Lumea și lumile interioare în Parohia, de Dan Coman

O carte plină de culori dintre cele mai diverse, o înrâurire de structuri poematice care nu iartă nici cele mai greu de acceptat realități, nici cele mai grotești detalii; un volum care nu ezită să lase să se perinde pe alocuri întâmplări la granița dintre absurd și comic; un ansamblu de cadre care par atât de îndepărtate generației născute după revoluție și pe care autorul reușește să le transmită decât în alb/negru, altfel de cum mi le-aș fi imaginat.

Parohia propune o lume cu care adolescenții de azi nu au avut tangențe: România perioadei comuniste. Aceasta mi-a fost expusă doar prin frânturi de conversații, auzite fugitiv, în seri târzii, când adulții din jur deveneau aspri, taciturni sau melancolici. Romanul lui Dan Coman oferă aceleași imagini fulgurante, niște vagi ecouri despre „cum era atunci”, care reprezintă însă doar fundalul unei povești neobișnuite despre adaptare și acceptare. Ceea ce fascinează este tocmai atmosfera misterioasă, care îmbină grotescul, fantasticul, eroticul, absurdul, sensibilitatea și cruzimea.

Se conturează treptat o lume stranie, un univers strâmt, al unui sat românesc nenumit, cuprins între dealuri, la marginea căruia se află Casă Parohială în care locuiesc niște personaje atipice. Perspectiva propusă de către autor este cea a unui tânăr de 30 de ani, cu o voce de copil aflat în pragul dintre două vârste. El trăiește alături de fratele ce suferă de un handicap mintal, de mama sa, o preoteasă cu pretenția de a fi superioară celorlalte persoane prin statutul social, și de tată, preotul din sat, cu o atitudine rezervată, lipsită de autoritate în cadrul familiei, dar apreciat și iubit de săteni.

Deși la prima vedere romanul pare să aibă în centru evoluția personajului, acesta de fapt coagulează experiențele naratorului în imagini subtile ale contextului social și politic desemnat de perioada pe care o reprezintă, premergătoare revoluției din 1989.

Tânărul e marcat de o anumită imaturitate, din care își dezvoltă un comportament instinctual -devine adult din punct de vedere fiziologic, însă psihologic rămâne la nivelul de gândire al unui copil. Acest complex de factori îl transformă într-un individ straniu. Pe de o parte, el păstrează brutalitatea comportamentală necizelată a unui copil, manifestată prin agresivitate, agitație, violență, care e completată de naivitatea și confuzia ce nu îi permit să înțeleagă exact ceea ce se petrece în realitatea din jur. Pe de alta, din punct de vedere fizic fiind adult, are forța și vârsta necesare pentru a materializa în mod distructiv impulsurile violente, dar și pentru a deveni marionetă a unor jocuri politice dincolo de capacitatea sa de înțelegere.

Îndrăgostit de o fată la fel de enigmatică, o apariție misterioasă, tot timpul înconjurată de animalele sale, mai ușoare decât aerul și mirosind a pufuleți, personajul ajunge să destrame o prietenie, forțându-i pe toți să-i accepte deciziile, sacrificând-o (simbolic) pe Ninia. Aceasta suferă de un alt fel de handicap – este șchioapă, însă din punct de vedere al psihologic, perfect normală. Fata mi-a lăsat impresia că ea, „șchioapa naibii”, este cel mai pur personaj al romanului. Am îndrăgit-o poate și pentru că este singura capabilă să vadă ceea ce e bun în personajul-narator și să îl considere, cu adevărat, prietenul ei, chiar dacă lucrurile evoluează într-o altă direcție.

Astfel, fiul preotului este plasat tot timpul la mijlocul distanței dintre contrarii: el este un adult cu gândirea unui copil și un copil în trupul unui adult; protagonistul este la granița dintre psihoză și normalitate, în mod simbolic oscilând între două ipostaze clar delimitate: la o extremă se află fratele său, iar la cealaltă, Ninia – pură, fragilă, aproape ireală. Întregul roman propune ideea aceasta a dualității care poate fi transferată la nivelul întregii Românii dinainte de 1989. Oamenilor li se oferă doar două variante: să se adapteze, acceptând compromisurile sau să nu cedeze în fața tentațiilor și a presiunilor.

Dan Coman construiește un discurs naratorial de o cursivitate aparte, aproape liric, în care secvențele poematice premerg episoadelor epice mai consistente. Într-un mod ingenios, este creată și sub această formă impresia de dualism, scrierea în sine fiind plasată la granița dintre proză și poezie; spre deosebire de celelalte contraste tăioase propuse de carte, elementele stilului conduc la un anume ritm al discursului, esențial ilustrării fluxului gândirii personajului într-o formă cât mai apropiată de starea primară. Mai exact, odată cu expunerea faptelor, realitatea este contorsionată în liniile grotescului, într-o abundență de detalii, contrastante cu ritmul fluid al discursului. Scene precum cea în care personajul îl târăște pe fratele său, legat cu sfoară, până la râu, la insistențele fiicei lui Mîrza sau cea în care el îi învață pe copiii de la școală să se joace, introducându-i, de fapt, într-un univers al violenței au rolul de a-i scoate la lumină brutalitatea necizelată, în același timp reliefând condiția unei societăți în care nimeni nu își pune problema să conteste astfel de acțiuni.

O altă scenă în care realismul coexistă cu tușele grotești este înmormântarea pe care o mimează sătenii pentru Mîrza, reprezentant al securității. Un cadru percutant chiar și după ce se încheie, fiindcă rezumă la un nivel minimalist Revoluția. O imagine complexă (preotul închis în biserică, regizând evenimentul, enoriașii furioși, așteptând venirea milițianului, chiar și prezența protopopului) care devine o oglindă a finalului.

Acțiunea se desfășoară printr-o succesiune neregulată de anotimpuri, care denotă ideea de ciclicitate, prin repetarea anumitor cadre, episoade, care, pe măsură ce povestea evoluează, devin din ce în ce mai puțin încețoșate, mai accesibile. Astfel se construiește evoluția subtilă a personajului, concentrând ideea de bază a modului în care funcționează societatea: „NU TE PUNE CU MINE!”

Întrebarea care se ivește încă din primele pagini ale romanului lui Dan Coman e în ce măsură Parohia reprezintă un bildungsroman? Aceasta nu încetează să frământe nici după încheierea lecturii. Prin universul pe care îl creează, autorul arată felul în care nu se poate discuta despre un personaj care evoluează având în spate un anumit context, nici despre un context care este descris în jurul unui personaj; căci lumea în care trăiește izvorăște din interiorul protagonistului, așa cum acesta continuă să se nască din societatea în care încearcă să se integreze.

Parohia e un roman a cărui aromă persistă mult după ce acesta se termină, care se imprimă definitiv în mintea cititorului. Dan Coman reușește să ne ghideze privirea asupra poveștii, lăsându-ne iluzia că deținem controlul. De fapt, totul e o alegere între a analiza detaliile unui fundal realist sau a accepta percepția subiectivă, distorsionată, a naratorului.

(Andrada Strugaru, clasa a X-a, filologie, Colegiul Național Iași)

Dan Coman și Gyorgy Dragoman vor încheia sărbătoarea întâlnirilor cu scriitorii din cadrul acestei ediții a Festivalului Internațional de Traducere și Literatură Iași. Ei ne vor fi alături, la Alecart, duminică, 8 octombrie, de la ora 11, la Casa Balș, în Sala Caudella.

 

Loading Facebook Comments ...
Loading Disqus Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.