O istorie despre dragoste și război: Lungul zbor spre casă, de Alan Hlad

Printre dureri și păreri de rău, o singură imagine neclintită.

O poveste de viață. O iubire care, aproape nemărturisită, își găsește împlinirea în liniștea bătrâneții, într-o căsuță din Epping, Anglia, la 50 de ani după ce doi tineri, un american și o englezoaică, sunt aduși împreună de bombardamentele nemțești asupra Londrei și despărțiți de întâmplările dramatice ale Celui de-al Doilea Război Mondial. Unul, în Franța ocupată de naziști, luptând pentru supraviețuire, celălalt, rămas acasă, tot mai singur și mai convins că, dacă ar fi reușit să rămână în viață, nimic nu l-ar fi putut ține departe de ea pe tânărul care venise din America încă neutră să lupte de partea aviației britanice pentru a salva Anglia de atacurile furibunde ale nemților. O poveste despre pierdere, despre speranță, despre ură și vinovăție, despre camaraderie, despre regăsirea când e târziu, dar nu încă atât de târziu. Lungul zbor spre casă e un roman despre sacrificiu și minunatele, neasemuitele întâmplări ale vieții. O poveste sentimentală. Uneori e nevoie de aceste miraculoase povești de dragoste, ușor învăluite în patina altor timpuri, un pic prea melodramatice și neașezate în happy-end-ul lor, pentru a face tolerabilă acea insuportabilă ușurătate a ființei, acea situare într-o pragmatică ordine a trăitului de zi cu zi. Pentru a crede în continuare în iubire.

Și totuși, oricât de dureros ar fi fost adevărul, trebuia să știe ce se întâmplase.

Să te întorci, ca un porumbel voiajor, la femeia pe care o iubești. A fost cel mai lung zbor din viața mea. Un zbor cu o traiectorie frântă. Când fiecare dintre cei doi, Susan și Ollie, a trăit cu convingerea că celălalt nu mai e. Pentru că așa s-a întâmplat să fie. Fiindcă doi bărbați iubesc aceeași femeie. Unul e un tânăr american, încă plin de iluzii, pentru care familia înseamnă totul și de aceea rana pierderii ei îl face să perceapă dezastrul războiului ca pe o responsabilitate personală, iar greșelile devin inerente. E avântul tinereții și zbuciumul unei inimi care încă nu știe că ceea ce simte nu nici e convingere, nici încredere în dreptate, nici eroism, ci, pur și simplu, dragoste. În numele onoarei și al rădăcinilor britanice, decide să se înroleze în RAF. Dar înainte ca acest lucru să devină posibil, o tânără pare a avea nevoie de el. E întâlnirea cu iubirea vieții lui. Dar niciunul dintre ei nu știe ce înseamnă asta. Celălalt e un locotenent britanic convins că nicio femeie nu-i poate rezista. Ceea ce inițial ar trebui să fie un flirt se transformă pentru el într-o luptă pe viață și pe moarte. În care orice e permis. Chiar și trădarea. O luptă împotriva yankeului. Împotriva tuturor bărbaților americani. Și a propriului tată, el însuși un cuceritor de război. O luptă împotriva celui care mai are o șansă, în timp ce lui războiul i-a luat orice speranță de a mai fi bărbatul de odinioară. O luptă care se termină cu un sacrificiu. Previzibil. Pentru că, între bărbați, camaraderia născută în mijlocul pericolului e mai puternică decât iubirea pentru o femeie. Pentru că Ollie va înțelege în final că, deși Boar e vinovat pentru cei 50 de ani risipiți, el nu este doar bărbatul care i-a despărțit, orbit de furie și de gelozie, înspăimântat de mutilarea trupului și de gândul că nu va mai putea niciodată pilota un avion, ci și cel care a făcut posibilă întâlnirea lui cu Susan.

Și-a dat seama că e doar o chestiune de timp.

Nu o istorisire de pe câmpul de luptă, din tranșee, despre moarte, și mizerie, și neputință propune Alan Hlad. Ecourile lunilor de bombardament asupra Londrei zguduie viața tinerei englezoaice și a bunicului ei, ca și pe cea a lui Ollie, rezistența franceză e fundalul experienței pe care tânărul american o va trăi alături de locotenentul Boar în spatele liniilor nemțești din Airaines unde aterizează forțat, dar toate acestea sunt backgroundul unor întâmplări în care omenescul de zi cu zi, micile speranțe și neliniști, disperările și neputințele, apropierile, grija, spaima despărțirii de cei dragi, a pierderii lor primează. Gândul că oricând invadarea și cucerirea Angliei ar putea fi posibile, imaginea miilor de răniți și de morți, a adăposturilor subterane, a frigului și a spaimei din ochii tuturor, a sârmelor ghimpate păzite nu de soldați adevărați, ci de marionete, încercarea de a face față raidurilor aeriene și lipsei de alimente, implicarea de către guvernul britanic a crescătorilor de porumbei în operațiunea Columba pentru a putea obține astfel informații despre mișcările trupelor germane pe teritoriul francez, viața de zi cu zi în imediata apropiere a dezastrului unei națiunii și a morții celor apropiați, acestea sunt imaginile din război pe care scriitorul britanic alege să le proiecteze ca fundal al poveștii de iubire dintre Susan și Oliver.

E o poveste care se scrie în ritmul bătăilor de aripi și al uguitului porumbeilor pe care Susan și bunicul ei îi cresc la ferma din Epping pentru a fi folosiți de armata britanică în misiunile salvatoare. Un sacrificiu necesar și o speranță. Care îi ține în viață și îl determină pe Ollie să ajungă în situația de a fi nevoit să lupte pentru viața lui și pentru a putea să-i trimită lui Susan prin porumbelul ei favorit vești despre sine și despre escadrilele nemțești. Ceea ce ar fi trebuit să fie pentru el un act de eroism, lupta alături de englezi pentru apărarea Londrei, se transformă într-un vis năruit, într-o întâmplare nefericită care se termină cu o disperată încercare de supraviețuire. De cealaltă parte, tânăra trăiește o continuă așteptare. Terminată cu o căsătorie. Cu o fiică și doi nepoți. Restul nu mai e decât un vis închis definitiv în cel mai îndepărtat ungher al sufletului. Până într-o zi, când un articol de ziar prezintă o întâmplare neobișnuită. Din Cel de-Al doilea Război Mondial.

Un duh al trecutului închis în cutie ca un djin.

Ce rămâne dintr-o iubire? Câteva bilețele aproape șterse de timp pe fundul unei cutii de ceai și oasele fragile ale unui porumbel. Oase găsite întâmplător în hornul unei case împreună cu un mesaj codat pe care acesta îl are încă legat de picior. O promisiune peste timp. Niciodată ținută, pentru că ea nu a ajuns acolo unde ar fi trebuit. Pentru că ea nu este încă descifrată. Pentru că războiul s-a terminat de 50 de ani, misiunea Columba s-a încheiat și viața și-a urmat cursul. Să nu poți să te întâlnești decât prea târziu. Când unul așteaptă, celălalt pleacă și căutarea fiecăruia se sfârșește cu niște cuvinte care le așază viața sub semnul despărțirii. Când cel care a plecat se întoarce, nu mai găsește decât semnele ruinei și ale morții și crede că celălalt nu mai e. Oasele fragile ale unui porumbel aduc trecutul în prezent și fac posibilă o reîntâlnire peste timp, peste trădări, decepții și neputințe. Fac ca toate acestea să dispară și zborul spre casă, revenirea acasă să fie încă posibile.

Ca într-o fotografie îngălbenită, Susan și Ollie, acum bătrâni, privesc drept înainte. Mai întâi și-au șters lacrimile ca și cum degetele lor ar putea face să dispară ridurile, ceea ce nu au trăit, ceea ce ar fi putut să fie, ceea ce le-a fost dat să aibă separat. Apoi s-au privit în ochi și aceleași degete și-au mângâiat unul altuia fața. După, a mai fost doar o șoaptă: Vino, trebuie să-ți arăt ceva. Aici totul se termină. Alan Hlad pune punct. Cititorul rămâne cu imaginea celor doi bătrâni. Privind înainte sau, acum, unul spre celălalt. Dar e același lucru. Cât despre ce poate Susan să-i arate, deja nu mai contează. Poate un crâmpei din ceea ce ar fi putut trăi.

P.S. Romanul are la bază o întâmplare reală: în 2012, într-un ziar britanic a apărut un reportaj despre rămășițele unui porumbel care fusese găsit în Surrey, într-un șemineu, la multe decenii după război. De piciorul păsării era prins un mesaj încifrat care avea să-i uimească ani la rândul pe spărgătorii de coduri de la Centrul de Comunicații al Guvernului. Și chiar dacă bilețelul respectiv nu a adus împreună doi oameni după o viață petrecută departe unul de celălalt, el ar fi putut să o facă. De fapt, o face Alan Hlad în numele tuturor iubirilor pierdute, neîmplinite, devenite amintire, în numele tuturor celor care, din cauza războiului, nu au avut șansa de a trăi.

 

*Nicoleta Munteanu, coordonatoare a Clubului Alecart, este profesoară la Colegiul Național Iași.

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!