Nu există un singur adevăr. Putem să asistăm la aceeași scenă, putem să vedem același lucru și să-l interpretăm în feluri diferite.
Bărbați și femei. Bărbați contra femei. Care este linia care transformă acest și în contra? Cât de ferm este teritoriul dintre da și nu, cât de diferit modul de a înțelege o tăcere, câte perspective există asupra unuia și aceluiași lucru? De ce bărbați și femei, și nu femei și bărbați? Venind din partea unui bărbat, e o poziție machistă? Un act de supunere, de acceptare, dacă e formularea unei femei? Sau este vorba despre o alegere inconștientă, care are legătură cu fiecare persoană în parte, cu mediul în care a crescut, experiențele traversate, nivelul de cultură și alte n contexte care modelează opțiunea pentru locul celor doi termeni? O developare și o analiză tăioasă a raporturilor de putere în lumea în care trăim, a măștilor pe care le purtăm, a imaginilor livrate pe rețelele de socializare, a modului în care se construiește și se năruiește o viață, a presiunii la care suntem supuși, a compromisurilor și a relativității punctelor de vedere realizează Karine Tuil în acest roman. Dur pentru că în centrul lui este desfășurarea unui proces în care trebuie să se stabilească în ce măsură ceea ce s-a întâmplat între doi tineri – provenind din medii diferite, având o educație și visuri diferite, traume diferite, care se cunosc prea puțin și nu par a avea nimic în comun (aspecte la care se adaugă faptul că erau la o petrecere unde au consumat alcool și droguri și că ea este fiica partenerului mamei lui) – a fost sau nu un viol.
Un subiect, să recunoaștem, inconfortabil, discutat doar când se mediatizează statistici sau se militează pentru drepturile victimelor (într-o proporție copleșitoare, femei) de a fi ascultate, crezute, reabilitate, un subiect de știri, sordid sau senzațional – în funcție de mediul în care s-a petrecut agresiunea – și atât. În contextul în care 90% dintre victimele unei agresiuni sexuale aleg să nu vorbească niciodată despre asta, cu atât mai puțin să depună plângere. În contextul în care victimele trăiesc nu doar sentimentul de rușine, ci și pe cel de vinovăție. În contextul, mai larg, al violenței domestice, stradale, al agresiunii în forme multiple care se manifestă în toate mediile, în toate țările, indiferent de rasă, de cultură, de gradul de educație. Și, nu în ultimul rând, în contextul afacerii Weinstein, al cazului Stanford, al violențelor sexuale ale imigranților de acum puțini ani din Köln, al lansării pe rețelele de socializare a mișcării #MeToo sau #BalanceTonPorc. Și, mai înainte, al raporturilor de putere care au culminat cu scandalul de la Casa Albă Monica Lewinsky – Bil Clinton sau, și mai înainte, al pledoariei lui Gisèle Halimi, avocata care a apărat două tinere violate în ceea ce va rămâne, pentru istorie, procesul care a îngăduit încadrarea violului drept crimă sau, și mai înainte, al oricărui moment în care un bărbat s-a întâlnit cu o femeie și a simțit că îi poate poseda trupul în orice condiții.
Relațiile umane păreau sortite trădării și eșecului.
Nu o luare de poziție este însă acest roman. Nu despre priviri care ultragiază, atingeri, invitații mai mult sau mai puțin directe, șantaj și corolarul acestora – promisiunea unei avansări, un interviu de promovare, păstrarea unui job, o bursă, un avantaj de orice fel. Nu despre instinct sau despre poziția dominantă a bărbatului în societate, nu despre femeia văzută (și tratată) ca obiect. Karine Tuil realizează o subtilă analiză a mecanismelor sociale în care se desfășoară viața bărbaților și cea a femeilor în ultimii ani, a psihologiei și a reflexelor de apărare ale fiecăruia, a compromisurilor și a armelor puse în joc pentru a obține succesul, a relativității punctelor de vedere, a rolului întâmplării, a imposibilității de a stabili unde începe și unde se termină libertatea de a alege. Și, dincolo de asta, a lucrurilor omenești care se întâmplă în viețile tuturor, a acelor momente care ne pun piedică sau ne propulsează spre ceva, a fisurilor ce provoacă deraieri, a gesturilor sau alegerilor care transformă un om liber într-o victimă. Și a modului în care viața merge înainte. Cu sau fără noi cei de acum, căci ăsta-i mersul lucrurilor. Ne naștem, murim; între cele două, cu un strop de noroc, iubim, suntem iubiți, nu durează mult, mai devreme sau mai târziu ajungem să fim înlocuiți. N-avem de ce să ne revoltăm, asta-i firea neclintită a lucrurilor omenești.
Dorința și puterea. Poate ar trebui să scriu mai explicit: sexul și puterea. Interconectate, cele două forțe care pun lumea în mișcare dintotdeauna și o lungă perioadă au reprezentat apanajul bărbaților. Și, uneori, obligația lor, rolul atribuit, asumat, slujit, întreținut, etalat. Care a intrat într-o nouă eră odată cu impactul imaginii, al media, al rețelelor de socializare. Cultul imaginii. Ușurința de a posta, posibilitatea de a manipula, de a deveni dependent de așteptările celorlalți, de rating, de succesul facil. În strânsă legătură cu cel social. Posibilitatea de a pune presiune, de a vulnerabiliza. Imaginea publică. Nu omul față în față cu celălalt, ci imaginea care se construiește, se întreține, în spatele căreia se joacă permanent drama dedublării. Viața publică și viața privată. Atenția ca cele două să nu se intersecteze. Și, la un moment dat, posibilul declic. În romanul lui Karine Tuil viețile distruse, devastate ar fi putut să continue să livreze imaginea fericirii, a succesului. Familia lui Jean și Claire Farel ar fi putut să păstreze și să perpetueze și fericirea, și succesul (în sfârșit reale după douăzeci de ani de mici compromisuri acceptate tacit), iar existența Milei Wizman, tânăra evreică al cărei cod de comportament e diferit de cel din lumea frecventată de Alexandre Farel, dar care simte la fel ca oricare altă persoană din mediul lui – atât de exclusivist, de performant – să-și urmeze cursul firesc. Lucrurile omenești din fiecare dintre noi – dincolo de tabuurile sau de libertățile, de normele și de codurile specifice fiecărei clase sociale – sunt cele care stau în centrul acestui roman.
Oricine se poate trezi la un moment dat de partea greșită a baricadei.
Alexandre Farel este reținut de poliție în urma plângerii Milei Wizman că a fost violată. Reacția tânărului de 21 de ani, student eminent la Stanford și venit pentru câteva zile să-și vadă părinții și să asiste la decernarea titlului de mare ofițer al Legiunii de Onoare tatălui său, celebru jurnalist politic, un șacal mediatic, este de stupefacție. Știe că nu asta s-a întâmplat, că între el și fiica bărbatului alături de care trăiește mama lui și care nici măcar nu l-a interesat cu adevărat, a fost un act consimțit. Nu explicit consimțit, dar fără niciun dubiu un act acceptat tacit, fără obligații, așa cum se întâmplă între tineri. Între cei din generația lui, din mediul lui social, băieți și fete de familie bună, care privesc cu ușurință și încredere viitorul, care au muncit din greu pentru a fi gata să ocupe poziții bine plătite în cele mai influente companii din lume. Care își ascund bine anxietatea, depresia, care știu ce trebuie să facă pentru un cv perfect. Între cei care au pedigree de învingători și nu au nevoie să recurgă la forță pentru a cuceri o femeie, care-și permit să fie dezinhibați. Pentru Mila, tânăra traumatizată de atacul terorist asupra școlii publice la care învăța (în Franța anului 2012, un bărbat pătrundea într-o școală ca să împuște niște copii pentru că erau evrei și filma toată crima cu o cameră GoPro fixată pe piept), a cărei mamă s-a transformat sub ochii ei dintr-o evreică practicantă într-o habotnică și al cărei tată a ales să-și părăsească familia pentru o altă femeie, lucrurile sunt diferite. Nu despre consimțământ a fost vorba, ci despre frică, paralizia de a acționa, incapacitatea de a se împotrivi, apoi despre dorința ca totul să se termine mai repede, de a deveni invizibilă și a fi lăsată apoi să plece. Coduri diferite de comportament, limbaje diferite, perspective diferite asupra unuia și aceluiași lucru. Un caz devenit repede public și ultramediatizat, nu doar pentru că familia Farel este în centrul atenției publice, ci și pentru că în joc este mai mult: nu numai ce s-a întâmplat în acea noapte, ci lumea celor privilegiați vs. lumea celor care nu s-au bucurat de aceleași șanse, bărbați vs. femei, puterea și manipularea ca atribute ale masculinității vs. noua putere, mișcarea feministă în plină ascensiune, inversarea rolurilor, a responsabilităților, ușurința de a găsi un vinovat. Un câmp de luptă minat. Cât e atracție, cât e libertate și unde începe teritoriul abandonului forțat?
După, două vieți distruse, două traume la fel de profunde. Alexandre își recunoaște vinovăția, dar ea nu este legată de viol, ci de faptul că a acceptat jocul propus de băieții amețiți de băutură și dornici de provocări, de imagini care să le valideze propria masculinitate: jocul de a cuceri o anumită fată și de a petrece cu ea câteva ore, aducându-le celorlalți dovada a ceea ce s-a întâmplat. Joc pe care Alexandre îl mărturisește Milei chiar înainte de a se despărți. Din punctul lui de vedere, singura vinovăție e legată de lipsa de curtoazie, de brutalitatea, de firescul cu care i-a vorbit despre rolul ei în jumătatea de oră petrecută împreună. Pentru care, de altfel, peste mai bine de doi ani, în sala de judecată, își cere iertare. Din perspectiva ei, o nouă consemnare a violului, de altă natură decât cea pe care trupul ei o păstrează.
Diferența între încercări și drame: cele dintâi erau suportabile; celelalte iscau un vuiet lăuntric și nu păreau să ofere cale de ieșire – doar o durere neîntreruptă și irevocabilă.
De fapt, Karine Tuil regizează magistral această coregrafie de perspective. Acel Nu am violat-o al lui Alexandre față în față cu convingerea Milei că a fost agresată. În jurul acestor certitudini, mecanismul infernal al presiunii mediatice. Și, poate mai cutremurător, mecanismul de a simți, de a gândi, de a acționa al tuturor celor din jurul lor care ascultă mărturii, depoziții, pledoarii, dovezi. De la cuvintele spuse în fața judecătorilor de Jean Farel, prin care cataloga ceea ce făcuse fiul lui drept o zbânțuială de douăzeci de minute, la reacția când tânăra lui soție (a treia, deși singura lui dragoste e femeia cu o vârstă apropiată de a lui, Françoise, jurnalista care acum se luptă cu Alzheimerul și pe care o îngrijește cu toată tandrețea de care niciuna dintre nenumăratele femei ce i-au fost alături nu s-a bucurat) îl întreabă cum ar reacționa dacă, peste ani, fetița lor ar veni plângând și i-ar spune că a violat-o un bărbat: Îl omor. De la luarea de poziție a lui Claire în cazul agresiunilor din Köln la rușinea resimțită ascultându-și fiul, perceput brusc ca un bărbat imatur, vorbind despre convingerea că Mila s-a simțit bine alături de el, l-a intuiția că e posibil ca acesta să fie cu adevărat vinovat, la convingerea că ea, ca mamă, trebuie să-l creadă. Știind că ea însăși și atâtea alte femei nu fuseseră victime directe, dar cunoscuseră în egală măsură rușinea și umilința. Toate acestea pentru a-și da seama că suferința aceea continuă, sufocantă, devoratoare nu e provocată de faptul că nu a putut să-și trăiască iubirea alături de Adam Wizman, ci de altceva, mult mai profund, mult mai crud. Aici era violența: minciuna ca reprezentare falsificată a propriei existențe. Negarea: calea cu care înlocuise realitatea ca s-o poată îndura. Intersectări de perspective despre gesturi, atitudini, decizii, alegeri. În viața de familie, în relațiile sociale, în raporturile cu prietenii și cunoștințele, în ceea ce s-a trăit în comun, în ceea ce s-a înțeles, în urmele lăsate în fiecare de aceeași întâmplare, de același eveniment. Ceea ce se întâmplă și ceea ce simțim – niciodată la fel, în prea mică măsură asemănător. O echivalență imposibilă – dincolo de diferențele care țin de sex, mediu, cultură, educație. O echivalență imposibilă care vine din lucrurile omenești pe care le facem la fel, dar le înțelegem diferit.
Oamenii nefericiți știu să se recunoască între ei.
Karine Tuil nu se situează de o parte sau de alta a baricadei, dar romanul ei aduce în discuție tranșant niște realități. Inconfortabile. Cu atât mai mult cu cât ele sunt înfățișate pe alocuri cu o zguduitoare sinceritate și lipsă de echivoc.
Puține sunt cărțile pe care le-aș considera obligatorii pentru orice adolescent astăzi, iar romanul Karinei Tuil (premiat, de altfel, în Franța cu Prix Goncourt des Lycéens 2019) se află printre ele. Celor care (încă) preferă să-și ascundă capul în nisip și să privească viața ca și cum nu ar fi al lor, celor care s-ar grăbi să judece, le-aș aminti doar că în literatură nu există obscenitate, dar în viață, da, iar formele ei sunt nenumărate.
*Nicoleta Muntenu este editor-coordonator Alecart.
