În lumea femeilor: Puterea, de Naomi Alderman

Atunci când am în sfârșit timp liber și încerc să îmi aleg o carte, aproape niciodată nu mă gândesc la literatura științifico-fantastică. Însă dacă pe raft mă așteaptă un roman primit de la un prieten, îl voi citi indiferent de specia literară. Îmi place să văd în cărțile primite cadou o experiență de autocunoaștere: mă apropii de ele crezând că există deja o conexiune, din moment ce oameni dragi le-au ales gândindu-se la mine, și astfel lectura devine o căutare a propriei imagini între paginile lor.

Un alt fel de distopie

Așa am început să citesc Puterea, de Naomi Alderman, ediția în engleză de la Penguin Fiction. La început am crezut că va fi una dintre cărțile ușoare pe care le citești în autobuz, în pauza dintre cursuri sau înainte de culcare, când oricum oboseala nu-ți permite să te concentrezi pe ceva prea serios. Faptul că romanul figurează ca bestseller The New York Times, că acțiunea este densă ca într-un film, iar personajele simple ca din benzi desenate, purtând dialoguri-clișeu la tot pasul, mi-a confirmat inițial această impresie. Însă, pe măsură ce intriga avansa, mi-am dat seama de natura simbolică a personajelor și a scenelor din roman – și am înțeles că trebuie să privesc în spatele acestora, la societatea pe care o reprezintă și în care se reflectă, uneori contorsionat, alteori șocant de sincer, propria noastră lume a jocurilor de putere.

În distopia imaginată de Alderman, adolescentele dezvoltă brusc un organ care le permite să genereze energie electrică și să producă prin atingere șocuri mortale. Tinerele sunt capabile să trezească această abilitate și în femeile mature, și foarte curând balanța dintre sexe se dezechilibrează ireparabil. Autoarea nu explorează riguros latura științifică a acestui fenomen, ci urmărește cum întreaga structură a societății patriarhale se rupe și începe să pivoteze în jurul unei noi axe. Familiile își protejează băieții, spunându-le să nu iasă seara prea târziu sau prea departe, și niciodată singuri; evangheliile sunt rescrise, pentru că Dumnezeu nu poate fi Tată sau Fiu, ci o Divinitate-Mamă; armatele sunt dominate de femei, pentru că ele sunt „în mod natural agresive”, în timp ce bărbații sunt „natural blânzi”; fetușii de sex masculin sunt avortați, pentru că orice familie și-ar dori un copil fetiță; și așa mai departe, fiecare idee sau practică sexistă, de care suntem conștienți sau care, dimpotrivă, supraviețuiește adânc înrădăcinată în viziunea noastră despre lume, este îngroșată, parodiată prin lentila unei noi relații de putere, și apoi aruncată înapoi în lume. Prin scene deranjant de vii și suprasaturate senzorial, Alderman ne arată cât de distructivă și de arbitrară este puterea în mâinile oamenilor: revoluții, crime de război, violuri și ambiții politice, toate acestea populează lumea femeilor la fel de mult ca prea familiara lume a bărbaților, pe care au naturalizat-o secole întregi de cultură și civilizație.

Analiza puterii dincolo de feminism

Romanul nu avansează o teză despre cum ar arăta în mod necesar o lume condusă de femei, și nici nu se oprește la a descrie consecințele sociale ale unui matriarhat global. Mai curând, este o analiză a puterii manifestate nu doar explicit, prin războaie și violență, ci și în forme subtile, prin sexualitate și divinație. Abuzurile, intrigile, obsesia controlului și a câștigului personal – toate acestea sunt trăsături inerent umane, care nu depind de sexul unui actor, ci de poziția pe care o ocupă în lume. Și, odată ce întreaga societate se construiește pe baza unei dinamici dintre victimă și agresor, etica devine relativă. Alderman ne provoacă să ne regândim atitudinile și să ne îndoim de autenticitatea valorilor noastre, care par atât de legate de modul în care întregul sistem funcționează. Cu fiecare detaliu nou care oripilează, cititorul face un pas înapoi și se întreabă, oare eu aș fi avut puterea să văd că e nedrept? Dacă aș fi trăit într-o lume în care femeile dețin complet controlul, m-aș fi gândit vreo clipă la cât de arbitrară este dominația lor?

Ce (sau cine) ne guvernează: politica, religia, mafia și media

Puterea urmărește destinele a patru personaje principale, simbolizând forțele majore care modelează o societate: politica, religia, mafia și media. Margot este senator în State, și inițial încearcă să își ascundă abilitatea de a provoca șocuri electrice spre a nu-și pierde votanții; Allie își electrocutează tatăl adoptiv în timp ce acesta o abuzează și se refugiază la o mănăstire, de unde devine profetesa noului cult religios; Roxy conduce o rețea criminală și profită de haosul care se dezlănțuie odată cu revoluția femeilor; iar Tunde, adevăratul erou al romanului, își dedică viața jurnalismului, încercând să documenteze toate ororile războiului și descoperind cât de fragilă este viața sa într-o lume a femeilor. Din păcate, personajele nu ne apar niciodată mai mult decât niște carcase, ele însele marionete într-o lume în care tot ce contează este rolul social al unui individ.

Cartea ne este prezentată drept un roman istoric, scris milenii mai târziu de către Neil Adam Armon – anagrama numelui autoarei – în încercarea de a descoperi cum s-a dezvoltat lumea, deja consacrată, în care femeile domină asupra bărbaților. Povestea este flancată de corespondența dintre Neil, membru al Asociației Bărbaților Scriitori, și Naomi, o autoare de succes care îi citește și comentează manuscrisul. După ce își exprimă rezervele cu privire la verosimilitatea lumii descrise de Neil – pentru că oricum, forța și curajul sunt o parte integrantă a ideii de feminitate și nu se poate să fi fost vreodată altfel! –, Naomi îi face candid o sugestie lui Neil de dragul prieteniei lor și al respectului pe care i-l poartă. Dacă își dorește ca manuscrisul să fie evaluat că atare, și nu ca parte a literaturii bărbaților, nu ar fi mai bine să publice sub pseudonim de femeie?

Odată ce am terminat de citit, nu mi-a fost greu să înțeleg de ce prietenul care mi-a făcut cadou romanul s-a gândit la mine când l-a ales. Puterea este o operă feministă în adevăratul sens al cuvântului, arătând cu degetul sexismul încă atât de prezent în lume prin obiceiuri și prin educație. Mai mult, romanul se îndepărtează de mitul femeii tandre și materne, transmițându-ne că o societate matriarhală s-ar dezvolta la fel de toxic și de amoral ca lumea bărbaților. Însă Puterea nu ne spune nimic mai departe de atât – cititorul este lăsat să reflecteze dacă dorința de control și dominație este esențială naturii umane, ori există căi prin care am putea ajunge la egalitate și cooperare între sexe.

 

*Articol preluat din ALECART 23.

(Laura Ştreangă studiază Filosofie, Politică și Economie la Universitatea Warwick, în Marea Britanie. În liceu, a fost olimpică la limba și literatură română și a obținut Premiul I la Olimpiada Internațională de Lectură.)

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.