Made in the USA

Întârzierea cu două ore a avionului din Philadelphia spre Boston, care m-a făcut să ratez ultimul autobuz spre Woods Hole, destinația mea finală, și m-a determinat să cer, pentru prima oară, dreptul la compensație companiei aeriene – așa a început aventura mea în Statele Unite ale Americii. Întârzierea cu o oră și jumătate a avionului din Boston spre Philadelphia, care m-a făcut să ratez transatlanticul spre Glasgow, să zbor de la Londra la Glasgow și retur într-un interval de trei ore datorită unei alte legături, și să mi se rătăcească bagajul de cală undeva pe traseu – așa s-a sfârșit această aventură. Între cele două peripeții, restul e istorie, o incredibil de bogată filă de istorie personală.

Prima mea vizită în SUA s-a datorat faptului că am fost selectată să particip într-un program de internship (Summer Student Fellowship) în cadrul Woods Hole Oceanographic Institution (WHOI), cel mai mare institut de cercetare în oceanografie din State. Am trăit cele zece săptămâni ale programului cu intensitate și dorința de a mă bucura de tot ce mi-a pus la dispoziție această oportunitate și, chiar dacă am ajuns acasă fără bagaj de cală (e și el pe undeva pe drum), am adunat un alt tip de bagaj, tot numai amintiri și revelații, care nu se va rătăci nicicând.

Felicity is simplicity

 Prima mea impresie despre Woods Hole a fost dominată de o senzație de izolare, augmentată de vremea din primele zile, când cerul gri, temperaturile scăzute, vânturile asociate cu rafale de ploaie evocau pentru mine mai degrabă o Scoție situată de cealaltă parte a oceanului, decât populara destinație de vacanță care e Capul Cod vara. Situat la extremitatea de sud-vest a Capului, satul Woods Hole are o populație de mai puțin de 1000 de locuitori, care poate ajunge însă și la câteva zeci de mii pe timpul verii. Dar clădirea în care a fost cazat grupul celor aproximativ treizeci de participanți în program e situată la o plimbare de patruzeci de minute de sat, iar campusul în care lucram eu, undeva la mijloc între cele două. Această lungă plimbare este, în schimb, foarte plăcută, fiindcă se face de-a lungul pistei de biciclete Shining Sea Bikeway ce face legătura dintre Woods Hole și cel mai apropiat orășel, Falmouth, și care, când nu traversează zone împădurite, se găsește la câțiva metri de plajele stâncoase, înguste, și de ocean. Mersul pe bicicletă e la fel de popular ca joggingul în zonă, și, în lipsa unei săli de sport situată în apropiere, am început și eu să alerg vara aceasta de-a lungul pistei.

De abia după câteva săptămâni petrecute în Woods Hole, am început să realizez cât de mult apreciam liniștea din jur și faptul că plaja nu era aglomerată. În fiecare zi după lucrul în laborator, mă întorceam la dormitor, îi întâlneam pe colegi și începeam să ne planificăm seara. Câteodată planurile erau făcute cu câteva ore înainte, de exemplu când se ieșea la pub quiz-ul săptămânal din Falmouth și era nevoie de rezervări și de organizarea transportului de către cei dintre noi care aveau mașini; de cele mai multe ori însă, ne decideam spontan, și acele seri au fost magice pentru mine. Mergeam să admirăm apusul de pe un promontoriu foarte pitoresc, The Knob, la care ajungeam trecând pe sub bolți acoperite de verdeață, în întunericul cărora sclipeau zeci de licurici. Mergeam la plajă să ne întindem pe spate și să ne uităm la stele când cerul era senin și galaxia se profila deasupra noastră ca într-o ilustrație de atlas, și vorbeam despre planuri de viitor și povești din trecut. Admiram luna roșie, stelele căzătoare sau Marte, sângeriu și strălucitor când se afla cel mai aproape de Pământ în orbită. Mergeam să înotăm înconjurați de bioluminiscența creaturilor din ocean, iar când ieșeam din apă ne strângeam în jurul focului de tabără și, acompaniați de chitară, fredonam melodii și ne delectam cu s′mores, desertul tipic american făcut din bezele rumenite la foc și ciocolată între doi biscuiți simpli.

Comunitatea pe care am reușit să o creăm, încetul cu încetul, între noi, a pus într-o cu totul altă lumină cadrul geografic în care mă regăseam. Pentru mine, proximitatea oceanului avea un farmec aparte, fiindcă întinderile de apă m-au fascinat mereu – poate fiindcă am copilărit atât de departe de mare, și nu o vedeam decât o dată pe an, cel mult o săptămână, când mergeam în vacanță cu părinții. Petrecând zece săptămâni pe malul Atlanticului, într-o locație luxuriant de verde, cu plaje pe care nu le asociam deloc cu turismul nebunesc al litoralului, alergând de-a lungul lor sau descoperind personalitățile celor de lângă mine în timp ce ne treceam bețele unul altuia ca să rumenim bezele, mi-am dat seama că nu am nevoie de mai mult ca să fiu fericită. Vacanța petrecută pe Capul Cod m-a făcut să recunosc că suntem prin excelență umani, deci capabili de a fi sensibilizați de măreția unui cer inundat de lumini distante și de satisfacția intelectuală oferită de o conversație semnificativă.

Punct și de la capăt

 Literă mare la capăt de rând – așa debutează orice nou paragraf, doar că din când în când mi se întâmplă să uit cât de greu e să o iei din nou de la început. Întâia mea săptămâna în State mi-a amintit în mod dureros de primele luni petrecute în Edinburgh, la începutul studenției, amândouă perioade de tatonare, de înfigere de repere într-un sol necunoscut, de lansări în recunoaștere ale unui mediu complet nefamiliar. Da, mi-am zis de multe ori în acele zile, acum trei ani ca acum zece săptămâni, că e dureros de dificil să o pornesc din nou în căutare de prieteni, de confortul unei suite de evenimente zilnice care să îmi definească liniștitoarea monotonie a unui spațiu cunoscut. La început m-am simțit singură și izolată nu prin distanță fizică de ceilalți din grup, ci prin identitate națională și culturală. În afară de alți patru participanți, toți colegii erau americani, și cu excepția a trei dintre noi, toți studiau în Statele Unite. Poate că mi-am creat singură la început inhibiții bazate pe idei preconcepute, și nu a ajutat nici faptul că diferența de fus orar (5 ore față de Scoția, de unde venisem) m-a făcut extrem de somnoroasă și deci incapabilă să petrec serile în camera comună, cu ceilalți, în primele zile. Mulți din grup ajunseseră la Woods Hole cu două, trei săptămâni înaintea mea, și trăiam cu impresia că se formaseră deja prietenii. Rămâneam doar ascultător pasiv în cazul multor discuții care abordau subiecte cu care eu nu eram familiară, fie că era vorba de echipa locală de baseball, sau vedete de care nu mai auzisem și show-uri de televiziune pe care nu le urmăresc. Mi-am impus, la sfârșitul primei săptămâni, să cobor în camera comună, serile când toată lumea se aduna la vremea cinei, și să intru în conversații cu ceilalți. Acum, când mă gândesc la frustrările începutului și la propria-mi rigiditate, nu îmi vine să cred ce diferență există între nemulțumirea pe care am simțit-o atunci și starea de spirit cu care m-am întors acasă.

Am observat la tinerii americani din grup anumite particularități lingvistice care le impregnau în mod uniform discursul. În primul rând, frecvența cu care cuvântul like le întrerupe orice frază, fragmentându-le coerența limbajului. Mi se părea atât de obositor și de inutil, încât câteodată nici măcar nu eram în stare să urmăresc logica din spatele cuvintelor, fiindcă orice menționare a particulei-umplutură îmi răsuna în timpane ca un ciocan anihilând orice altă încercare de comunicare. În al doilea rând, exuberanța verbală de-a dreptul repetitivă pe care o afișau când relatau anumite experiențe ale zilei, toate aflate în sfera epitetelor awesome, amazing, cool. Ajunsesem să devin destul de sceptică de fiecare dată când la întrebarea Cum a fost evenimentul/cursul/cina cu…/plimbarea/filmul etc primeam ca răspuns unul dintre cele trei cuvinte. Atribuirea lor, însă, este un proces subiectiv, și deci depinde într-o mare măsură de standardele fiecăruia. Mi-am dat cel mai bine seama de asta când am vizitat New York-ul, asupra căruia voi elabora mai târziu.

Ce m-a cucerit în cazul grupului, în schimb, a fost faptul că eram înconjurată de studenți cu interese similare alor mele, cu ambiții și pasiuni pe măsură, cu care vorbeam ore în șir despre aspecte din domeniul științelor pământului, atât de fascinante pentru mine, dar pe care nu le abordez decât rar cu prietenii mei. A fost un schimb de fulgerări intelectuale ce mi-au oferit posibilitatea să învăț de la fiecare dintre ei câte ceva nou. Țin minte când, în una din ultimele seri, o colegă adusese un atlas cu hărți batimetrice, pe care îl obținuse de la institut, și îl răsfoia entuziasmată în fața noastră, și toți cei adunați în jurul ei eram la fel de încântați de carte – mă gândeam doar cât de conectată mă simțeam atunci de acei oameni, și cât de indiferent s-ar fi uitat la respectivul atlas toți prietenii mei de acasă!

Am trăit un extraordinar 4 iulie, care a debutat cu o porție de clătite făcute de colegi, apoi cu o Paradă a Științei organizată în sat de către cercetătorii de la Marine Biological Laboratory (MBL), o altă instituție din Woods Hole, urmată de o întreagă după-amiază petrecută la plajă și de o seară luminată de un spectaculos foc de artificii lansat în Falmouth. O zi care m-a apropiat de americani prin faptul că eram parte a sărbătorii lor, deși mă gândeam la un moment dat, în timp ce admiram artificiile de pe plajă, cât de puține detalii istorice cunosc despre evenimentele care au făcut posibilă celebrarea zilei independenței Statelor Unite.

Inspirații

 Am perceput comunitatea științifică de la WHOI ca o entitate extrem de dinamică, a cărei succesiune nesfârșită de evenimente definea specificul atmosferei de la Woods Hole. Inițial, m-a frapat contrastul dintre activitatea febrilă a instituției și liniștea satului, contrast care s-a estompat treptat pe măsură ce vara a devenit din ce în ce mai fierbinte și turiștii tot mai numeroși (ajungând să sufoce traficul pe la final de iulie). Am luat parte la cât mai multe dintre cursurile susținute de cercetătorii de la institut; m-a atras diversitatea de subiecte abordate în proiectele lor, pasiunea cu care vorbeau despre ele, calitatea explicațiilor pe care ni le ofereau și răbdarea cu care răspundeau la întrebări, dorința de a sta de vorbă cu noi și de a ne cunoaște mai bine interesele. Sunt oameni de știință deosebit de talentați, dar în același timp sunt mentori extraordinari. Am participat la MBL Friday Evening Lecture Series, susținute de profesori de la Harvard, Stanford, Princeton, Cambridge (John Gurdon, laureat al Premiului Nobel în Medicină 2012, a susținut ultimul curs al seriei), atât de inspiraționale, încât toată sala se ridica în picioare să aplaude la final. Am intrat în dialog cu unul dintre vorbitori, Manu Prakash, inventatorul unui microscop pliabil (Foldscope) menit să ofere acces la știință comunităților lipsite de laboratoare performante; mi-a cerut să particip traducând în română instrucțiunile de asamblare ale microscopului. M-a făcut să realizez cât de palpabilă poate fi o contribuție proprie la proiectul unui om cu viziune. Am participat la seri de film precedate de science panels, la vizite ale oamenilor de știință de la alte instituții, la picnicuri și grătare unde ne serveau cu cookies uriașe, unele dintre cele mai bune pe care le-am încercat până acum. Alegerea evenimentelor la care luam parte era de fiecare dată o provocare, fiindcă densitatea lor mă obliga la selectivitate, dat fiind faptul că lucram în același timp în laborator.

Programul de internship a fost de o complexitate menită să ne familiarizeze cu o carieră în domeniu. A cuprins o după-amiază pe o navă de cercetare, lansând instrumente pentru măsurarea diverșilor parametri ai coloanei de apă, o serie de prezentări ale rezultatelor noastre intermediare, precum și o sesiune de postere la final. Din punct de vedere profesional, simt că am crescut enorm. Mi-am dat seama în același timp că, deși colegii americani erau deja familiari cu participarea la conferințe internaționale, mie nu mi se menționase această posibilitate la Edinburgh. Am descoperit o deschidere spre oportunități la care nu aveam curajul să mă gândesc înainte – publicarea rezultatelor într-un jurnal de specialitate, prezentarea posterului la o conferință în anul următor. Sunt recunoscătoare pentru fiecare pas pe care am simțit că îl pot face, mai sigur, spre a-mi transforma visele în realitate.

Țara-puzzle

 Diversitatea SUA mi-a fost evidentă din vizitele pe care le-am făcut în doar două dintre state, Massachusetts și New York – percepută deci la o scară mică, dar totuși grăitoare. Originalitatea orașului Provincetown, situat în cel mai nordic punct al Capului Cod, mi-a fost evidentă la a doua vizită acolo, fiindcă atunci am făcut cunoștință cu intensa viață locală nocturnă și cu numeroasa comunitate LGBT. Am asistat la un drag show, un spectacol a cărui valoare artistică m-a contrariat pe alocuri, și care m-a pregătit pentru desfășurarea de costume sclipitoare de pe străzi și din cluburi. Un oraș vibrant, dar am preferat liniștea fâșiei noastre de plajă atmosferei electrice din Provincetown.

New York mi s-a părut cel mai supraestimat oraș în care am pășit până acum. Mi-a lăsat o impresie nefericită, în primul rând din cauza mirosului oribil de gunoi din toate zonele Manhattanului pe care le-am explorat. Mormanele de saci de gunoi din fața porților sunt o priveliște constantă, la fel și zecile de oameni ai străzii, de consumatori de droguri, lipsa totală a unei unități arhitecturale și a esteticului pe care îl asociez cu capitalele europene pe care le-am văzut până acum. New York e, pentru mine, un oraș-carte poștală, a cărui frumusețe, conturată de zgârie-nori, se observă cel mai bine de la distanță, de pe Podul Brooklyn sau de pe ferry-ul care trece pe lângă Statuia Libertății. Odată ce începeam plimbările pe trotuarele întretăiate în unghiuri drepte, mă copleșeau toate detaliile îngrămădite în umbra zgârie-norilor, tot haosul orașului care, deși mai puțin aglomerat decât Tokyo, e sufocat de trafic și de dezordinea generală de pe străzi. Times Square, în special, e o aglomerare amețitoare de panouri de publicitate, toate vărsând reclame despre spectacolele de pe Broadway deasupra capetelor miilor de oameni care se află în fiecare minut în inima Manhattanului. Muzeele din New York sunt, însă, impresionant de întinse și de bine organizate – Metropolitan Museum of Art, în care am petrecut aproape cinci ore fără să reușesc să termin nici măcar primul etaj, American Museum of Natural History, dar în special Memorialul 9/11, închinat atacurilor teroriste din 2001 și aflat pe locul celor două turnuri prăbușite. Este o experiență zguduitoare, în care bucăți de fier contorsionat și pantofi însângerați sunt martori tăcuți ai tragediei, în care înregistrări ale apelurilor făcute de către pasagerii avioanelor interceptate către propriile familii nu pot să nu stârnească lacrimi.

Boston e mult mai mic, dar mai asemănător unui oraș european, mai calm și dominat de clădiri din cărămidă roșie, pitorești, cu întinse zone verzi, mai puțini zgârie-nori, dar muzee la fel de frumoase ca cele din New York (Museum of Fine Arts e o impresionantă colecție de opere de artă, iar Isabella Stewart-Gardner Museum, situat într-un palat construit în stil venețian, cu o elegantă curte interioară, cuprinde câteva tapițerii superbe). Am vizitat de asemenea campusurile universităților Harvard și MIT, și Muzeul de Istorie Naturală Harvard, cu a sa uimitoare colecție de flori de sticlă (folosite ca modele anatomice de către studenții universității) și expoziția de minerale colosale, foarte estetice, adunate din toată lumea. Am parcurs The Freedom Trail, încercând să mă familiarizez cu istoria orașului în timp ce îmi purtam pașii prin case memoriale și cimitire încărcate de memoria unor evenimente distante.

Înapoi în Woods Hole, mi-am dat seama, spre finalul programului, cât de mult ajunsesem să mă atașez de atmosfera de vacanță a locului, de vederea asupra oceanului pe care o aveam din laborator, de cei pe care îi întâlneam în fiecare zi în bucătărie. Mi s-a părut amețitoare transformarea satului într-o destinație atât de populară cu ocazia evenimentelor de tipul Science Stroll (un outreach event organizat de WHOI cu scopul de a face oceanografia vizibilă și accesibilă publicului larg, în cadrul căruia am fost voluntar) și Road Race (o cursă care avea loc în week-end-ul în care am plecat spre România, la care erau așteptați aproximativ 11000 de alergători). M-a cucerit în schimb atitudinea extrem de prietenoasă a localnicilor – majoritatea mă salutau pe pista de biciclete sau în Falmouth, ori îmi complimentau ținutele. M-a contrariat, la început, faptul că mâncarea, în supermarketuri și mai ales în restaurante, e foarte scumpă, bacșișurile obligatorii, cantitatea de zahăr adăugată iaurturilor – exagerată. M-a surprins în mod plăcut frecvența cu care se organizează târguri de carte, în cadrul cărora cumpăram cărți cu 25 sau 50 de cenți.

Am cântat Abba la karaoke pe scenă într-o seară, ne-am uitat la Mamma Mia 2 într-un cinema pub într-o alta, am mers la vizionat de balene într-o duminică și le-am admirat făcând acrobații prin aer și rulându-și cozile elegante și lungi. Am făcut știință, turism, filozofie, plajă, planuri; mi-am făcut noi prieteni și visuri; mi-am setat noi standarde; am primit răspunsuri la întrebări și am formulat altele; am întâmpinat situații dificile și stresante, momente de singurătate și nesiguranță, clipe de mulțumire deplină și de recunoștință.

Și am sentimentul că, după o atât de bogată experiență, următoarea călătorie în Statele Unite nu e deloc îndepărtată…

 

*Iulia-Mădălina Ștreangă, absolventă a Colegiului Național Iași, este studentă la University of Edinburgh.

(Articol preluat din ALECART 21)

Loading Facebook Comments ...
Loading Disqus Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.