Scurt tratat despre schimbare: Lucy, de Teodora Coman

Tu ești Lucy? Este Lucy mai mult decât femela bipedă și suntem noi mai mult decât ne dictează codul genetic? Suntem cu toții tributari strămoșilor, fiindcă aparținem  aceleiași specii? Suntem toți păpuși construite după același tipar și conduse de alții asemenea nouă? Avem de ales?

Volumul Teodorei Coman poate fi citit ca un tratat despre feminitate ce pune în oglindă două fețe ale bipedei Lucy, două dimensiuni în contrast: idealismul și lumea pre-umanitate, îmbinând natura, puritatea, frumosul, cu trupul și tehnologia până la mișcarea anti-civilizație.

niciodată n-ai fost obiectivă, dar uite, poți fi obiectuală./ niciodată n-ai fost naturală, dar uite, poți fi naturalizată./; mulțimea (co)vidă; avoid SHITuations; meseria memoria-i brățară de aur argint Pandora.

În universul Teodorei Coman din acest volum totul este la vedere, totul dezghiocat până la miez, totul ca o rană supurândă, un work in progress în care cuvintele sunt tăiate, înlocuite, parantezele par a decapita coerența sau pun în abis ideea, termenii în engleză se aliniază cuminți lângă structurile în română, jocurile de cuvinte înfloresc în cele mai neașteptate locuri, totul e fluid și, în același timp, conferă adâncime, semnificație. Impresia este că cititorul pătrunde în chiar miezul gândirii autoarei, în laboratorul de creație și are acces la o parte din ceea ce înseamnă omul/femeia din spatele versurilor.

Titlul volumului este inspirat dintr-o piesă a trupei The Beatles, Lucy in the sky with diamonds, „tratatul” despre Lucy începând chiar cu două strofe din aceasta. Ascultând piesa și citind volumul e imposibil să nu remarci paradoxul. Căci melodia construiește o poveste de o limpezime aparte și multe detalii, tânjind după o lume imposibilă, ideală. Deși, poate că, până la urmă, și poezia Teodorei Coman îmbină elemente din aceeași sferă, dar care iau forme atât de diferite, de contorsionate, de contondente aducând împreună imagini complet opuse, plasându-le într-un singur spațiu: ghiocei răsar prematur în rețele; pisicile ar trebui să sară din brațele posesive/ale utilizatorilor, tocmai pentru a arăta că viața este plină de paradoxuri, că lumea funcționează pe baza instinctului anti-civilizație și că de fiecare dată evoluția înseamnă întoarcere la rădăcini: ultima descoperire arheologică/ a blocat construcția unui mall.

progresăm prin miniaturizare.

Progresăm prin tehnologie, cu toate că tocmai tehnologia ne limitează: inteligența deja s-a micșorat,/ creierul celor abuzați e mai mic; reveria se face țăndări în ritm de taste când omul devine robot, când omul nu poate deveni robot, când femeia nu poate deveni cea din reclame, când educația e pe avarie și suntem încă falșii patrioți care asistă la efectul schimbarea schimbării, munca pe pilot automat vs. proiecte pilot din decembrie ’89. Astfel, Teodora Coman protestează literar contra sistemului românesc care absoarbe perfect analfabetismul funcțional, care alege să păstreze închis cu lacătul timpului subiectul before&after decembrie 89, blocându-ne între iluziile autostrăzilor, campaniilor electorale, patriotismului cu artileria grea la vedere. Cu ce ne alegem? comunism valoric, zero incluziune, zero plusvaloare. Zero viață, zero noi.

uzură/ măști tot mai stylish (…)/ cifre actualizate în timp real,/ adevăr emis/ cu voce distorsionată / și chip blurat; frica îți scade în condiții de maximă securitate,/ în coconul alb și inform:/ uite-i pe medici în secțiile de terapie/ și doar gravitația îi deosebește de astronauți.

O altă dimensiune a tratatului plonjează în trecutul foarte apropiat, analizând criza provocată de Covid 19, autoarea readucând în memoria colectivă fragmente de povești din pandemie, recuperând în același timp situații îngrijorător de reale, văzute totuși parcă prin ochii unui copil, fără a putea să nu sugereze că totul a fost o manipulare undercover, ascunsă sub costumele albe ca de astronauți ale medicilor, în izolete sau sub măștile tot mai frumos decorate.

manechinele te învață să acorzi primul ajutor,/ ele-ți arată sânii perfecți în vitrine,/ te scapă de imaginea mamei./ lucrurile nu se opresc aici: compania care produce Barbie/ va scoate femininul din standard/ tot de ei impus/ își va politiza corect produsul/ cu pete vitiligo, le va priva de păr;

nici eu nu sunt femeia multitasking/ din reclame,/ contorsionista cu brațe Shiva și ochii-n patru,/ care face flotări și întinde aluatul de pâine/ pe același blat.

să spunem, ca în vremurile bune ale dragostei: fă ce vrei/ cu mine!/ cu 25 de programe de editare foto,/ 12 softuri de editare video/ poți crea femeia multitasking/ din reclame/ de care depinde întreaga familie”; ,,când eram grasă atrăgeam/ mai multe priviri decât acum, când sunt in standard/.

Mai mult decât orice, mi se pare că Teodora Coman scrie un tratat al femeii în societate și pentru societate, un tratat al disprețului, al nemulțumirilor. Un tratat al schimbării. Cu un soi de ironie, urmărește tocmai să vorbească out loud despre nenumărate detalii din viața de femeie care ne supun judecății unor străini, dar care nu ajung să se schimbe niciodată în ciuda falselor mișcări și campanii susținute în special pe social media. O fată dezinvoltă în legătură cu trupul ei devine o ciudățenie, ca un copil care trece pe lângă rafturile cu jucării fără să se uite în urmă (și eu mă mai uit uneori). O fată puternică e subestimată, ea nu e feminină. O femeie nevoită să meargă la sală fiindcă hai că poți, care observă că standardul este atât de plictisitor încât probabil ajungea la el și Lucy, îl urmează totuși.

Adevărul e că în ciuda tuturor acestor lucruri, cel mai mult iubesc pe lume că sunt fată, indiferent de consecințele acestui fapt. Până la urmă, toate ne-am obișnuit.

Alegând ca titlu al volumului Lucy, Teodora Coman ne provoacă să asociem un nume atât de simplu cu sute de definiții (precum am deprins de la ora de mate), însă ajungem să ne dăm seama că întregul „tratat” se construiește din trăiri, iar definițiile și teoria dispar ca iepurele din joben. Astfel, poezia așezată în chiar centrul volumului vorbește despre oameni, despre civilizație și anti-civilizație, despre credință, prejudecăți, durere. Ele par a nu se termina odată cu sfârșitul poemului, lăsându-ne cu senzația că tocmai am pierdut un ultim joc de cărți jucat pe podelele clasei. Adevărul este că nu poți rămâne imun la imaginile construite de Teodora Coman (pe cât de febrile, pe atât de suave), la tonul din ce în ce mai alert, la încordarea și duritatea vocii, ca și cum femeia din noi e pe cale să izbucnească. Cu toate acestea, poemul se termină spectaculos, restul e doar tradiție contrafăcută,/ restul e doar literatură – ca o eliberare. Astfel, poezia devine o hartă a societății, când Lucy nu e Eva/ cu vaginul confiscat de tradiție, politică, stat, religie, psihologie, artă/, când granițele sunt mai lungi și mai adânci decât țările. Lucy,/ ești mai pură decât Fecioara Maria fiindcă ai/ mai multă vechime,/; povestea ta e scrisă in ADN-ul oaselor supraviețuitoare/ și nu vei deveni o colecție de moașe plimbate/ cu falsa promisiune a miracolului/ în schimbul unei atingeri imunde. Povestea ta, Lucy, e povestea mea, e povestea noastră, a tuturor.

Autenticitate și curaj, asta înseamnă Lucy, volumul Teodorei Coman, pentru mine. Îmbinând autoironia, protestul, hazul de necaz, ea demonstrează că putem protesta și prin poezie, că importantă e vocea – curajul de a spune, hotărârea de a te opune privirii rapace a celuilalt, propriei vulnerabilități, condiției de ființă nevolnică. Pentru că poezia poate fi (și înseamnă) schimbare.

 

*Serena Condurachi, elevă în clasa a IX-a, mate-info, la Colegiul Național Iași, debutează în Alecart cu acest articol.

Colaj: Catrinel Pîndaru

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!