Romanul Munții Roșii de Petra Hůlová prezintă destinul unei familii ciocnind cinci perspective diferite, ca într-un tablou în care se intersectează și se suprapun tușe diferite, nuanțe și linii de forță ce își dispută prim-planul, dar care nu pot exista una în afara celeilalte. Privești imaginea, îți dorești să intervii, însă nu poți. Abia după ce te îndepărtezi, realizezi că nu era necesar să te transpui în pictură, ci să te regăsești.
Uneori mă gândesc că în afară de mine nu mai există o altă ființă vie pe lume.
Povestea de viață ce se întinde pe mai multe decenii începe și se termină în Munții Roșii, spusă din perspectiva aceleiași femei, dar nu și a aceleiași persoane. Zaya pleacă în Oraș, însă nu ea este cea care se întoarce cu adevărat la finalul cărții acasă. Pentru ea oricum nu mai există propriu-zis un acasă. Fetița ce se juca împreună cu surorile ei a rămas în ger-ul din Bașgansk, cum era numită locuința în Mongolia, alături de părinți, în timp ce femeia cu păr cărunt care se întoarce în ținuturile natale este o persoană complet schimbată, ce poartă în sine amintirea tinerei fete de altădată, dar nu mai păstrează nimic din ea. De altfel, niciun personaj nu este cu adevărat unul, ci o suită de ipostaze, de suflete înveșmântate în mai multe straturi, în gânduri și dorințe contradictorii, zbătându-se între tradiție și nevoia de a se elibera de ea.
Cine este eroina? Cine este personajul negativ? Aceste două întrebări, atât de simple dacă e să ne raportăm la lumea dihotomică sat-oraș din romanul Petrei Hůlová deschid o perspectivă mai adâncă asupra existenței umane și a sentimentului de superioritate pe care, într-un mod sau altul, îl căutăm sau îl avem cu toții. Rememorarea unor momente semnificative din viețile a cinci femei din trei generații diferite, legate între ele prin apartenența la aceeași familie, dar atât de diferite prin felul în care își aleg drumul sau se lasă copleșite de el nu oferă o perspectivă liniară. Nimic nu este ceea ce pare, fiecare are propriile motivații, propriile resentimente și justificări. Fiecare crede că își poate scrie singură povestea, dar viețile lor sunt indisolubil legate una de alta și de spațiul străjuit de Munții Roșii, indiferent dacă e cel care le ține captive, din care vor și nu pot să plece, locul ales cu încăpățânare pentru a și-l face al lor sau, dimpotrivă, lumea de care vor să se elibereze, pe care vor să o uite sau către care vor tânji. Trecutul și prezentul alternează în această amplă poveste despre zbatere și eșec, rescriindu-se cu fiecare nouă perspectivă, luminând ceva din ceea ce a trăit fiecare, dar în egală măsură, întunecând imaginea de ansamblu. Aș spune că Munții Roșii e un roman cu și despre femei, despre sufletul și trupul lor, despre dorințele și mutilările pe care le acumulează, despre dezamăgiri. Un roman al femeilor care se frâng dând piept cu ceea ce înseamnă viața, prinse între iluzii, încleștări de voințe și constrângerile realității.
Nu-mi era milă de tatăl meu pentru care nu eram destul de bună.
Oricât de diferiți am fi de părinții noștri, cu toții ne dorim aprobarea lor. Fetele familiei visează la o viață în care să fie susținute și iubite dincolo de sângele diferit pe care îl au. Fiecare în felul ei caută alinare, se apropie de ceilalți sau își trăiește singurătatea diferit și știe că trebuie să lupte pentru ceea ce vrea să fie. Chiar dacă această luptă nu înseamnă decât aparent o șansă. Uneori găsesc liniștea în vis, dar realitatea dureroasă la care se întorc le împinge ori să fugă și să încerce să-și creeze propriul viitor, ori să se lepede de cine ar vrea să fie și să-și continue viața în ciuda a tot și a toate. Fiecare devine într-o anumită măsură o străină.
Te poți simți singur într-o mulțime.
Te poți simți singur într-o familie care parcă nu mai este a ta, într-o familie care nu mai e cu adevărat o familie, care parcă nu a fost niciodată cu adevărat una. Și atunci opui adevărului o poveste, așa cum se întâmplă cu cea despre bunica Dolgorma, transformată într-o creatură mitologică, o stană de piatră pe care nu o poți iubi, dar care îți bântuie visele. O stană rece, fără compasiune, sentimente sau capacitatea de a alina, înspăimântătoare ca o proiecție imposibil de atins, ceva al cărui corp a fost devorat de animalele sălbatice, căreia sufletul i-a înghețat (dacă a existat vreodată), însă al cărei sânge îți curge prin vene, amintindu-ți că al ei era pur, în timp ce al tău e lipsit de demnitatea și de inocența pe care ar trebui să le ai. Așa cum se întâmplă peste ani cu tânăra Dolgorma, fetița crescută la oraș, dezrădăcinată, înspăimântată de adevărul aflat târziu despre mama ei Zaya, dar pe punctul de a-i relua greșelile. Cu aceeași înverșunare și încăpățânare. Ca într-un blestem aruncat asupra tuturor celor care au plecat din locul protejat de Munții Roșii. Ca într-un blestem aruncat asupra tuturor, căci a fi femeie e, în romanul Petrei Hůlová o zbatere indiferent de locul în care alegi să rămâi. Căci Munții Roșii despart Orașul de ger-ul natal, despart tradițiile și generațiile. Ei sunt de neclintit, au fost acolo dintotdeauna și vor rămâne o barieră, îngreunând comunicarea, despărțind cerul de pământ și pe cel plecat de cel rămas.
Fata asta cu mâini delicate care nu știau ce înseamnă ca o femeie să se agațe cu dinții de ultima ei șansă și că o poartă grea îi putea strivi degetele, fata asta care nu știa ce înseamnă ca o femeie să aibă o ultimă șansă și ca fiecare hotărâre a ei să fie cea mai rea dintre toate care puteau fi luate cu ani în urmă (…), fata asta care încă nu știa nimic îndrăznea totuși să-mi spună ce e bine și ce e rău.
Mi-a plăcut romanul Petrei Hůlová deoarece m-a înfuriat. Am simțit furia de a încerca să înțeleg alegerile fiecărui personaj, de a-l însoți în deciziile sale și de a lupta cu și pentru fiecare dintre ele, apoi de a privi cum se înstrăinează unele de altele fără să conștientizeze că au aceleași probleme și vor, de fapt, același lucru. Am trăit furia de a descoperi cum toate aceste femei (constrânse de legi aspre, imuabile sau de propria inocență, cu defectele moștenite, ieșind tot mai mult la iveală odată cu înaintarea în vârstă, deși tu, cititorul, poți încă vedea copilul sau tânăra care a fost fiecare și lupta lor pentru supraviețuire) își distrug viețile și se împacă prea devreme cu (sau nu-și recunosc) înfrângerea. Însoțindu-le pe fiecare în parte, îți dorești să primească mai mult, căci doar tu știi ce simt ele cu adevărat, ce ar vrea să spună dacă ar avea o voce care să se poată facă auzită și de ce se aruncă singure spre pierzanie.
Așadar, în universul Petrei Hůlová istoria fiecărei generații se repetă, doar faptele sunt diferite. Nu poți să nu te întrebi când va fi oprit acest ciclu dacă Munții Roșii protejează greșeli repetate zi de zi, an de an, generație de generație. Crestele lor sunt drepte, de neclintit, reci și distante, dar, în același timp, atât de aproape – exact ca ceea ce a mai rămas dintr-un suflet crescut auzind aceleași povești despre strămoși eroi, tradiții și viitorul ce se dovedește, de fapt, frânt.
[AICI– o altă cronică a romanului Munții Roșii!]
*Sara Vieru, elevă în clasa a IX-a, filo, la Colegiul Național Iași, debutează în Alecart cu această recenzie la romanul invitatei Întâlnirilor Alecart la Filit Petra Hůlová (cu care vă puteți întâlni vineri, 20 oct., începând cu ora 15). Programul complet al Întâlnirilor Alecart la FILIT, AICI.
Foto: Petronela Dumitriu
