Învinșilor li s-a lăsat poezia. Despre făurirea omului și marginile lumii: epilog ei

Despre alteritățile lui Claudiu Komartin, poetul, înțeleg cel mai bine citindu-i versurile. Despre necesitatea transmutației, ca un exercițiu de a fi cine nu sunt și de a mă alege apoi tot pe mine cel adevărat, vor înțelege cei dintre noi care au încercat, măcar odată, să scrie versuri. Adevărat îți spun, ne încredințează Adriana Carrasco în volumul Dezmembrați*, poemul Cântec lucid. Fiul lui Dumnezeu rostise și el cândva promisiunea aceasta a fericirii, pe care poezia ne-o mai împrumută ca pe o consolare sau ca pe-o aducere-aminte, reconstituindu-i plinătatea: Adevărat grăiesc ție, astăzi vei fi cu Mine în Rai! (Luca 23, 43). Întreg volumul se construiește parcă în jurul acestei așteptări deznădăjduite care înfiripă din ce în ce mai acut, în tonuri grave, prelungi, ascensionale, mizeria, răul, furia, zdrobitoarea stare a existenței fără sens în care ne rotim din ce în ce mai fragmentați, în disonanțe și dizarmonii, compuși și descompuși, dezmembrați pentru a ne lipi artificial, aproape sălbatic și în cele din urmă fără speranță.

Atunci când fericirea demonstrează că ea ar putea ființa, ar putea avea loc, intervine teama, un anumit și apoi…? aproape că ne descentrează de pe calea noastră, demonstrând că e, ca toate celelalte, pripită. Atunci m-am temut că aș putea fi/ fericită/ fără să mă fi pregătit ceva pentru asta:/ cum voi accepta/ să îmbătrânesc legănată în mulțumirea de sine. Posibilitatea ieșirii din zbucium e ceva atipic, nefiresc, iar lumea pare tributară mai degrabă blestemului primordial al păcatului, al urii și al răului în genere, decât fericirii, dragostei, împăcării. Aici, printre toate acestea, unde e Omul? De unde neputința aceasta de a alege? Ce câștigăm din tristețe? Poetul își poate sugruma ataraxia sorții sale printre bucăți de hârtie moartă, ceea ce e viu deja nu mai contează, iar tensiunea crește odată cu revelația că și poezia poate împietri. Și ea se lasă cuprinsă de un soi de moarte, mult mai acerbă, mult mai înaltă decât a noastră, pentru că are în fața ei un înger demult decăzut. Claudiu Komartin nu iartă nimic acestei femei care și-a închipuit că devine statura și statutul îngreunat de prăpăstii străvechi ale omului, chiar dacă metempsihoza sa livrescă este de un echilibru calculat, aproape matematic, iar Adriana suferă și lacrimile i se întrevăd ca și cum ar exista. De fapt, ea chiar există:

îngerii pe care i-am blestemat

            să se prăbușească

            pentru a-ți face loc, mult prea târziu,

            nenorociții ăia de îngeri care nu vor

            ști niciodată nimic

            iar tu ai înțeles

            totul înaintea oricui.

 

Construcția aceasta interioară întemeiată pe creșteri și descreșteri alungă îngerii ca să facă loc omului. Senzația e că schimbul acesta devine un joc și o obișnuință, o nevoie și o stare de a exista. Am rămas, în urma lecturii, cu impresia că poetul Komartin îi face loc Adrianei cu ușurința și firescul gestului de a pofti un musafir să-ți pășească pragul. Minunea omului acestor versuri este că el cunoaște lumea prin anticipare și înaintea oricui: este, așadar, un ales care și-a cucerit statutul eliminându-i posibilitatea, potențialitatea. Înțelegând că locuiește o lume în care doar mucigaiul mai poate înflori, omul acesta este mai aproape de Bine prin Rău și percepe altfel Frumosul și Fericirea pentru că este încredințat că nu le cunoaște, că universul e un cerc vicios al solidarității suferinței noastre pe care o parcurgem în scop subzistent. Adriana crede însă că, pentru nimic din cele de mai sus Nu e vina ta. Învinșilor li s-a lăsat poezia, adică celor care locuiesc în ilimitat cunoscând limitele și populează blând revoltați, cu stupoarea celui care aproape s-a lăsat păgubaș și totuși încă posedă vigoarea aspirației, făgașul a toate primitor al vieții.

Li se va permite revelația aceasta a urâtului și a grotescului vieții și a oamenilor simpli și săraci și ei vor înțelege fiindcă au ales să rămână ei înșiși. Restul vor locui o umbră a fericirii-iluzie sau vor încerca să uite. Adriana crede că uitarea ne face egali. Și-atunci, o întreb firesc: unde ne duce amintirea? Înapoi în noi, fragilitatea, vulnerabilitatea, anihilarea omenească, fulgurantă sau stabilă a violenței exterioare, tremurul emoționat, firesc, al stării de a fi devin periculoase pentru că preced un refugiu, îl presimt și îl îngână:

Pământul proaspăt în care ne legănăm

           fără să ne pese de viața de-afară

           de bătaia ei scurtă și genele care tremură tremură

Din acest cotlon al simțirilor molatice, încă vii și calde, fremătătoare, se poate spera la perspectiva, la rându-i rotitoare, a unui cerc de lumină tot mai strâmt de pe fundul paharului. Imaginea aceasta închipuie un vertij care ar trebui să înspăimânte și să întrevadă cioburile din fundul paharului spart de razele cercului de lumină: acolo se află poezia pe care Adriana o iubește cu adevărat, visceral (în câte feluri se poate iubi/ și nici unul nu-i separat de carne), poezia fără metafore scremute și inodore care își asumă, asemenea omului nefericit, riscul de a se scufunda pentru a-și construi înălțarea. În acest context, fragilitatea nu mai alină, blândețea și gingășia sunt muribunde și freamătă a disipare: să-mi ating scăfârlia cu degetul lipsă ca pe o păpădie/ în care se pregătește să sufle un mort. Scheletul acesta aproape ludic și aproape drăgăstos este cea mai fericită reflexie a umilinței, singurătăților, opintelilor și speranțelor deșarte care se zbat izbăvitor în lume pentru că el se apropie, ieșind din el, abandonându-se lui, de un microcosmos unde, căutată, viețuirea fericirii și a fericiților încă tremură și încă se roagă pentru cei în destrămare: păpădia.

De cealaltă parte, barbară, umană, Adriana merge să-și cumpere alcool, dar declară că se duce după lapte și printr-o sinceritate debordantă își sfidează propria minciună, probabil căutându-și, la rândul ei, alteritățile. Viețile noastre depind de ceva ce nu pot numi, așadar de un anume ceva situat într-o depărtare cețoasă, un ceva neidentificabil, cuantificabil doar prin faptul că reprezintă un reper pentru viețile noastre. Să fie acel ceva un dumnezeu? Religiozitatea e urma unei ironii negustate în volumul lui Komartin, care stabilește traseul între viață și moarte, între credință și disperare, absență și plinătate, iar între ele se află un mare pas: poezia lăsată învinșilor. Ne rămâne restul acesta consistent, al acelora dintre noi care nu sunt poeți, dar au cules poezia din ei înșiși, după un covârșitor drum al găsirii sau al regăsirii. Privirea trebuie orientată mai întâi înăuntru pentru ca mai apoi deschiderea ochilor să se petreacă dinăuntru spre exterior. Poate că lumea ar fi, la rându-i, mai blândă cu noi, dacă am înțelege că disperarea devine nobilă doar atunci când învățăm și reușim la răstimpuri să ne oferim răgazuri. Între două gânduri mari, ca între două versuri, ca între doi oameni, se cere uneori vidul.

 

*Volumul Dezmembrați face parte din antologia Maeștrii unei arte muribunde (Editura Cartier), antologie pe o vom lansa vineri, 23 martie, ora 14.30,  în prezența autorului, la Cafeneaua Meru.

**Ioana Tătărușanu, redactor-șef adjunct Alecart, este elevă în clasa a X-a, filologie, la Colegiul Național Iași.

 

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.