Album de familie. În fundal, o țară: Lucruri nespuse, Azar Nafisi

Volumul Lucruri nespuse se prezintă sub forma unei confesiuni, a unei încercări de a înțelege o istorie zbuciumată, dublate de o dramă de familie dată de insuficiențe și de absența amară a cuvântului. Când familia nu mai este spațiul ocrotitor pe care ți l-ai închipuit, ea se transformă în câmp de luptă ascuns de privirile celorlalți, ceea ce adâncește intensitatea sentimentului de neputință. Azar Nafisi alege să ne spună povestea părinților ei, insistând pe goluri, pe incoerențele care intervin în relația mamă-tată-copil, atunci când fiecare este antrenat de o forță care se opune celorlalți. Uneori, lucrurile care rămân nespuse construiesc singure povești în interioritățile fragile, căci, în loc să se piardă în lume, ele se zbat în spațiul mărginit, ciocnindu-se unele de altele și provocând suferință.

Poveștile au nevoie de conflict și durere, de spaima de a pierde și de speranța de a regăsi.

Într-un Iran care se află mereu în schimbare, între treceri de la o relativă liberalizare la interdicții amenințătoare, între adevăr și minciună, între Rău și un Rău mai mare, viața își țese parcursul într-un ritm haotic care se transpune în griul familiar în care se formează o personalitatea lui Azar. Mama și tata nu alcătuiesc o familie, ci două nuclee separate, două lumi cu legi diferite care se contrazic. Conflictul din familia Nafisi îmbracă nuanțe complexe. Nezhat și Ahmad rămân pe parcursul căsătoriei doi străini cu doi copii, o familie în care unul trebuie mereu să cedeze pentru a asigura echilibrul într-un continuu război al orgoliilor. Pentru Azi (numele de alint dat de mamă autoarei), copilăria reprezintă adaptarea la cerințele exagerate ale acesteia și pactul cu tatăl; adolescența este marcată de o revoltă cuminte, care se manifestă cu preponderență în interior, iar maturitatea este un efort continuu de a reanaliza trecutul pentru a se defini și a-și înțelege părinții. Subjugată fricii de a reclădi, Nezhat zăbovește o viață întreagă în universul primei căsătorii cu un soț mai mult absent și bolnav, în cadrul căreia se simțea apreciată și puternică, pentru că avea un soi de libertate dominatoare, adăpostind-o de orice pericol. Bucuria de a dansa este punctul de sprijin al vechii personalități necunoscute a mamei pe care prezentul o transformă dramatic într-o femeie care vrea să își ascundă nesiguranțele sub rigiditatea codului onoarei și al demnității, dar, mai ales, sub atitudinea permanent distantă.  Am senzația că dacă aș putea cumva înțelege când a încetat să mai danseze – când a încetat să mai vrea să danseze – aș desluși taina mamei și aș putea în fine să ne împăcăm. Căci, dacă ar fi să dau crezare celor spuse de ea, eu m-am împotrivit ei încă de la început. Nezhat pare să își nege orice nouă fericire, orice plăcere, nedorind să trădeze un trecut care, privit dintr-o perspectivă obiectivă, fusese destul de inconsistent. Cel mai mare regret pe care și-l cultivă este acela de a nu se fi născut bărbat, de a-și fi consumat energia într-o direcție greșită. Pe parcursul romanului, am avut mereu impresia că mama dorește să pătrundă într-o lume pe atunci exclusiv a bărbaților, și anume, în viața politică tocmai pentru a-și susține nevoia de a-și ascunde propria vulnerabilitate.

De cealaltă parte, Ahmad nu își pierde niciodată speranța de a regăsi. Prins în aventuri cărora le oferise mereu un sens desăvârșit, tatăl are un mod optimist de a privi viața, refugiindu-se în spațiul poveștilor pe care le creează pentru a salva copilăria acesteia. Cred că uneori devenim atât de dependenți de imaginile pe care ni le creăm despre noi înșine, că nu mai putem scăpa de ele. Capul familiei se obișnuiește cu izbucnirile și reproșurile soției în speranța că o schimbare se va produce, dar nimic nu poate salva căsnicia acestora, așa cum nimic nu poate salva Iranul să devină pe zi ce trece o țară tot mai conservatoare, mai puțin tolerantă.

Ne definim nu prin ceea ce dăm la iveală, ci prin ceea ce ascundem.

Raportul de forțe dintre mamă și fiică este mereu confuz, chiar halucinant atunci când pare să ia conturul unei uri nerostite. Disconfortul ia locul unei mângâieri, împotrivirile nu se finalizează printr-o lecție utilă, ci prin adâncirea prăpastiei dintre cele două. Nezhat nu învață să fie mamă până la capăt, deși uneori instinctul o domină. Azi a ei  nu trebuie să ajungă o femeie deșteaptă și irosită la fel ca multe altele pe care ea le întâlnise, ci trebuie să își găsească calea. Nezhat își autosubminează condiția de soție și de mamă, plasându-se sub semnul neîmplinirii afective. Între dorința fetiței de a avea patul lângă fereastră și decizia mamei de a-l muta în colțul cel mai întunecat al camerei dăinuie povestea târzie a tatălui și modul în care acesta estompează efectul deciziei mamei prin literatură. Din paginile cărții ne urmărește obsesiv imaginea lui Azar cu o carte în mână la reuniunile săptămânale ale mamei din sufrageria casei învăluite în mirosul cafelei, imaginea studentei care părăsește Iranul și, în cele din urmă, cea a profesoarei de engleză  înlăturată de la catedra universității din Teheran în timpul Revoluției Islamice din 1980. Este interesant schimbul de roluri care se produce, la un moment dat, între cei doi părinți. Când mama devine parlamentar, ea caută, de fapt, puterea și libertatea de mișcare a soțului. Când tatăl intră la închisoare din motive politice, el amintește într-o anumită măsura de nevoie de protecție și susținere pe care o întâlnisem la Nezhat. Să nu lași să se vadă nici o slăbiciune, nici un semn că suferi sau că îți e rușine! Nu ți-e rușine, nu-i așa? Astea sunt doar încercări ale rezistenței noastre! Acum e momentul să fim mândri! Din păcate, armonia nu va putea fi niciodată găsită în familia lui Azar, iar fata va pendula permanent între așteptările mamei și trădările tatălui, între condiția de fiică, cea de femeie într-o lume în care libertatea e tot mai dificil de păstrat și nevoia de a-și construi propriul destin. În aceste întretăieri de amintiri, portretul fratelui este abia schițat, căci el se menține în exteriorul luptei dintre membrii familiei. În compensație, se găsește o lungă serie de personaje feminine alături de care Azar crește, pe care și le apropie și despre care, mai târziu, le va vorbi studenților ei la cursurile de literatură. E dovada clară că uneori absența este mai importantă decât prezența, că spațiul literaturii e mai blând și mai fascinant decât cel al realității. Păi ăsta e și rostul romanelor! Singurul lucru sfânt pe care îl au în ele e că sunt profane de felul lor.

Dacă în alte familii oamenii stăteau de vorbă, noi ne scriam: ce simțeam sau ce ne doream, ce ne nemulțumea – noi ne transmiteam toate acestea în scris, de parcă nu am fi putut îndura să ne privim în ochi și să ne spunem ce avem pe suflet.

Jurnalul din închisoare al tatălui constituie un mijloc de a pătrunde într-o interioritate, de a desluși un punct de vedere, de a reevalua viața celui de care s-a simțit atât de apropiată. Mama însă va rămâne o dilemă inepuizabilă reconstituită din fotografii, gesturi și o singură poveste cu noi ramificații de fiecare dată. Așa am devenit un hoț de amintiri. Incapacitatea de a mai trăi o bucurie fără a simți sentimentul de vină se întinde fără remediu asupra ființei ce crescuse mereu cu frica de a nu face un pas greșit. Mama aceasta descoperită târziu – și niciodată pe deplin – va fi figura mereu recompusă din gesturi și amintiri contradictorii, în jurul căreia se construiește volumul. O căutare dublată de meditația asupra destinului contorsionat al unei țări timp de aproape un secol și de nevoia mărturisirii, a salvării din uitare a unei lumi. E, în aceeași măsură, o carte despre edificarea sinelui în și prin literatură, o carte a căutărilor, a reconfigurărilor de destin și, nu în ultimul rând, o mărturisire. În esență, o poveste despre lupte și alegeri, despre dezamăgiri și micile bucurii, adică o poveste de viață.

Adevărul nu te consolează, oricum nu în aceeași măsură ca minciuna sau uitarea.

Dincolo de drama de familie, romanul recuperează aspecte din istoria atât de zbuciumată a Iranului: liberalizarea de la începutul secolului 20 care a permis femeilor să iasă fără văl pe stradă, Revoluția Islamică care promovează vechile dogme, Revoluția culturală ce nu îi permite autoarei să fie profesoară în felul pe care aceasta îl voia, portrete ale unor lideri politici și modul în care un stat își construiește viitorul, speranțele unei națiuni transformate într-un stat totalitar și fundamentalist. O concepție totalitară te distruge nu numai prin ce-ți impune, ci și prin gesturile sale neașteptate de bunătate. E o analiză lucidă a felului în care se poate cu ușurință converti, prin forță și manipulare, o tânără democrație la violență și supunere. E, de asemenea, o carte care nu ezită să vorbească despre formele ipocriziei, ale manipulării, ale răului, despre credință și pericolele instituționalizării acesteia. Să nu lași pe nimeni străin să te atingă. Și totuși, rareori, străinii sunt aceia care îți fac rău, după cum aveam să aflu înainte de a deveni adolescentă. Cei care-ți fac rău sunt întotdeauna dintre cei mai apropiați nouă.

Și totuși, în urma Lucruri(lor) nespuse rămâne tabloul străduțelor cu parfum de mirodenii și bunătăți care se dădeau mereu pe ascuns prin spatele tarabelor, un sentiment acut de neputință și regret și o fetiță-adolescentă-femeie care caută să se redescopere prin scris, așa cum familia a învățat-o toată viața. Vedem cum orice rău sau orice bine se uită, căci, mai târziu, groaza, urletele și durerea au invadat aceleași străduțe în timpul revoluțiilor, deși ele păreau singurul element statornic într-o lume în perpetuă mișcare.

Lucrurile nespuse se cer salvate de la uitare prin mărturisire, căci ele conțin acele adevăruri fundamentale, chiar dacă fragmentare și uneori subiective, în afara cărora nimic nu se poate edifica. Lucrurile nespuse devin astfel lucruri spuse și astfel pot încerca să salveze. Dacă nu întreaga lume, măcar pe cei care le caută.

 

*Articol preluat din numărul 22 al revistei „Alecart”.

*Amalia Carciuc, redactor Alecart, este elevă în clasa a XI-a, filologie, la Colegiul Național Iași.

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.