Căci toți oamenii simt nevoia, după cât se pare înnăscută și deplin imperativă, de a-și imagina eul lor ca pe un întreg. Chiar dacă ideea aceasta fixă le este adesea puternic zdruncinată, ea se reface neîncetat. În realitate, niciun eu nu este unitar, ci este un univers de o diversitate extraordinară, o mică boltă cerească presărată cu stele, un haos de forme, de trepte și stări, de apucături moștenite și de posibilități. Trupește, omul este unitar, dar sufletește niciodată.
Probabil că ne este scris să ne simțim de parcă ne înecăm în propria lume, fiind mereu sufocați de nesfârșitele noduri ce ne împiedică a ne regăsi pe noi înșine pe bolta limitată de sentimente și trăiri exersate impuse de societate. Avem mereu impresia că trebuie să ne găsim un singur loc pentru ființa noastră, un singur traseu și o singură destinație, deoarece ne încredem în ideea că suntem o entitate unitară ce trebuie să se piardă în uniformitatea lumii. Și totuși, există în fiecare momente care pendulează între realitate și vis, în care inima noastră sclipește și își amintește că este produsul unui amestec de iubiri și de nefericiri, de adevăruri și de minciuni sau a unor obiective atinse și a dezamăgirilor inevitabile. Cele mai multe dintre aceste momente sunt, de fapt, frânturi de cuvinte care leagă fiecare bucățică împrăștiată din suita noastră de euri și le aduce pe toate sub aceeași lumină, în același „personaj”.
Oare tot ceea ce numim noi „cultură”, sau spirit, sau suflet, sau frumusețe, sau sfințenie să nu fi fost decât o stafie, ceva mort de mult și considerat numai de noi, de cei câțiva nebuni, drept autentic și viu? Nu cumva noi, nebunii, ne osteneam pentru ceva ce nu fusese dintotdeauna decât o fantomă?
Romanul lui Hermann Hesse prezintă povestea, traseul psihologic și spiritual al unui astfel de personaj străbătut de gânduri și de revolte împotriva societății în care consideră că nu se potrivește din cauza dualității ființei sale. Harry Haller, un suflet răzvrătit contra societății burgheze de care știe că nu s-ar putea separa, un intelectual despre care aflăm încă din primele pagini ale cărții că preferă să se înconjuare de creațiile ,,nemuritorilor” – Goethe, Mozart, Dostoievski sau Novalis – decât să vorbească cu orice alt om, este personajul central al romanului lui Hesse care explorează conceptul individualității și al condiției umane prin vitraliul spart al unui personaj adăpostind o infinitate de suflete pe care învață să le cultive. În singurătatea și rătăcirea sa, Harry Haller își trăiește fiecare zi din viața lui monotonă privindu-și sufletul prin doi poli ce îl fac să se deosebească de societatea stagnantă, lipsită de valori – omul văzut de toată lumea, cel care reprezintă un univers de gânduri sublimate, sentimente și cultură și lupul de stepă care îi ascunde instinctele nedomesticite, sălbăticia și ferocitatea. Chiar dacă uneori lupul și omul din interiorul lui ajung să conviețuiască și să-l aducă pe Harry într-o stare de mulțumire cu sine, bărbatul consideră că cele două dimensiuni resimțite ca ostile una alteia se află mereu într-o neobosită și interminabilă luptă ce îi zguduie sufletul zilnic și îl împinge spre singura soluție care pare că ar putea să îi potolească foamea continuă de cruzime a lupului – sinuciderea. Cu toate acestea, traseul către autocunoaștere reușește să-l învețe pe Harry că existența nu pendulează între o singură pereche de poli, ci între o infinitate de particule neliniștite care aduc lumina nedescoperită asupra sufletului său.
Lupul de stepă se constituie din trei straturi narative (introducerea editorului, tratatul lupului de stepă și jurnalul lui Harry Haller) care cos pe un fundal alb povestea poetului ce ne este introdusă prin cuvintele editorului, nepotul femeii la care Harry Haller își găsește locuința care îi aduce din când în când o fericire bizară, dar revigorantă și reală (Dar chiar dacă nu-s decât un lup de stepă bătrân și jerpelit, sunt totuși și eu fiul unei mame, și mama mea era fiica unor oameni cu obiceiuri burgheze, și ea cultiva flori, veghind ca toată locuința și viața să strălucească de curățenie, puritate și ordine. Adierea mirosului de terebentină și araucaria îmi aduc aminte de toate aceste lucruri, și iată de ce stau din când în când aici, privind la această grădină miniaturală a ordinii). Ochii burghezi ai nepotului observă deopotrivă omul din Harry, partea domesticită și chipul culturalizat ce ascunde o viață lăuntrică plină de erudiție și suferință, dar și lupul de stepă ce se odihnește mereu sub stratul de durere, aruncând priviri pline de tristețe și de ură, specifice unui suflet pierdut în oraș, departe de turmă, într-o mare de însingurare și de neliniște. Nepotul este cel ce găsește notițele lui Harry Haller, un jurnal care reconstruiește drumul bărbatului către individualitatea mult căutată, către liniște și acceptare.
Ceea ce fiecare om înțelege prin noțiunea de om este întotdeauna doar o efemeră convenție burgheză. Această convenție respinge și interzice anumite instincte, pe cele mai crude, o doză bună de cunoștiință, de bună-cuviință și de destabilizare e necesară, iar un strop de spirit este nu numai admisibil, ci chiar absolut indispensabil. – Tratatul Lupului de Stepă
Această călătorie este declanșată de găsirea tratatului lupilor de stepă – care îi schimbă lui Harry viziunea asupra vieții aparent neînțelese – din momentul în care îl primește de la tânărul misterios ce vinde bilete pentru teatrul deschis ,,NUMAI PENTRU NEBUNI”. Tratatul se dovedește a provoca o răscolire fără ocolișuri a sufletului dual al lui Harry, surprinzându-l prin apropierea „trădătoare” de propriile sentimente ce par, deodată, auzite și înțelese. Tratatul împarte societatea în două categorii de oameni – burghezii, ființele slabe și fricoase, otrăvite de vitalitate și înfiorate de sacrificii personale – și lupii de stepă, creaturi cu vocația existenței în absolut, cu o fire sălbatică și puternică, întocmai ca cea a lui Harry. Tratatul îi demască lui Harry nevoia de a lăsa în urmă rațiunea și obiceiurile burgheze și de a-și privi tumultul propriului suflet pentru a se putea descoperi pe sine, cel adevărat. Încă din momentul în care bărbatul termină de citit Tratatul, ajunge să fie posedat de farmecul acestuia, de omul care i l-a oferit și de teatrul magic, care mai târziu are să-i deschidă sufletul către eternitate.
Iar tot ceea ce mi se întâmplă în rarele mele ceasuri de bucurie, tot ceea ce pentru mine înseamnă voluptate, eveniment, extaz și înălțare, toate acestea oamenii le cunosc, și le caută, și le îndrăgesc cel mult în cărți, căci în viață le consideră drept o nebunie. Și într-adevăr, dacă lumea are dreptate, dacă muzica aceasta din cafenele, amuzamentele acestea în masă, acești americani care se mulțumesc cu atât de puțin, dacă toate și toți aceștia au dreptate, atunci eu nu am, atunci eu sunt nebun, atunci eu sunt într-adevăr un lup de stepă, un animal rătăcit într-o lume străină și neînțeleasă, un animal care nu-și mai află nicăieri sălaș, aer și hrană. – Harry Haller
Întâlnirea decisivă are loc într-o seară ce îi redirecționează pașii triști dinspre uitare și renunțare către un local unde o întâlnește pe Hermina, personajul androgin care devine în universul lui Harry o muză sugerându-i acestuia un altfel de drum în viață prin aura sa vibrantă, caldă și ocrotitoare. Ea îl farmecă prin simplitatea ei plăpândă, care îi amintește de prietenul din copilărie, Hermann, fata părând că plutește prin infinitatea de nedreptăți ale vieții cu autenticitatea unui suflet ușor și viu. Hermina este cea care îl reunește pe Harry cu partea inimii sale care încă bate pentru frumos, îl învață să danseze și să renască prin noutate și puritate, îi oferă șansa de a iubi și de a fi iubit și îl ține strâns în sfoara invizibila a unei promisiuni – aceea de a o omorî odată ce se îndrăgostește de ea, ca răsplată a faptului că l-a salvat de la pierderea sinelui. Astfel, Harry îi urmează Herminei orice ordin, îmdeplinirea fiecăruia aducându-i fericirea mult așteptată și dorința de a trăi pentru a o bucura pe fată și pentru a învăța regulile potrivite ale vieții. În aceeași seară în care Hermina pășește în viața lui, Harry îl visează pe nemuritorul Goethe care îi dezvăluie o fărâmă din ceea ce bărbatul va afla că este cheia existenței – Tinere, îl iei mult prea în serios pe Goethe. Pe bătrânii care au murit deja îi nedreptățim dacă îi luam în serios. Nouă, nemuritorilor, nu ne place să glumim. Seriozitatea, tinere, este o chestiune de timp. Nu pot să-ți dezvălui decât că ea provine dintr-o supraestimare a timpului. (…) Dar vezi tu, în eternitate timpul nu există; eternitatea nu este decât o clipă, abia ajunge ca să faci o glumă. Chiar dacă la început Harry interpretează visul ca o readucere aminte a faptului că el este un lup de stepă ce nu își găsește locul printre muritori, alături de Hermina el realizează că în interiorul său un suflet așteaptă să trăiască cu adevărat, să experimenteze și să crească prin iubire platonică și romantică, prin lecții săptămânale de dans și prin așteptări pline de emoții.
Viața mea fusese căznită, nefericită, o apucase pe căi greșite, mă condusese spre renunțare și negare, prinsese izul amar al existenței oricărui destin omenesc, în schimb, fusese bogată, mândră și bogată, regească până și în momentele ei cele mai mizerabile. Chiar de-ar fi fost să-mi irosesc în chipul cel mai jalnic toată bucățica de drum ce-mi rămăsese de parcurs până la dispariție, sâmburele acestei vieți rămânea plin de noblețe, avea un chip și o calitate anume, nu alergase către atâte parale, ci năzuise către cerul înstelat.
Apogeul romanului lui Hesse îl reprezintă ultima seară povestită în însemnările lui Harry Haller, ultima destinație în drumul către pace și echilibru: TEATRUL NUMAI PENTRU NEBUNI care i-a provocat de atâtea ori răbdarea și curiozitatea bărbatului. Povestite cu un realism magic, experiențele lui Harry din Teatrul Pentru Nebuni m-au făcut să mă pierd în timp și să simt că secundele au înghețat în vreme ce eroul romanului a fost înghițit în euforia jocurilor minții și a alunecat în toate timpurile existenței sale, privindu-și, astfel, toate fețele și toate bucățile de suflet împrăștiate în trecut, prezent și viitor. Înauntrul Teatrului, totul devine posibil; Harry se reîntâlnește cu prieteni din copilărie, retrăiește momente ale războiului, joacă șah cu toate personalitățile sale, simte bucuria autentică și brutală a copilului ce a fost odată, privește o îmblânzire reciprocă dintre lup și om și, în final, conversează cu Mozart. Întâlnirea dintre cei doi se simte ca o amprentă lăsată în eternitatea timpului, o întâlnire plină de un realism crud care îl face pe Harry să realizeze odată pentru totdeauna că în viață nu trebuie decât să înveți să râzi, să pătrunzi latura umoristică a vieții, umorul negru al acesteia și să trăiești.
Hermann Hesse își încheie romanul cu imaginea unui personaj ucigaș, purtător al unei mantii lungi de vicii, totuși unul care reușește să coboare din bolta imaginară a nemuritorilor, redescoperindu-se pe sine prin iubire și fericire. Astfel, lupul de stepă și omul ajung la un pact în interiorul sufletului neliniștit al lui Harry și se descompun în mii de zâmbete și de amintiri, adică în nimic altceva decât în scopuri de a trăi și de a vedea frumusețea – chiar și într-o societate sufocantă, ce își pierde treptat din culoare.
Lupul de stepă este un roman fascinant care îți anină inima pe o frânghie de emoții și îți reamintește să trăiești și să râzi în fața vieții, să-ți ocrotești fiecare pliu din suflet și să conviețuiești într-un dans etern cu propriii demoni lăuntrici. Este o carte despre suferință și despre frică, despre micile căi prin care putem falsifica fericirea, despre singurătate și dualitate, dar, mai ales, despre diviziunea eternă a sufletului, căci până la urmă, trupește, omul este unitar, dar sufletește niciodată.
*Maria Roșca, redactor Alecart, este elevă în clasa a IX-a, mate-info, la Colegiul Național Iași.
Foto: Andrei RUSU
