de convenabil & confortabil în loc să aleagă privilegiile pe care le aduce genialitatea? Cu toate acestea, scene precum cele în care tânărul Beethoven se vede constrâns să lucreze în continuare cu aceeași pasiune chiar și în contextul pierderii unuia dintre frați, a mamei și a surorii sale, cele în care se trezește față în față cu conștientizarea faptului că a te dedica creației presupune și renunțarea la orice fel de (altă) formă de iubire sau momentele în care devine clar că, deși mintea artistului plutește mult deasupra problemelor de ordin material, el însuși este nevoit să se confrunte cu lipsurile sunt cele care estompează ceva din măreția implacabilă cu care asociem geniul, ilustrând faptul că fiecare decizie luată în numele creației se transformă într-un dureros ce-ar fi fost dacă… Iar aceste întrebări la care Beethoven pare conștient că nu va găsi niciodată un răspuns, însă la care nu poate renunța cu adevărat ajung să se sedimenteze undeva, într-unul dintre colțurile minții sale și să răpească mereu ceva din farmecul existenței dedicate muzicii.
Astfel, Beethoven ajunge să se izoleze într-o lume în care apropierea de ceilalți nu își are locul, o lume ce se clădește pe baza unui răceli și a unui echilibru lucid de neclintit și care, cu toate că reușește să îi protejeze fibra interioară de amărăciunea lumii în care se situează, nici nu le permite celorlalți să aducă o urmă de căldură în această singurătate ce îi însoțește geniul. Unul dintre puținele momente în care protagonistul pare cu adevărat pregătit să renunțe la destinul pe care l-a urmărit toată viața fără să se gândească că are o altă alternativă și în care carcasa pe care o construiește în jurul său pare să se fisureze este cel al întâlnirii cu Mozart, omul și muzicianul pe care îl admiră încă din copilărie, dar descoperă că și acesta își duce existența la marginea subzistenței, fiind adeseori constrâns să își irosească talentul pentru a da lecții de pian pe sume care să îi permită să se întrețină pentru câteva săptămâni. Aici, dezgustul pentru decizia tăcută și neputincioasă a lui Mozart de a se scălda în apele călduțe ale vieții și de a face un compromis uriaș în ceea ce privește talentul său – o decizie, însă, necesară, pe care, deși speră că nu va fi necesar, compozitorul este nevoit să o ia la rândul său – îl zdruncină cu adevărat pe Beethoven, în timp ce spectatorul înțelege mai clar ca niciodată faptul că, deși amintirea celor doi compozitori este scăldată în fascinație și glorie, viețile lor sunt contorsionate de aceeași neputință care modelează viețile persoanelor din jurul lor, făcând ca acele întrebări de ce-ar fi fost dacă să palpite mai puternic ca niciodată.
Cu toate că, pe parcursul filmului, am avut senzația că ipostazele în care este portretizat Beethoven nu reușesc decât într-o foarte mică măsură să îl umanizeze, în ciuda încercării de a face asta, am ajuns să cred că, atunci când vorbim despre viața unui geniu, poate singura modalitate în care umanizarea se poate produce este de a fi pus față în față cu realitatea că, în ciuda talentului incomensurabil, starea de neputință cu care se confruntă omul rămâne aceeași, chiar dacă ia alte forme. Iar, în cazul producției germane Louis van Beethoven, această stare se concretizează tocmai sub forma regretelor la care protagonistul nu îndrăznește să se gândească și a întrebărilor rămase în mintea sa, al căror răspuns nu îl va afla niciodată. Ceea ce e remarcabil însă în acest film sunt cadrele de epocă, acuratețea recuperării atmosferei și a realității sociale a timpului, datul familial care limitează ascensiunea și, în cea mai mare măsură, coloana sonoră. Decupajele muzicale sunt menite nu atât să reînvie creația compozitorului, cât să susțină imaginea unui suflet contorsionat, obsesiile beethoveniene, mutația profundă pe care operele lui au provocat-o prin raportare la rigorile și așteptările epocii în care a trăit.
Cu siguranță, nu ne aflăm în fața unui film de forță, ci a unei producții care mizează pe acumulări de posibile tensiuni care deschid privitorului un spațiu în care să tragă cu coada ochiului și să umple golurile ale poveștii. Un spațiu care te provoacă să te uiți către ceea ce nu se spune, către umbre, către întuneric, către sufletul omului, nu către acțiunile geniului. Omagiul adus devine, în aceste condiții, un îndemn subtil la reflecție: Ce ar fi fost dacă, la un moment dat, ceva ar fi stat doar un pic diferit? Cine ar fi fost Beethoven dacă…? Dar opera lui?
[Citiți AICI și prezentarea filmului realizată de TVR.]
*Raisa Manolescu, redactor-șef Alecart, este elevă în clasa a XII-a, filo, la Colegiul Național Iași.
