Și ce s-ar fi făcut binele tău dacă n-ar fi existat răul, și cum ar fi arătat pământul văduvit de umbre? Căci umbrele vin de la lucruri și oameni.
Într-o lume subsumată lipsei de credință, haosului, în care etalonul moral ce păstra echilibrul societății începe să se fisureze și nimic nu pare a mai fi ca înainte, este greu să îți mai păstrezi rațiunea și speranța. Celebrul roman al lui Mihail Bulgakov demonstrează însă că este nevoie de acest dezechilibru ce pare a fi chiar mâna Diavolului întrupat pentru a restabili ordinea lumii.
Maestrul și Margareta alternează două planuri istorice fundamental diferite, între care se țes subtile oglindiri, fiecare eveniment din prezent având un corespondent în trecut, lăsând astfel impresia unei lumi în care nimic nu este întâmplător, ființa umană jucând un rol în teatrul tragi-comic al existenței mai largi. De fapt, întregul plan proiectat de Bulgakov pare a fi așezat sub semnul acestui spectacol grandios în care personajele își expun fricile, obsesiile, viciile și modul de a se raporta la existență, pe scena Moscovei anilor 1930 ce se transformă treptat într-un spațiu haotic, a cărui liniște este tulburată de apariția unor personaje enigmatice, cu accente grotești, ce pun bazele unui labirint alegoric la capătul căruia vom găsi întotdeauna dreptatea. În planul istoric alternativ, desfășurat în Ierusalim, suntem martori la judecata lui Pilat din Pont asupra lui Yeshua Ha-Nozri, reprezentându-l pe Isus Hristos. Bulgakov anulează imaginea biblică a lui Pilat din relatările evanghelice, conform căreia acesta apare drept un om crud, lipsit de principii și de sensibilitate, punând accent asupra conflictului de ordin interior, al ezitării provenite din conștientizarea unei nevoi spirituale față de Yeshua. Cele două temporalități și lumi istorice se întrepătrund în romanul lui Bulgakov pe fundalul unei iubiri platonice, care se continuă dincolo de moarte, anulând „restricțiile” rațiunii, o iubire pentru care ființa umană este dispusă să-și sacrifice viața, făcând pactul cu diavolul și având credința împlinirii într-un alt plan existențial, cel al lumii de apoi.
Bulgakov este un adevărat maestru în construirea unui univers complex, ce redă perpetua luptă dintre bine și rău într-o manieră tulburătoare, îmbinând tragicul cu umorul și oferind o imagine amplă asupra condiției umane.
Mă neliniștește însă un lucru: dacă Dumnezeu nu există, atunci se pune întrebarea: cine îndrumă viața omului și, în general, toată rânduiala de pe pământ?
Omul le îndrumă pe toate, se grăbi Bezdomnîi să dea un răspuns răspicat la această chestiune, ce-i drept, nu prea clară.
Romanul se deschide cu discuția dintre redactorul-șef al unei reviste, Mihail Alexandrovici Berlioz și poetul Ivan Nikolaevici Ponîrev ce dezbat pe tema existenței lui Dumnezeu într-un parc din centrul Moscovei. Discuția celor doi, desfășurată în contextul vieții în Rusia stalinistă lipsită parcă de orice formă de credință, reprezintă punctul declanșator al evenimentelor și momentul în care profesorul Woland, cel care se dovedește mai apoi a fi o întruchipare a Diavolului însuși, își face apariția și participă la convorbirea dintre Berlioz și poetul Ivan, relatând povestea lui Pilat din Pont și introducând cititorul într-un cu totul alt plan, cel religios, prin care își susține argumentele. Astfel, se construiește ideea de interdependență: existența diavolului implică negreșit existența lui Dumnezeu, aceasta fiind unul dintre firele nodale în jurul căruia se construiește tensiunea și semnificația romanului. Supranaturalul este introdus din momentul adeveririi profeției lui Woland, cea referitoare la moartea lui Berlioz și se continuă cu perindarea haotică a poetului prin Moscova în urmărirea profesorului de Magie neagră și, ulterior, prin internarea sa în „clinică”. E imposibil să nu te întrebi ce situație este, de fapt, mai terifiantă: moartea subită, conștientizarea că aceasta va fi ultima ta suflare sau căderea în „mrejele nebuniei”, așezarea întregii tale existențe sub semnul unui diagnostic, Schizofrenie, după cum s-a şi spus, care însă ar putea fi doar o „etichetă” pentru ceea ce rămâne de neînțeles rațiunii umane.
Cine ți-a spus că nu există pe lume iubire adevărată, devotată, eternă? Să i se taie mincinosului limba lui scârnavă.
Bulgakov nu alternează doar două planuri istorice, ci leagă iubirea înălțătoare, catharctică, de iubirea-sacrificiu, subsumată constrângerilor societății, imposibilității împlinirii în realitatea propriu-zisă. Margareta pare a fi singurul personaj care iubește și își trăiește dragostea în deplinătatea semnificației acestui sentiment, însă iubirea față de maestru nu este altceva decât un permanent sacrificiu, o iubire mistuitoare care o determină să apeleze la pactul cu Diavolul în speranța împlinirii într-un alt plan existențial, lipsit de constrângerile unei societăți în care credința, dragostea și moralitatea devin insignifiante. Margareta este aici o întruchipare a devotamentului deplin, a pasiunii, ea trăind prin intensitatea sentimentelor și revoltându-se împotriva regulilor unei societății conformiste. În ciuda statutului, a condiției sale materiale, este nefericită și resimte vinovăție întrucât nu-și poate iubi soțul: Drama mea este că trăiesc cu cel pe care nu îl iubesc, dar consider că e un lucru nedemn să îi distrug viața. Pe de altă parte, Maestrul apare în ipostaza geniului ratat, a scriitorului care deține opera absolută, dar care a devenit, asemenea iubitei sale, o victimă a societății ce a respins credința, divinitatea. Maestrul este singurul ce nu așază povestea lui Ivan sub semnul nebuniei, manifestând interes față de întâmplările relatate de poet și dându-și seama că cel despre care vorbea acesta era chiar Diavolul.
Nu există oameni răi pe lumea aceasta, există doar oameni nefericiți.
Omul nefericit e dur și nemilos. Și totul e din cauza că oamenii buni l-au mutilat.
Ceea ce face din lumea lui Bulgakov o realitate palpabilă în ciuda haosului, a stranietății obsedante insinuate în viețile personajelor ale căror existențe sunt astfel tulburate este modul în care umanul, cu toate imperfecțiunile sale, este „transferat” în tipologiile pe care autorul le creează.
Maestrul și Margareta nu e doar un roman despre istorie sau credință, ci este mai curând un „tratat” despre umanitate, despre ceea ce rămâne deseori nespus, ascuns în spatele manifestărilor unei lumi meschine, dar în care există o nevoie indiscutabilă de iubire și de mântuire. Necuratul în opera lui Bulgakov preia, nu întâmplător, înfățișare umană, fiind un rău necesar ce perturbă echilibrul artificial al lumii și reinstaurează dreptatea.
Cele două planuri istorice, în aparență diametral opuse, se unifică spre sfârșitul romanului, creând o imagine de ansamblu asupra umanității. În final, Bulgakov readuce echilibrul, la fel cum lumea își găsește întotdeauna ordinea, iar Maestrul și Margareta trăiesc liniștea de care nu au avut parte pe timpul vieții, „spațiul” eternității, al lumii de apoi fiind cel ce le oferă șansa la o iubire absolută.
Cea mai teribilă furie – furia neputinței.
Lumea bulgakoviană pare a fi un univers configurat „pe dos”, un spațiu labirintic din care nu mai există ieșire și unde nimic nu este ceea ce pare. Singurul reper rămâne iubirea, cea care reușește să se insinueze prin meandrele sufletului nostru și „să repare” fisurile naturii umane. Radiografie a omului și a unei societăți debusolate, romanul înfățișează o lume în care absurdul și comicul coexistă și care reliefează întocmai slăbiciunile, viciile și patimile ființei umane. Căci ce ne mai salvează într-o lume dominată de răul absolut? Cum mai găsim ordinea în marele ciclon ce nimicește totul în calea sa și lasă în urmă doar praf și ceață? Ce va rămâne din oamenii care iubesc, dar nu își pot împlini iubirea? Dar din cei care nu știu să iubească deloc? Maestrul și Margareta nu răspunde propriu-zis la aceste întrebări, dar te îndeamnă să cauți adânc în tine, fiind o adevărată matrioșca, dezvăluindu-și profunzimea pe parcursul lecturii, alternând speranța cu disperarea, răul necesar cu binele de care societatea pare a se îndepărta pe zi ce trece, iubirea înălțătoare, pură, cu ura și deșertăciunea.
[Citește AICI și cronica volumului lui Dumitru Crudu Ora cinci și șapte minute semnată de Antonella Malfara]
*Antonella Malfara, redactor-șef Alecart, este elevă în clasa a X-a, științe, la Colegiul Național Iași. Anul acesta, s-a calificat la faza națională a Olimpiadei de limba și literatura română, după ce anul trecut a obținut Mențiune la aceeași competiție.
