Atunci am înțeles că Rusia nu va deveni niciodată o țară asemenea celorlalte. Nu că ar fi existat vreo îndoială.
„Atunci” este momentul în care Vladimir Baranov, sub directa oblăduire a miliardarului Boris Berezovski, proprietarul ORT-ului, remodelează la mijlocul anilor `90 imaginarul colectiv rusesc, amestecând posibilul și absurdul, strălucirea orbitoare cu nevoia de vulgaritate a unui public care pășea bulversat printre ruinele vechii lumi, orbit de libertatea neașteptată și de puterea ce părea a se afla la un clic (și o inițiativă riscantă) distanță de fiecare. În goana de a satisface apetitul uriaș de trash care există în orice societate, ideea unui mare show patriotic scoate la lumină eroii acestei generații. Numai nume de dictatori. Eroii lor, întemeietorii patriei, coincideau cu o listă de autocrați sângeroși: Ivan cel Groaznic, Petru cel Mare, Lenin, Stalin. Am fost obligați să falsificăm rezultatele pentru a-l face să câștige pe Alexandr Nevski, un războinic cel puțin, nu un exterminator. Însă cel care a adunat cele mai multe voturi a fost Stalin. Stalin, vă dați seama? A subsuma imaginea de patrie și de erou salvator peste cea a lui Stalin e de neînțeles, probabil, pentru oricine nu s-a născut și nu a trăit în Rusia. Acesta este sufletul slav, asta vor rușii. Undeva, în subconștient, trăiește inform germenele nevoii de scelerați, imaginea unui Dumnezeu apocaliptic ținând în mână biciul, kalașnikovul, arma atomică și arătând încruntat cu degetul spre Siberia, în timp ce ochiul neîndurător mătură de pe suprafața pământului orice altă putere. Privirea coborâtă, coloana vertebrală fracturată. Obsesia în sfârșit verbalizată: Tiranul, Tătuca, Salvatorul. Căci Mama Rusia a supraviețuit prin el și lui îi datorează totul. Nu contează ce i-a luat, cât i-a luat. Nu contează nici care îi este numele. Căci pentru ruși, Patria e totul. Iar Patria înseamnă Ivan cel Groaznic, Petru cel Mare, Lenin, Stalin. Și astăzi, noul Țar: Putin.
Puterea este ca soarele și ca moartea, nu poate fi privită în față. Mai cu seamă în Rusia.
În patria aceasta nu literatura, nu cultura, ci teama atavică de a nu fi anihilați îi adună pe toți, secol după secol, în jurul celui care demonstrează că deține controlul. Cu cât puterea e mai autoritară, mai sângeroasă, mai absurdă în manifestările ei, mai imprevizibilă, cu atât Țarul se va bucura de mai mult respect. Chiar și atunci când puterea înseamnă nebunie pură. Singurătate absolută. Putem inventa orice, revoluția proletară, liberalismul dezlănțuit, rezultatul este întotdeauna același: în vârf se află opricinikii, câinii de pază ai țarului. Cei care încă mai au un vetușka, vechiul telefon cenușiu de pe vremea lui Stalin, destinat doar apropiaților, celor aflați în imediata manifestare a puterii, astăzi liniile terestre securizate ale FSB-ului. Oricine vrea să comunice cu Țarul trebuie să aibă una. Oricine se află în vârf, deși nimeni nu rămâne pentru mult timp în vârf. Acestea sunt regulile jocului. Familiaritatea presupune beneficii fabuloase pentru curteni și bufoni, dar ea te trimite, ca în toate timpurile în Rusia, direct la Liublianka. Cea mai înaltă clădire de la Moscova, căci din subsolurile ei se poate zări Siberia. O glumă. În spatele căreia se află însă milioane de victime. Și întotdeauna un tiran. Din ce în ce mai singur, învăluit în propria nebunie, înspăimântat ca nu cumva oamenii să se întoarcă împotrivă-i. Visând să-i înlocuiască rapid cu mașinării care să-i îndeplinească literal comenzile, cu drone și mecanisme ce nu cunosc trădarea.
Țarul nu dă niciodată cifre: vorbește limba vieții, a morții, a onoarei, a patriei. […] Politica are un singur scop: să răspundă spaimelor omului.
Romanul lui Giuliano da Empoli, extrem de atent documentat, la granița dintre literatură și eseu (de fapt, un eseu în care sunt încorporate artificii literare pentru a lăsa libertatea autorului de a-și construi eșafodajul de idei, de a oferi o imagine amplă asupra vieții și de a purta cititorul prin cele mai diverse medii, scoțând astfel în evidență intenția de a reflecta obiectiv mentalitatea rusească din timpuri diferite și de a nu axa discursul exclusiv pe problematica puterii) se înscrie, cred, în nevoia europenilor, a occidentalilor în special, de a înțelege. Nu despre abisalul suflet rus este vorba în Magul de la Kremlin
(excelent tradus de Bogdan Ghiu), ci despre felul în care se manifestă în istorie această abisalitate. Dincolo de literatură, de reprezentațiile de teatru sau de balet, dincolo de operele muzicale, dincolo de arta care s-a născut în Rusia. Pentru că arta nu face istoria. Cel mult, se pune în slujba ei sau se naște în răspăr cu ea, e dizidentă, spune un adevăr, chiar dacă acest adevăr nu îl face pe cel care a creat-o să iubească într-o mai mică măsură lumea în care s-a născut: Rusia. Chiar dacă, pentru a se putea reîntoarce aici, acasă, din exilul forțat în care a fost aruncat sau pentru a putea rămâne în viață, artistul își încovoaie spatele. Pentru că e ceva în Rusia fără de care, dacă ești rus, nu se poate trăi. Până și Evgheni Zamiatin, după ce scrie Noi, convins că a realizat o critică acerbă a sistemului sovietic aflat în construcție, aflând de condamnarea sa la moarte, îi scrie lui Stalin rugându-l să îi comute pedeapsa. Noi e, în viziunea personajului narator al lui da Empoli, distopia care nu pune în scenă Rusia lui Stalin, ci, mai degrabă, Rusia lui Putin și, totodată, pretextul întâlnirii dintre străinul aflat la Moscova și Vladimir Baranov, „magul de la Kremlin”, omul care pentru douăzeci de ani s-a aflat în spatele ascensiunii lui Putin și a creat pârghiile viziunii lui asupra puterii (personaj fictiv, inspirat însă de figura lui Vladislav Surkov), deopotrivă fascinant și sinistru, omul din umbră care la un moment dat s-a retras brusc de pe scena politică.
Era vocea comenzii și a controlului. De multă vreme rușii nu o mai auziseră, dar au recunoscut-o imediat, pentru că era cea cu care erau obișnuiți tații și bunicii lor.
Așadar, încă o dată, Occidentul încearcă să înțeleagă modul în care funcționează societatea rusă, mecanismele prin care este controlată, pârghiile puterii, influența oligarhilor, felul în care, după căderea comunismului, după guvernarea lui Gorbaciov și Elțîn, Rusia devine din nou prizoniera propriilor fantasme, slujind un nou țar, sedusă de ispita, de orgoliul de a fi un mare imperiu, hrănindu-se din măreția și oroarea secolelor trecute, mizând pe fricile ancestrale ale mulțimii, pe nevoia acesteia de a fi protejată împotriva unui rău abstract care a primit, sub conducerea lui Putin, un nou nume: americanii, NATO, Uniunea Europeană. Mizând pe anarhie, scoțând din străfunduri mocirloase figuri sinistre precum cea a Alexandr Zaldostanov, liderul Lupilor Nopții, cu banda lui de motocicliști exaltați care trăiau din racket și trafic de droguri transformată în gruparea de teroriști din Donbas. Ceea ce îi reușește lui Giuliano da Empoli este să creeze o viziune convingătoare asupra Rusiei ultimului secol și să o facă într-o manieră credibilă, vocea romanului fiind preponderent cea a lui Baranov, a unui rus așadar. O parte consistentă a volumului recuperează vechea Rusie, întrupată de bunicul lui Baranov, o Rusie aristocrată, autosuficientă, cultivată, cunoscând literatura și filosofia franceză (dar neiertând europenilor convingerea că sunt înapoiați și sălbătici), convinsă de dezastrul pe care-l vor aduce bolșevicii. E apoi Rusia lui Stalin, Rusia roșie cu privilegiile câtorva și suflul de gheață al Siberiei în spate.
Și fruntea suveranului a reînceput să fie, la fel ca pe vremea lui Nicolae I, unica sursă a tuturor bucuriilor și a tuturor suferințelor curtenilor.
Dincolo de recuperarea acestei imagini, romanul explică realitățile anilor `90, libertatea redescoperită, gustul pentru fast și afaceri murdare, tranzacțiile de milioane, influența oligarhilor și a televiziunii, precum și contextul venirii la putere a lui Putin. Ultima parte are în centru ascensiunea Țarului, transformarea dintr-un om al serviciilor (FSB, fostul KGB) în liderul care nu doar că descoperă deliciile puterii, ci acordă un rol decisiv exercitării ei prin teroare. Giuliano da Empoli strânge la un loc în acest volum figuri reale, unele abia schițate, precum cea a lui Igor Secin, a lui Prigojin sau a fostului campion mondial la șah Kasparov, altele mai ferm conturate (cea a lui Mihail Hodorkovski, oligarhul introdus printr-un artificiu romanesc care nu exclude o tumultuoasă poveste de dragoste între Baranov și frumoasa Ksenia) sau cărora li se acordă un spațiu larg, așa cum este Boris Berezovski, persoană controversată și influentă în primii ani ai ascensiunii lui Putin, găsit mort, spânzurat cu propria eșarfă în locuința lui la doar două zile după ce cere clemența lui Putin și permisiunea de a se reîntoarce la Moscova. Din câteva linii, Empoli schițează principalele direcții ale politicii lui Putin, de la războiul din Cecenia, la mișcările din Georgia, la încercarea de contracarare a revoluției portocalii din Ucraina din 2014, la mișcările din Donbas menite să întrețină haosul, reflectă modul rușilor de a se raporta la Crimeea, dar, mai ales, face o subtilă analiză a ceea ce am văzut că, între timp, a devenit războiul din Ucraina: Ucraina – patria lui Hrușciov și a lui Brejnev, sediul flotei noastre militare – în NATO!
Ați transformat la loc Rusia în ceea ce a fost întotdeauna: o imensă închisoare.
Sunt două scene absolut antologice în roman pentru ceea ce înseamnă exercitarea puterii și transformarea ei în nebunie, ambele subliniind fundamentala diferență de înțelegere a manifestării influenței în lumea liberă, respectiv, în Rusia lui Putin. Prima imaginează trecerea de la eternul complex al barbarului de la margine, care trebuie să ispășească cinci secole de masacre la liderul care alege să instaureze teama irațională în opozanți și în parteneri deopotrivă, prin gesturi în afara oricăror reguli, prin acte de sfidare, absurde. E momentul în care s-a decis Țarul să parieze pe labrador. Întâlnirea dintre cancelarul Germaniei, puternica doamnă a politicii europene a cărei singură vulnerabilitate era frica de câini, de orice fel de câini, și Putin, în cabinetul de la Kremlin, cu uriașul labrador mușinând aerul, transformat în ministrul de externe al Federației Ruse, e o imagine deopotrivă grotescă și perfect credibilă a unei minți care acționează după alte coordonate. A doua îl are în prim-plan pe Evgheni Prigojin, odinioară deținător al unui cazinou în Sankt Petersburg, la începutul ascensiunii politice, într-o sală mare plină de calculatoare, la butoane, unde instalase două mașini de joc, semn al breșei din creierul uman care cere să ne aruncăm în necunoscut cu atât mai mult cu cât știm că suntem pe punctul de a pierde totul, învățând de la Baranov ce înseamnă manipularea și cum devine ea cheia menținerii puterii: tot ceea ce ne face să credem că există o forță o face pe aceasta să crească cu adevărat.
Oricum, este evident că, în comparație cu alte locuri, lupta pentru putere este încă, în Rusia, un proces sălbatic și fantezist: orice se poate întâmpla în orice moment. Regulile sunt feroce pentru că miza însăși este feroce.
Dincolo de dimensiunea romanescă, volumul lui Giuliano da Empoli poate fi citit ca un eseu despre resorturile puterii și despre sufletul rus, despre Moscova (a se citi Rusia) unde nimeni nu spune niciodată nimic, doar mâna lungă a puterii acționează, putând institui în orice moment o nouă realitate, făcând să dispară un om, un președinte de republică, ocupând un teritoriu, amenințând cu arma nucleară, instaurând haosul ca principiu al noii ordini mondiale – teroarea regăsită după o scurtă perioadă de acalmie. Recuperând unsprezece secole de istorie sângeroasă. Ca studiu de imagologie și ca eseu politic, ca analiză a mentalului unui popor care încă scapă înțelegerii prin grila umanismului european, romanul lui Giuliano da Empoli e o carte strălucitoare. Necesară Occidentului într-o mai mare măsură decât părții din Europa ce a fost lăsată sub influență sovietice mai bine de jumătate de secol, dar, în egală măsură, generației tinere, cea care știe prea puțin despre modul în care absurdul ia locul realității atunci când un dictator depășește dorința de putere și o transformă în nebunie.
(*Nicoleta Munteanu, co-fondatoare, alături de Emil Munteanu, a Proiectului Alecart, profesoară MERITO la Colegiul Național Iași, consideră că a fi profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene și nu numai.)
FOTO: grafică de Adrian GOR
