Până la urmă, oamenii se întorc mereu la adevărata lor natură. Precum rășina aia de copaci, oricât de mult ai întinde-o, se trage înapoi când îi dai drumul.
În universul pe care îl construiește Marlon James în Lup roșu, negru leopard, adevărata natură a omului este subsumată răului. Nimic și nimeni nu scapă și nu se salvează acestui dat: răul e pretutindeni, în afară și înăuntru, în oameni și în cele mai neobișnuite creaturi pe care imaginația le poate revendica. Terifiant și plin de violență, halucinant ca un coșmar, acaparator până la sufocare, nelăsând-ți nicio alternativă de a te sustrage lumii hipnotice care te supune până la dependență, Lup roșu, negru leopard este în primul rând o provocare. Nu de a face față scenelor de o teribilă violență care se succed permanent, ci de a căuta o ancoră de care să te agăți pentru a înțelege lumea în care personajele lui Marlon James se mișcă.
Pentru cititorul care nu vrea doar o aventură fantastică prin lumi în care există creaturi monstruoase, zece și nouă uși care te poartă de pe un tărâm pe altul, metamorfoze spectaculoase și un adevărat labirint de oglinzi în care binele și răul își schimbă permanent fața – la fel ca adevărul și minciuna, e dificil, cel puțin la început, să se orienteze în universul din Lup roșu, negru leopard. Care nu seamănă decât aparent cu cel al lui Tolkien, cu care a fost comparat. Nu seamănă pentru că tot ce proiectează Marlon James e impregnat/infuzat de mituri și de credințe aparținând unui alt spațiu cultural. Africa pulsează și devine vie, întunecată și teribilă în uluitoarea ei izvodire de povești, de tabuuri, de imagini arborescente, de întâmplări și de sensuri. E aici o excepțională bogăție de gânduri și de perspective asupra lumii în care te cufunzi și ești mereu pe punctul de a te pierde. Cauți repere, faci asocieri, ești înăuntru, dar mereu ceva îți scapă. Simți că e acolo ceva mai mult, ceva mai adânc, pe care doar rădăcinile africane sau apropierea de ele te pot face să îl percepi la adevărata lui anvergură. Ceva ce, oricât și-ar dori, cititorul care nu e suficient de familiarizat cu matricea generatoare a acestor viziuni (deopotrivă crude, fabuloase și profund umane) pierde. De aceea, am avut senzația că pășesc pe nisipuri mișcătoare, am simțit permanent că mai e un strat, un nivel la care nu am acces. Că cel scufundat în lava incandescentă a istorisirilor arhetipale din care își trage seva universul teribil al lui Marlon James poate vedea și înțelege mai mult – având acces la un soi de precunoaștere, dar și de metacunoaștere care se refuză celor ce sunt în afară. Nu am putut să nu mă gândesc la teribila falie care la un moment dat a despărțit felul de a înțelege lumea al omului alb de cel al omului de culoare, la sciziunea dintre educația transmisă prin scris (ordine și idee) și șuvoiul de imagini, de credințe, de spaime și de gesturi ritualice pe care cultura străveche, transmisă oral, acea gândire magică îl presupune – și pe care abia ultimele decenii încearcă să o micșoreze, odată ce acest imaginar a început să fie transpus și valorificat în scris. Și nu am putut să nu mă gândesc că, dacă e să-mi doresc ceva pentru Marlon James și tot ceea ce construiește el în Lup roșu, negru leopard, este ca nu cumva această carte să tenteze vreun regizor de la Hollywood. Nu ar ieși decât un thriller fantastic, plin de imagini sângeroase, în care tot sensul narațiunii lui James s-ar pierde. Extrem de vizual, de cinematografic, perfect pentru vânătorii unui public care se hrănește cu senzații tari, romanul are însă o altă miză.
Eu eram cel care avea nevoie să fie salvat și problema nu era dacă va veni cineva să mă salveze sau nu va veni nimeni, ci că aveam nevoie să fiu salvat și că mersul înainte prin lume cu chip și pas de bărbat nu însemna nimic.
Marlon își poartă cititorul printr-un labirint de mituri, de tabuuri și de credințe arhaice, printr-un spațiu în care fantezia dezlănțuită hiperbolic coexistă cu cel mai puternic realism; e o lume necruțătoare, de oameni și de ființe metamorfe, de vrăjitori și de înspăimântătoare creaturi monstruoase, proiecții și întrupări ale unor coșmaruri ancestrale, dar și ale unei priviri lucide asupra naturii umane, o lume în care ești condamnat de reguli precise și inflexibile, în care glasul sângelui dictează în numele menținerii unei ordini din care nu lipsește barbaria, în care voința de putere generează cele mai înfiorătoare manifestări prin care să se exercite, în care nimic nu e ceea ce pare și nu există decât dualitate, ambiguitate – răul făcut în numele răului, dar și răul făcut în numele binelui. Rău care se propagă la nesfârșit, care nu poate fi complet disociat de tot ceea ce zace în ce are mai întunecat în sine omul: dorința de a fi puternic, de a stăpâni forțe oculte și, prin ele, pe semenii săi, banul, capacitatea de a corupe pe care ți-o dă exercitarea puterii – indiferent că este vorba despre putere armată, aceea a regelui asupra supușilor săi, puterea unei vrăji, a iubirii, a prieteniei. E ca și cum întregul univers shakespearian din marile tragedii a fost trecut prin subconștientul din care au luat naștere miturile și uluitoarele povești africane și a produs această efervescență colcăitoare de spirite, de demoni, de ființe purtate înainte de răul ce, mai devreme sau mai târziu, pare a macula totul.
Romanul se dovedește o uriașă oglindă în care Marlon James adună o întreagă meditație asupra naturii umane și a manifestărilor ei. Pentru că nu e nicio diferență între Asanbosan, mâncătorul de oameni și Sasabonsam, băutorul de sânge, între aesi, ipundulu sau Sogolon, Vrăjitoarea lunii, între Bunshi, spiritul apei și toate celelalte creaturi ce populează tărâmurile prin care ne poartă Marlon James și violența pură, instinctul și plăcerea de a ucide a celor mai feroce și mai hidoase animale, hienele. Așa cum nu e nicio diferență între ele și ceea ce ajunge să facă omul altor oameni. Mânat de voința de a domina și apoi de teama de a nu pierde puterea, de nebunia care domnește deopotrivă în regatul Nordului și în Sud, în teritoriile libere și în cele supuse. Răul e al oamenilor, cei mai neputincioși, dar și cei mai pervertiți dintre toate vietățile, căci niciodată nu a fost vorba despre vrăjitorie. Chiar și atunci când despre vrăji și vrăjitorie pare a fi vorba (sau mai ales atunci), vrăjile țin de răul care irupe și distruge orice, de răul care se află în fiecare: frica, dorința de mai mult, trădarea, resentimentul, invidia, cruzimea, respingerea, pofta, egoismul, plăcerea.
Cu cât merg mai departe… cu atât simt că n-am la ce să mă mai întorc.
În lumea prin care se mișcă personajul din Lup roșu, negru leopard, Copoiul, cu tot convoiul de tovarăși și de dușmani ce-l însoțește, domnește întunericul dens al unor credințe primitive, scăldate în sânge și răzbunare. Marlon James nu ezită să-l cartografieze și să-l sancționeze, indiferent că este vorba despre tați ce se împreunează cu propriile fiice, despre ceremonialuri de maturizare barbare, despre mame care își vând pruncii, despre vrăjitoare ce fac amulete din membre de copil, despre negustori de sclavi, despre uciderea sau alungarea din trib a celor care sunt diferiți – copiii mingi, cei născuți altfel, cei nedoriți, despre care se crede că atrag blestemul asupra întregii comunități, al căror corp, a căror inimă sunt bune doar să fie vândute în piețe pentru a întreține iluzia altor oameni că sunt protejați; indiferent că e vorba de băiatul albinos, de copilul girafă, cel cu picioare uriașe, de cei cărora le-au crescut mai întâi dinții de sus, nu cei de jos, de fata fum, de gemenii care împart același trup, toți sunt văzuți ca tarați, niște monștri. Pe ei ajunge Copoiul să-i salveze, el, cel plecat de acasă, descoperind adevărul despre nașterea sa și împreunarea dintre mamă și cel ce-i este deopotrivă tată și bunic, el, cel care se îndepărtează apoi de tribul căruia îi aparține pentru a nu fi nevoit să respecte legile care cer sânge. Ei vor deveni copiii lui, ceea ce-l ține în viață și-l face să caute și să creadă apoi în puritatea unui copil pe urmele căruia este angajat să plece, dar care se dovedește a nu fi decât întruchiparea absolută a răului. În numele acestei credințe în vulnerabilitatea oricărui copil nu poate să acționeze nici măcar atunci când vede răul din ochii goi ai băiatului și din cauza ei nu va reuși să o facă decât atunci când va pierde totul – pe copiii mingi, oaza lui de umanitate, ființele acelea atât de fragile pentru care prea puțini au ochi și mai ales suflet, uciși sub aceeași privire placidă a copilului ce ar fi trebuit să fie salvatorul, dar care se dovedește doar un demon. Căutarea copilului e o călătorie prin ținuturi și printre ființe pentru care a ucide este legea supremă și Copoiul însuși, la fel ca cei alături de care merge, un timp sau mai mult, ucide pentru a supraviețui. Dar e, în primul rând, o călătorie prin bolgiile în care sălășluiește răul: Oriunde mă duc să-l caut pe băiatul ăla, să-l salvez pe băiatul ăla, dau peste ceva mai rău decât răul de care vrem să-l salvăm. Mult timp, Copoiul crede că răul e apanajul creaturilor diforme, al vrăjilor malefice și doar al anumitor oameni: Când lumea are nevoie de noi, știm că suntem pe cale să întâlnim răul. Minciună, înșelăciune, bătăi, răniri, ucideri. Sunt tare de virtute. Dar tot mai credem că monștrii sunt cei cu gheare și solzi. Vine însă momentul în care va înțelege că răul sălășluiește în (sau poate fi făcut de) oricine. Atunci când nu (mai) ai nimic, răul te poate face prizonierul său.
Poate că așa se termină toate poveștile, cele cu femei adevărate și cu bărbați adevărați, trupuri adevărate care cad pradă rănilor și morții, din care curge sânge adevărat. Și poate de aceea marile povești pe care le spunem sunt atât de diferite. Pentru că spunem povești ca să trăim, iar poveștile de felul acesta au nevoie de scop, așadar, ele nu pot fi decât minciuni. Pentru că la sfârșitul unei povești adevărate rămâne doar pustiirea.
Există tot felul de monștri cu gheare și solzi în universul lui Marlon James, dar adevăratele creaturi monstruoase rămân oamenii. Despre ei se vorbește, indiferent de culoarea pielii, de trib, de țara în care trăiesc și de „regele” căruia i se supun, de spiritele care au pus stăpânire pe trupul sau pe sufletul lor. Despre oameni care nu mai sunt oameni. Iar omul care locuia în casa iubirii a găsit mesajul scris cu sânge de cineva care murise. Și a rămas fără cuvinte, dar s-a umplut de jale și de furie, căci erau morți, toți erau morți. […] Și omul a plâns, și omul s-a tânguit, și omul a blestemat tăcerea zeilor, apoi i-a blestemat și pe ei. […] Iar omul acesta a căzut în genunchi de nouă ori în teribilă suferință, în profundă consternare, în grozavă tristețe. Și omul acesta, după multe anotimpuri de mâhnire, a lăsat mâhnirea să se așeze, să se învârtoșeze și să se transforme în furie, care s-a așezat, s-a învârtoșat și s-a transformat în țel. […] Avea de gând să-l omoare pe băiat, pe oricine îl proteja, pe liliac și pe oricine i-ar fi stat în cale. Ce rămâne celui ce nu are propriu-zis nimic, dar care se agață de credința în bine protejând niște ființe nevinovate, diferite de cele „normale”, singurele care nu fac răul, cărora doar li se poate face rău? Ce îi rămâne atunci când i se ia și această sursă de încredere în ceilalți? Și oare mai avea omul acesta altceva în afară de furie și de tristețe? Un moment pare că nu, pare că el însuși se va transforma definitiv în ceva asemănător monștrilor pe care îi întâlnește, pe care îi ucide, de care se apără. Există însă ceva în acest om ajuns pe jumătate fiară, cu ochiul lui de lupoaică în locul ochiului pierdut, protejat mult timp de spiritul Sangomei, există ceva care, în ciuda violenței și a cruzimii de care dă dovadă, e mai presus de instinctul de a se transforma complet într-o ființă dominată de rău. E o înțelegere a căderii celuilalt, absența condamnării celor aflați în suferință, a celor care au ajuns să facă rău fiindcă au fost văzuți ca fiind răi, fiindcă cineva a profitat de forța lor, de ciudățenia lor. E o nevoie oarbă de a crede încă în puterea prieteniei și a iubirii, într-o misiune comună. Copoiul acceptă să găsească copilul pierdut alături de niște ființe stranii, de care nu îl leagă nimic. Și care totuși au ceva în comun: niciunul nu mai are nimic la care să se întoarcă, toți sunt niște suflete rătăcite, pierdute, într-o misiune pe cât de ciudată, pe atât de misterioasă. Nimic nu-i leagă sau ceea îi leagă e disprețul sau ura celorlalți. Și chiar dacă unii vor urmări doar interese meschine sau se vor contamina de rău, rămâne Copoiul cu refuzul lui de a renunța la cei care i-au fost măcar pentru un timp semeni întru bine și iubire, așa cum e Leopardul, rămâne tristețea lui nesfârșită pentru soarta lui Tristogo, uriașul bântuit de crimele făcute, rămâne suferința provocată de sacrificiul lui Mossi pentru copiii mingi, rămâne amintirea/vinovăția pentru soarta cumplită a acestora. Astfel încât tot ceea ce ajunge să facă e, într-o anumită măsură, salvat de păstrarea acestei urme de umanitate care tuturor celorlalți ajunge să le fie amputată. Și, poate, de povestea trăită pe care o va spune. În captivitate, prins într-un alt rău de care nu știm dacă povestea (sau viața) îl va putea salva.
Nu mai vorbi despre adevăr – ți-am oferit adevărul de la bun început, dar, cum am mai spus, ce dorești tu e povestea.
Ona Frantz reușește o extraordinară transpunere a acestui univers deopotrivă tulburător și impregnat de violență, cu ființe coșmarești și care se metamorfozează continuu și care nu e niciodată ceea ce pare. Lup roșu, negru leopard este un tur de forță în care ai impresia că, indiferent în ce direcție o apuci, pe drumul întortocheat al magiei albe sau negre, al științei sau al vechilor obiceiuri, te pândește un monstru căruia e imposibil să îi scapi. E monstrul spaimelor și al dorințelor, e monstrul cu chipuri infinite pe care omul l-a creat din sine împotriva celorlalți, ajungând să pustiască totul în jur.
Istorie a Africii și alegorie a societății umane, Lup roșu, negru leopard e o splendidă oglindă a unui continent, a istoriei lui atât de întunecate și de bogate, dar și a ceea ce se ascunde în spatele acțiunilor oamenilor din orice timp și spațiu. Marlon James ne-a dat atât povestea, cât și adevărul. A le despărți rămâne misiunea fiecăruia.
(*Nicoleta Munteanu, co-fondatoare, alături de Emil Munteanu, a Proiectului Alecart, profesoară MERITO la Colegiul Național Iași, consideră că a fi profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene și nu numai.)
Foto: Petronela Dumitriu
