Având ca pretext romanul lui Rolf Hochhuth, filmul A love in Germany (Eine Liebe in Deutschland), în regia lui Andrzej Wajda, prezintă povestea de dragoste ținută ascunsă dintre Pauline Kropp, o femeie de origine germană al cărei soț este soldat în cel de-al Doilea Război Mondial, și Stanislav Zasada, un tânăr polonez prizonier de război. Ce construiește Andrzey Wajda (sau ar trebui să zic deconstruiește, dacă am în vedere dimensiunea tragică a finalului care plutește ca o amenințare mută pe tot parcursul filmului) este un adevărat vertij al vocilor ce-și clamează nedreptățile, fiecare pe limba ei, în ritm propriu. Până alcătuiesc împreună o armonie stranie care reverberează puternic și zdruncină așteptările spectatorilor.
Primul cadru ne înfățișează revenirea fiului Paulinei, Herbert, în Bromarch, satul natal, împreună cu fiul său. Herbert încearcă să readune treptat piesele de puzzle care s-au desprins din povestea mamei lui acum patruzeci de ani. Pe măsură ce înaintează spre descoperirea adevărului, idila dintre Pauline și Stanislav se recompune dureros și secvențial, punctând atent fiecare detaliu. Inițial, întâlnirile celor doi sunt mascate, bărbatul pretinzând că o ajută cu munca fizică la magazinul pe care Pauline îl deține. Pe parcurs însă, întâlnirile devin din ce în ce mai iminente și, implicit, evidente, întrucât ceilalți săteni nu le iartă neatenția.
Terorismul și violența… sunt mai importante decât trecutul. Ar trebui să îl îngropăm odată pentru totdeauna.
Revenind în planul prezent, cel în care Herbert încearcă să coreleze evenimentul petrecut cu mult timp în urmă cu imaginea pe care o păstrează el despre mama sa și să îi găsească o posibilă justificare, are loc scena tensionată de la magazin (același magazin care servise drept „decor” al împlinirii dragostei clandestine), scenă care se transformă într-un atac din partea Anei, noua proprietară. Agresivitatea ei nu face altceva decât să-i accentueze lui Herbert propriile frici privind necesitatea analizării trecutului. Purtând un sentiment de vinovăție, din persoana constrânsă de propriile limite, ce au determinat-o să își conteste și să își îngroape trecutul, devine cea care constrânge și care încearcă să rupă într-o anumită măsură legătura omului cu propriul trecut. Herbert pare că pendulează constant între voința de a descoperi adevărul și teama că ceea ce ar putea afla l-ar devasta într-atât încât să nu mai poată continua să încerce să-și afle trecutul. Iar în tot acest timp, nu mă puteam uita decât la aparatul de fotografiat polaroid al lui Klaus, fiul lui Herbert. Aproape indiferent de moment, el era acolo pentru a imortaliza. Surd și mut, dar neiertător. La fel ca viața însăși.
Pe tot parcursul filmului am încercat să îi găsesc protagonistei un motiv din care să reiasă adulterul comis în mod conștient. Cu toate că nu o pot asocia cu un personaj eroic, a cărui evoluție treptată să fie sugestivă, cred că lipsa soțului din viața ei nu face altceva decât să accentueze dorința sa de a se atașa de cineva, de a avea o prezență masculină care să-i poată valida feminitatea. Nevoia permanentă de a fi iubită a personajului mi-a dat constant impresia că mă aflam în fața unei povești cu aer bovaric, în care femeia este condamnată să rămână incompletă. Stanislav Zasada, pe de altă parte, este un personaj care, deși pare un doar un simplu tânăr polonez îndrăgostit, devine în final personajul martir, care își acceptă soarta și se sacrifică în numele iubirii, murind cu demnitate.
Să ai un călău, care îți poate fi și prieten, e o alinare pentru cineva în clipele lui din urmă.
Scrisoarea pe care Pauline i-o scrie ajunge în mâinile Gestapo-ului, cei care îi decid soarta. Am văzut în Stanislav ce nu am reușit să văd în Pauline. Deși ea se folosește de condiția sa în sat, încercând să își scape amantul de pedeapsa cu moartea, iar soțul acesteia, la rândul său, se străduiește să o scape de pedeapsa din lagărul de muncă, ea nu reușește decât să rămână captivă în cercul vicios pe care și l-a creat, gesturile sale nevolnice anticipând inevitabilul. Privirile și cuvintele de ură aruncate la adresa ei sunt indiciile evidente ale umilinței care o va copleși și o va înfrânge în cele din urmă.
O replică cu adevărat frapantă este observată în dialogul șefului Gestapo-ului cu Wiktorczyk, colegul de celulă al lui Stanislav, comisarul folosindu-se de actul manipulativ în favoarea sa. Deși acesta pare a fi un Iuda, pregătit să îi fie călău compatriotului său și să accepte recompensa din partea comisarului, dă dovadă în final de lașitate, lașitate ce trezește un impuls în comisarul Mayer, determinându-l să fie el însuși călăul.
Pentru om, sursa energiei e spiritul; el nu poate fi distrus/ pierdut.
Ceea ce m-a surprins în cea mai mare măsură se află în aceeași scenă, cea a uciderii lui Stanislav, în care regizorul a reușit să atingă o coardă sensibilă optând ca ultimele cuvinte ale acuzatului, privit de o mare de oameni, să fie spuse pe un ton resemnat: Mama… mama… mama… Inevitabil, atât la nivelul imaginii cât și al replicii, mi-a amintit de scena răstignirii lui Iisus, scenă în care acesta este, la rândul Său, privit de oameni, și totuși, singur în mijlocul lor, ultimele cuvinte fiind adresate Tatălui. Așadar, Stanislav nu este altceva decât jertfa înfăptuită atât din iubire pentru Pauline, cât și pentru iubirea față de propriile sale origini.
Andrzej Wajda îmbină cu măiestrie în Eine Liebe in Deutschland povestea sfâșietoare de dragoste interzisă cu puterea supraumană de sacrificiu pentru ceea ce iubești, cu acceptarea propriei condiții, indiferent de cum se situează aceasta pe scara ierarhică, și cu imposibilitatea negării propriului trecut, fiecare dintre aceste perspective părând să aibă propriul glas. La final, după vizionarea acestui film în care o multitudine de voci pulsează la unison, construind și descompunând stări mereu fluide, tot ceea ce îi mai rămâne privitorului este să se refugieze într-o tăcere adâncă, o liniște încremenită care ascunde ecoul tuturor existențelor care s-au perindat prin fața sa.
*Delia Ghemeș este elevă în clasa a XII-a (filologie) la Colegiul Național Iași.
