Ce tragedie, ce nebunie! // Ce tragedie, ce orbire!
Excepțional spectacolul în regia lui Zalán Zakariás, cu o scenografie ce poartă semnătura Andrei Bădulescu Vișniec, spectacol realizat după (și stând foarte aproape) de textul omonim al lui Matei Vișniec. Excepțional, pentru că e o profundă meditație asupra naturii umane, asupra spectacolului lumii reflectat în relațiile de forță care se joacă în afara și înăuntrul gineceului, pe câmpul de luptă al manifestării puterii, violenței și în bătăliile, la fel de acerbe, de pe teritoriul intimității. Pentru că e despre masculinitate și feminitate, despre ceea ce este diferit în natura noastră și despre stereotipiile construite în jurul bărbatului și al femeii, despre rolurile sociale. Pentru că deconstruiește lucid și cinic aceste stereotipii și nu lasă loc iluziilor de niciun fel, pentru că vorbește despre mutațiile socio-culturale și politice și despre consecințele lor. Pentru că oferă o imagine a lumii dintotdeauna și, în egală măsură, a lumii în care trăim, interoghează necruțător și zguduie conștiința. Pentru că pune în fața spectatorului o oglindă a timpului și a societății pe care am construit-o, a ceea ce înseamnă bine și rău, a ceea ce se face în numele binelui și al răului, a formelor insidioase prin care răul se manifestă, a pericolului ce pândește permanent, în afara și înăuntrul nostru, a somnului conștiinței și a pasivității, a manipulării, a relativizării, a alienării. Pentru că este despre ceea ce suntem și ceea ce facem.
Lysistrata, dragostea mea e textul în care recunoaștem liniile de forță ale dramaturgiei lui Matei Vișniec din ultima perioadă, o reflectare a „obsesiilor” autorului legate de natura umană și de societatea în care trăim, o declarație de dragoste față de teatru, față de posibilitățile lui infinite și imediate de a produce o scurtcircuitare a inerțiilor de gândire și o mutație la nivel de sensibilitate, o meditație asupra istoriei, a brutalității, a manipulării. Comedia lui Aristofan e doar pretextul eșafodajului pe care Vișniec îl construiește, într-un text care păstrează întreaga forță a comediei – la fel de necruțătoare în a reda realitățile sufletului omenesc ca tragedia, apelând doar la alte mijloace, dar mai ales dimensiunea polemică, problematizantă, interogativă a spiritului teatrului antic. Textul lui Matei Vișniec devine astfel „o controversă în două acte”, punând față în față un atunci și un acum, destrămând orice iluzie legată de răul care a fost evacuat, de progresul societății, de natura umană.
Trebuie să facem ceva.
În Atena anului 431 a. C. femeile deplâng cruzimea, brutalitatea și oroarea pe care bărbații le manifestă în războaie fratricide, căci grecii varsă sânge grecesc, și decid, la inițiativa Lysistratei, să facă ceva. Greva sexului e forma lor de a lupta împotriva dezlănțuirii iraționale de violență îndreptată nu asupra unui dușman din afară, pentru a-și apăra cetatea, ci împotriva oricărei forme de viață. E forma lor de a lupta pentru a-și apăra pruncii de moarte, pentru a nu-i lăsa să devină brute: Nu mai vrem ca fiii noștri să moară în războaie! E forma lor de a proteja liniștea căminului, frumusețea, armonia, de a aduce un omagiu vieții. Dar, în același timp, e în acțiunea lor o manifestare a contrariului, o luptă la fel de înverșunată împotriva legilor vieții, a ceea ce înseamnă vitalitate și supraviețuire a speciei. O acțiune monstruoasă, așa cum observă bărbații respinși, cărora li se refuză intimitatea de către femeile lor, contrară voinței zeilor și legilor naturii. E, de asemenea, în evocarea tandreții de altădată, a seducției prin artă și poezie ca forme de a le cuceri, în deplângerea pierderii lor o manifestare a egoismului feminin, a controlului pe care nu îl mai au, a înșelării iluziilor proiectate. În numele vieții și al binelui, dorința de răzbunare, pulsiunile subconștientului, exercitarea puterii sunt, în cazul femeilor, la fel de puternice, chiar dacă se manifestă diferit, ca în cazul bărbaților. Și mai e ceva în această primă parte, profund neliniștitor, despre natura răului și firea umană. Bărbații pe care vrea să-i îmblânzească Lysistrata și-au învins definitiv dușmanul. Perșii au fost îngenunchiați, Darius, înfrânt. Acum nu mai există nicio amenințare, sunt singuri cu ei înșiși. Dar din momentul în care nu mai există un rău din afară, un pericol ce trebuie îndepărtat, ei ajung să lupte unul împotriva celuilalt. E nevoie, așadar, întotdeauna de un dușman care să amenințe ordinea, lumea, liniștea ta. Când acesta lipsește, îl inventezi. Fără a pricepe că în acel moment dușmanul ești chiar tu, că e o luptă îndreptată chiar împotriva ta însuți. Că tu însuți ai devenit dușmanul. Depravați, drogați, obsedați, hedoniști, aceștia sunt bărbații Atenei în afara confruntării cu un rău din afară. Căci viața în spațiul securizant al ordinii conduce către exacerbarea răului din interior, către anihilarea sinelui și a fratelui de sânge. Și iată una dintre întrebările care răsună zguduitor din textul lui Matei Vișniec: În ce măsură e necesar răul pentru ca binele să poată exista? Și cum găsim linia fermă de demarcație între bine și rău, între violență și pace? Ce facem cu ceea ce e instinct, energie, virilitate în natura noastră?
Pacea generală și totală pe pământ.
Pentru că, în partea a doua a spectacolului, e prezentată o lume pe dos. E lumea în care voința ordonatoare a Lysistratei și a femeilor a impus valorile feminității, ale maternității, o pace îndelungată. O lume de bărbați efeminați, hrănindu-se din iluzia puterii și exaltând hedonismul, o lume a moliciunilor în care distincția dintre sexe tinde să dispară, în care cuceririle de pe câmpul de luptă au fost înlocuite cu ridicole competiții de improvizație, în care bărbați emaciați, manechine grotești, așteaptă desemnarea câștigătorului nu în urma unei confruntări directe, a unei dezlănțuiri de forță, ci a jurizării de către femeile cetății a unor producții literare de un grotesc rizibil. O lume în care avertizarea asupra pericolului (Vin perșii!) nu trezește nicio reacție, e îngropată în retorica stearpă a unor bărbați acum lipsiți de orice instinct de apărare. O lume în care femeile descoperă că trebuie să facă o nouă grevă a sexului pentru a-i reînvăța pe bărbații lor să fie bărbați. O lume în care ajung ele însele să țină o armă în mână și un prunc la sân, temătoare, dar gata să apere (din nou) viața printre trupurile toropite de plăcere și de indiferență ale acelorași bărbați.
Trebuie să ne trezim. Cred că omul acesta e un mesager.
Da, piesa lui Matei Vișniec e profund polemică și nu iartă nimic. Vorbește despre utopiile lumii noastre, despre o singură cetate, cu o singură monedă și, în curând, cu o singură limbă (și cunoaștem cu toții această cetate, autosuficientă, istovită de consumerism, sclavă a unei retorici pacifiste, neputincioasă în momente de criză, un împărat pe care toată lumea îl vede gol, dar care încă pășește țeapăn, orb la pericolul care-l pândește). Vorbește despre inacțiune și despre vinovăția indusă, despre consecințele gândirii și acțiunilor de tip political corectness, despre ieșirea din istorie a bărbatului occidental, despre eliberarea de imaginea (și de prezența) bărbatului alb occidental, vinovat de a fi alb, heterosexual și occidental, vinovat de istoria colonialistă a albilor heterosexuali și occidentali al căror urmaș este; a bărbatului lipsit de virilitate, ce trebuie înlocuit de barbarul care nu și-a pierdut capacitatea de a lupta și de a procrea, de a amenința, de a domina. În numele vieții care trebuie să continue. Vorbește despre feminism, despre media, despre manipulare, despre ecrane, despre intoleranță, despre pericolul care pândește, despre răul împotriva căruia nu știm să mai luptăm. Pentru că nu îl mai recunoaștem. Pentru că, iată, perșii sunt la porțile cetățenii și noi privim dezastrul, brutalitatea, cruzimea abominabilă, tirania răului din fața unor enorme ecrane, indiferenți, anesteziați, plini de compasiune și de revoltă, dar incapabili de acțiune. Mai sunt în stare bărbații noștri să ne apere? se întreabă femeile din jurul Lysistratei și ne întreabă reportera de la Antena 14. Pentru că adevărul dureros al naturii umane și al istoriei de veacuri a umanității este că Binele NU învinge întotdeauna, că oamenii NU sunt frați între ei, că omul NU vrea binele semenilor săi, că străinii NU sunt oglinda noastră, că ei NU suntem noi, că războaiele NU se câștigă cu flori, ci cu arme, că frica de perși NU e frică de noi înșine, că perșii încă există, că dușmanul încă există, că răul încă există. Că frica de perși e justificabilă și necesară. Că barbarii și barbaria pândesc de pretutindeni, iar așteptarea lui Giovanni Drogo la marginea deșertului nu e absurdă. Că istoria a însemnat o nesfârșită oroare. Că rating-ul mare nu înseamnă viață, ci doar spectacol grotesc împotriva vieții adevărate.
Privind Lysistrata, dragostea mea, nu am putut să nu-mi amintesc de alte piese ale lui Matei Vișniec în care dramaturgul tratează aceeași temă a fragilității vieții, a cruzimii dezlănțuite, a desfășurării de oroare din timpul războaielor, a cicatricilor nevindecate, a istoriei traumatizante, a relațiilor de putere dintre bărbați și femei. Între Despre sexul femeii ca un câmp de luptă în războiul din Bosnia și Lysistrata, dragostea mea vedem întreagă, fără iluzii, condiția femeii dintotdeauna, a trupului și a sufletului ei, a pericolelor și a traumelor pe care femei și bărbați le suferă în cutremurătoarea luptă dintre instinctul de a poseda și cel de a apăra, între moarte și viață.
Viața are ultimul cuvânt.
Ceea ce au reușit excepțional regizorul Zalán Zakariás și scenografa Andra Bădulescu Vișniec alături de actorii Naționalului ieșean a fost să dea viață, să transpună într-un spectacol viu, dinamic, cutremurător, profund modern și actual perspectiva dramaturgului Matei Vișniec. Cu ruperi de ritm, cu translări între lumea propriu-zisă a spectacolului și lumea spectatorului, cu o conștiință a ceea ce se joacă și a ceea ce este în afara jocului, punerea în scenă a Lysistratei, dragostea mea e o recuperare a tuturor posibilităților pe care le implică teatrul modern. Extraordinară dinamica scenică, privilegierea trupului, mișcările de dans, înfruntarea dintre bărbați și femei, redarea diferențelor de atitudine – de la gesturile sacadate, brutale ale bărbaților la cele când temătoare, când hotărâte ale femeilor, de la tehnicile de seducție la slăbiciunile și forța fiecărei tabere. Cu o împărțirea a spațiului de joc geometrizată, aerisită, păstrând pe fundal coloanele dorice transformate apoi în mod de a separa lumea bărbaților de cea a femeilor, cu Lysistrata (Diana Roman) și soțul ei (Ionuț Cornilă) în prim-plan în vârful unui triunghi care apoi se desface multiplicând cuplurile, dând astfel adâncime și vizual înfruntării dintre cele două moduri de a fi, cu orizontalitatea celei de-a doua părți a spectacolului, în care se șterg diferențele dintre tabere, reprezentația păstrează spiritul agorei grecești și îl adaptează în același timp lumii noastre. Mai mult, Zalán Zakariás cunoaște bine spiritul dramaturgiei lui Vișniec și prelungește spectacolul de pe scenă în realitatea spectatorilor. Nu mai e o delimitare clară între condiția celui de pe scenă și cea de martor al unei lumi imaginate: ceea ce se întâmplă ne vizează în egală măsură, ne implică. Reportera de televiziune (Livia Iorga) dă viață chiar cu și prin noi propriului spectacol mediatic. Răspunsurile celor din sală, desemnați aleatoriu, devin expresia a ceea ce suntem. Previzibile, născute în interiorul șabloanelor de gândire ale epocii noastre. Ele s-au dovedit, de fapt, nu atât răspunsuri, cât o evitare a asumării unui punct de vedere. Și nu doar printre cei prezenți în sală se joacă realitatea vieții pe care o trăim, ci și în afara teatrului, prin fragmentele de interviuri, proiectate în fundal, ale aceleiași jurnaliste, luate oamenilor de pe stradă (de data aceasta actori, într-o regie firească, dar menită să surprindă tocmai absența vreunei delimitări între ceea ce vedem pe scenă și ceea ce trăim în afara ei).
Interesantă e permanenta resemantizare a simbolurilor, jocul, susținut și verbal, și vizual între sensul inițial și golirea, apoi redefinirea unor realități. De la cele lingvistice (Lysistrata, revoltându-se împotriva intruziunii în vocabularul femeilor a unor termeni ce păstrează impactul brut al virilității: „a se făli”, „falnic”, ajungând a pune și cuvântul „falacios” pe seama aceleiași rădăcini) până la tânjirea și evocarea cailor de către aceleași femei: transformarea a ceea ce ține de un dat (aici masculinitate, luptă, agresivitate) în opusul său (lupta pentru drepturile tuturor ființelor la viață, transfigurarea sălbăticiei naturale în blândețe și domesticire a instinctelor de supraviețuire). Excepționale bucățile muzicale, de la tonalitățile ce recuperau imnurile vechi, strigătele războinice până la ritmurile cu intruziuni orientale și cele trap, într-un show (și) auditiv al transformărilor societății și al eliberării de energie de pe câmpul de luptă în noua agora a consumerismului și a distracției cotidiene. Foarte interesantă e scena negocierii dintre femei și bărbați, cu sonoritățile vechii limbi grecești reverberând solemn (și probabil straniu, ca gongul unei conștiințe pierdute) în prezentul nostru, scenă păstrată în „consemnarea” lui Tucidide în lucrarea „Războiul care nu a mai avut loc” (!) și apoi „traducerea” ei în limbajul de azi: o altfel de rescriere a istoriei, de manipulare a surselor, de reinterpretare a adevărului istoric. Foarte bine realizat tot acest joc contrapunctic, în oglindă, toată această punere în lumină a unor adevăruri care își răspund, cu semn invers, peste timp. Și, bineînțeles, prestația foarte bună a actorilor Naționalului ieșean. Ionuț Cornilă face din nou un joc impecabil în rolul soțului Lysistratei, o partitură dificilă, perfect asumată, perfect „trăită”. La fel, Horia Veriveș (Corifeul și animatorul spectacolului care se joacă în fața noastră), într-un rol dificil, care însă îi oferă posibilitatea de a valorifica o gamă atât de variată de „roluri” și posturi. Diana Roman e o Lysistrata tânără în care reușește să redea amestecul de feminitate și de forță, de înverșunare, iar Pușa Darie o joacă foarte bine în ipostaza decrepită, dar încă venerată și are un moment extraordinar în scena dezbaterii din platou dintre feminista Emilia Ferventès și Marc Vondervil (Constantin Pușcașu). Din nou am văzut pe scena Naționalului din Iași actori din generații diferite. O mare șansă pentru studenții la actorie de a fi alături de colegii lor cu experiență din generația tânără, dar și de actorii consacrați. Șansa de a fi obligați să dea ce au mai bun, de a înțelege mecanismele spectacolului cu public în Sala Mare, de a juca într-o echipă în care diletantismul nu-și are locul.
(*Nicoleta Munteanu, co-fondatoare, alături de Emil Munteanu, a Proiectului Alecart, profesoară MERITO la Colegiul Național Iași, consideră că a fi profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene și nu numai.)
Foto: George Popovici
