Atunci când înțelegi că răul s-a strecurat în lume, afli că el e parte a oricărei experiențe. Că fără el nu se poate.
Să te așezi la marginea lucrurilor și să le privești. Pentru a putea pune ordine în ele. Între vinovății, între fugi, între tine și cei pe care i-ai iubit, între tine și toți ceilalți, între tine care ai trăit și golul care te urmărește de 30 de ani. A pune lucrurile în ordine: a vedea clar, a înțelege geometria implacabilă, potrivirea perfectă, fatalitatea. Asta face povestea, asta face mărturisirea, dezbrăcarea de tine – până la os, până la viscere – în fața celuilalt. Ciocnirea a două suferințe, a două ratări, împletirea a două povești. Poveștile a doi disperați – Vlad și Maria: doi nevinovați, doi însingurați. Numai între astfel de oameni, mărturisirea e și totală și salvatoare. Dostoievskian: doi oameni care au pierdut totul, care au ajuns în acel punct ultim de unde nu mai e nimic de pierdut. În care doar trupul cere ce e al lui. Așa începe. Ce începe nu știe nimeni. Dar senzația unui început e foarte limpede.
A fost mai mult decât dragoste. Dar și mai puțin. Pentru că nu a anulat orice altceva. Nu a redus totul la propria realitate. La propria nevoie. Da, a fost mai puțin…
Romanul lui Bogdan Crețu e un roman excesiv, romanul unei iubiri și al nălucii unei iubiri, în care destinul e limita în funcție de care se joacă (și se construiește narativ) totul. Peste oamenii din Mai puțin decât dragostea se pogoară deopotrivă fatalitatea tragediei și voința Tatălui. Nu suntem însă nici în universul tragediei grecești, nici în cel al Vechiului Testament, ci în plină istorie, în timp, sub timp și sub vremuri. Destinul nu se (mai) împlinește prin zei sau prin Zeu, acum demnitatea (la fel ca oroarea) vine dinăuntru, nu în lupta cu ei/el, ci cu tine. Să nu cedezi. Nu doar să nu faci răul, ci să-l extirpi definitiv, să-i faci imposibilă regenerarea. Să lovești deopotrivă în rău și în tine. În iubire. În tine și în cel pe care îl iubești. Să pârjolești totul, să tai orice punte. Să duci cu tine măreția alegerii făcute și vinovăția, iar celălalt, pierderea: În viața lui ea era singura certitudine. Restul e fugă, abandon, respirație la înălțime, acolo unde plămânii absorb instinctiv oxigenul din aerul rarefiat, unde hotărârea de a rămâne în viață nu e a ta, e a lor. Fuga nu e în cazul lui Vlad din lume. E fuga-alungare din paradis. Iar din paradis nu ai cum, nu ai unde să fugi. Orice ieșire este prin iad. Este iad. Paradisul îl porți cu tine. Paradisul lui Vlad este Sara – iubirea miraculoasă, acaparare și supunere totală. Și lunile trăite în Fundata. Și, într-un fel, fiecare zi și fiecare oră din ăștia 30 de ani de când suntem despărțiți a fost tot un timp împreună. Pentru că despărțirea asta n-am trăit-o fiecare pe cont propriu. Nu e a mea sau a ei. E a noastră. Ne leagă. Ne ține împreună. Absența e felul nostru de a rămâne acut în același prezent. Ceea ce trăiesc Vlad și Sara este realitatea epopeică a unei iubiri spintecate de linia feroce a fatalității: e iubirea dintre fiica unui torționar și fiul victimei, e iubirea împotriva a tot și a toate, e iubirea care nu poate supraviețui, nu se poate salva altfel decât în absență. Eviscerată de propria realitate. Mai mult decât dragostea și mai puțin decât ea.
Aceeași poveste. Mereu aceeași și-aceeași odisee, lipsită de imaginație. Sunt în stare să cucerească lumea, dar nu sunt capabili să înțeleagă lucrurile mici și esențiale. Cum ar fi viața. Și simplitatea ei. […] Esențialul e ca viața să producă viață. Restul e ficțiune. A da viață este adevăratul eroism, nu a ucide. Și nici a fugi de viață în tot felul de ficțiuni.
Acesta e punctul de coagulare a poveștii care adună la un loc toate personajele lui Bogdan Crețu, de care ele se ciocnesc și în funcție de care se zidesc. Dar Mai puțin decât dragostea e mai mult de atât. E romanul Tatălui și al tuturor fiilor și fiicelor lui, romanul tuturor taților, fie ei prezenți sau absenți, autoritari sau lași, măcinați de propria ambiție sau de propria neputință și rușine, al taților maculați, zdrobiți de rău, făcând răul, întruchipând răul sau al taților rătăcitori, absenți (doar umbre, dar mereu acolo, cu consistența lor lipsită de substanță și tocmai de aceea de netrecut, de neînfrânt). Făcând astfel loc prezenței mamelor, energiei lor vindecătoare, mistuitor-pârjolitoare și blând ocrotitoare. Care e mereu sacrificiu și voință de a merge mai departe, care are în ea capacitatea de a diminua, dacă nu de a anula, răul, care oferă și se oferă întru totul, uitând dezamăgirile, trădările, neputințele, în ciuda răului, a violării ultimei fărâme de demnitate și de îngropare a iubirii, uitând de sine. Și devenind astfel de neatins. Mai presus de voința și de cuvântul Lui, rădăcina tuturor lucrurilor, umanul înălțat deasupra oricărei autorități, a oricărei absurdități, a oricărei voințe. Căci nici măcar El nu a cutezat să-i ceară Sarei să-și sacrifice copilul. I-o cere lui Avraam. Neputinciosului Avraam. Care de atunci, alături de Iahve, a scris destinul tuturor taților. Mai ții minte noaptea aia când am discutat despre Avraam? Și mai ales despre cum a auzit el vocea aia, care-l îndemna să-l ia pe Isac, să-l ducă pe munte și să-l sacrifice? Iar el chiar l-a luat, pentru că ăsta era legământul. Asta era condiția. În Dumnezeul ăla trebuie să crezi până la capăt pentru ca el să existe. […] Dar tot și-a dus fiul și a ridicat cuțitul asupra lui. Și a fost oprit. Dar a ridicat cuțitul asupra copilului! Nu din iubire. Din teamă! Ca să arate că se teme. Așa e scris. Sara lui Bogdan Crețu e ceea ce ar fi putut fi Sara din Vechiul Testament dacă acolo ar fi fost cineva interesat de mame. De legătura mamelor cu copilul lor. Sara lui Bogdan Crețu e fiică și tânără îndrăgostită, dar ea devine mamă și asta o transformă într-o voință de neoprit, luptând cu îndârjire împotriva oricărei intruziuni din afară, împotriva oricărei voințe, împotriva răului. Pentru a rupe lanțul vinovățiilor, pentru a salva noua viață despărțind-o definitiv de trecut, tăind cordonul ombilical al destinului care leagă ce a fost de ceea ce va fi. Creând o nouă lume, diferită de cea a tatălui, din pântecele și din suferința ei. Din și prin decizia ei de neclintit. Împotriva ei înseși și a bărbatului pe care a ales să-l iubească. Departe de orice tată. Chiar și atunci când e neputincioasă, istovită, lașă, iubirea oricărei mame e tot iubire, numai iubire. Chiar și atunci când e greșită, deviată de frică, tot iubire e. În orice condiții, e tot iubire. Nici măcar Iahve nu a avut curaj să-i ceară mamei sacrificarea fiului.
Mai suntem noi în stare să credem în destin? Să credem că există o forță dincolo de noi care ne trage firele? Că ne putem supune sau o putem înfrunta, fără ca asta să ne scoată din rolul prestabilit, dar să ne dea totuși măreție? Adică asumarea demnității. O măreție la care altfel nu putem spera.
Acesta e Cuvântul devenit cuvânt și ajuns la noi prin cuvântul oamenilor. În Vechiul Testament Avraam aude o voce. În ce măsură ea există și altfel decât pentru el? În ce măsură vocea e a Tatălui sau (doar) a tatălui? E și nu e relevant în povestea lui Bogdan Crețu. Ce devine relevant e teama. Și voința. Relația de putere dintre cel care cere și are instrumentele de a o face și de a (se) impune, de a pedepsi și cel care e la cheremul lui. Coborârea realității din Cuvânt în istorie, asta face Bogdan Crețu. Coborârea (și confruntarea) poveștii exemplare cu istoria. În plină realitate – înfiptă până la os, până la jugulara vieții tuturor personajelor. Acolo unde, călău sau victimă, vinovat sau nevinovat, nu poți fi curat. Pentru că în Canaanul construit de tatăl Sarei totul e ridicat pe suferință. Mi-am dat dintr-odată seama că e ceva ascuns în casa noastră. Și că lumea e mult mai urâtă decât mă temeam eu. Și că în miezul ei e un rău pe care nu l-am știut. Dar de care am profitat. Deocamdată îi dau târcoale pe la margini. De-asta te-am adus aici, pe maidanul acesta. Aici e răul, Vlad. E concret. Răul e întotdeauna concret. În orice loc și în orice timp. În anii `50 la fel ca în anii `80, ca în anii `90-2000, atunci ca și acum. În viața tatălui lui Vlad și a lui Iacoban, în viața Sarei și a lui Vlad, în viața Mariei și a lui Robert. Răul e omniprezent, se hrănește din el însuși, din putere ca și din neputință. Răul nu e atât în afară, munca lui e ușurată de ceea ce e într-adevăr în afară, dar el este mai ales înăuntru. Nu e Răul absolut, ci răul. În imediata apropiere a binelui, legat adeseori de el, imposibil de despărțit de acesta. Iar Sara, cea aflată în chiar miezul acestui rău, legată prin sânge de el, dar necontaminată, cea care vrea să știe dinăuntru cum arată răul, cu pedagogia ei stranie de a-l obliga pe Vlad să-și însușească realitatea ultimilor ani din România lui Ceaușescu, cu forța ei de a-și trăi iubirea împotriva tuturor, cu voința ei inflexibilă, e centrul de iradiere și de reflectare a tuturor marilor întrebări înăuntrul cărora își construiește Bogdan Crețu romanul. Și ea ajunge să facă răul, dar având conștiința consubstanțialității lui cu binele și sacrificându-se, răstignindu-se, punând iubirea pentru Diana mai presus de orice. Ea, Sara, e cea care pare a ține în voința ei viețile tuturor, pare a le așeza în funcție de alegerea ei, scoțându-le din matricea fatalității. Asta e ceea ce crede Vlad. Încă din momentul în care se întâlnesc în sordida sală de clasă din liceu, în sordida viață pe care o are Vlad, în sordida lume în care totul e căzut, mic, trucat. În mocirla din care va răsări iubirea lor. Dar nici măcar Sara nu poate transcende fatalitatea oarbă a repetiției. Există ceva, până și în această lume construită de o tânără îndrăgostită devenită mamă, până și în lumea mamelor, ce se supune altei voințe. Întâmplării sau destinului sau oarbei fatalități. Unui tipar în care nimic nu e întâmplător și tocmai de aceea devine imposibil, de netrecut și livresc în egală măsură. Neuman. În afara vieții. Literar. Prin asta profund uman. Bogdan Crețu jonglează permanent exact cu aceste paralelisme și suprapuneri de destin imposibile. Și o face conștient de risc și în pofida lui. Care pe care. Fără rest, mereu pe muchie. Cititorul și scriitorul. Viața și povestea. Mărturisirea. Ceea ce este la început jocul Mariei, ceea ce se dovedește destinul ei și al întâlnirii ei cu Vlad. Pentru că în spatele oricărei metafore, observă Maria (oricărei povești, oricărui construct narativ) e multă viață. Multe contradicții, multe ezitări. Poate o grămadă de clișee și valori standard răsturnate. Dar întotdeauna viață. În ciuda aparentei incompatibilități viață-literatură, scrie Bogdan Crețu. Ciocnindu-le, disecând viața și văzându-i liniile nenaturale și tocmai prin asta adevărate, esențiale: Sonia. Sonia Marmeladova, i-a venit lui Vlad în minte să spună, dar n-a avut curaj. Clișee. Literatura, chiar și cea mai intensă, cea mai „adevărată”, nu e, pe lângă viață, decât o sumă de clișee bine dramatizate. În roman orice poate deveni verosimil. Și legitim. Și plauzibil. În literatură, orice poate deveni acceptabil. Oare orice? Dar în viață, nu! Viața are oroare de senzațional. Și când se-ntâmplă, senzaționalul e o excrescență, o tumoră a vieții. Viața e banală, e călâie, lipsită de stridențe. Viața se strecoară, ca apa, caută drumul cel mai lin. Izbucnește numai când nu are de ales. Soluțiile extravagante sunt mereu de prost gust. Când ai de ales, eviți extremele. Și atunci înseamnă că aici suntem chiar în miezul literaturii: ceea ce e Mai puțin decât dragostea e literatură: cuvânt mărturisitor despre viața adevărată prin viața posibilă.
Pentru că iubirea, când e adevărată, învinge răul. Îl anulează, îl supune frumuseții. Și oamenii nu știu să îndure frumusețea. Nu i-a pregătit nimic pentru șocul ei. Nu că asta ar fi o scuză.
Mai puțin decât dragostea e și nu e un roman de dragoste. E, de fapt, un roman despre tot ce e mai mult și tot ce e mai puțin decât dragostea. Despre rușine – rușinea victimei după zdrobirea cărnii și a demnității de către torționar, rușinea neputinței, a suferinței, rușinea sărăciei tale și a familiei tale, rușinea de a recunoaște că e mai bine după moartea unui tată decât cu el în viață (în absența și în abrutizarea lui), rușinea a ceea ce ai făcut sau ai lăsat să ți se facă, rușinea de a recunoaște că ai fost cândva la dispoziția unui om. Chiar dacă nu ai nicio vină, rușinea îți va supraviețui. Ca în Kafka. În viață întocmai ca în literatură. Un roman despre umilință, despre lașitate, despre frică, despre vină. Despre realitățile comuniste și cele postdecembriste, despre familii, tați și copii, despre alegeri. Sara e dragostea, iar Vlad, mai puțin decât dragostea. Pentru un bărbat, dragostea adevărată e întotdeauna mai puțin decât dragostea. Sara și Maria sunt dragostea, la ele (și la ea) ajunge Vlad, pentru că ele au devenit mame. Au ales a fi mame. Împotriva răului, împotriva taților. Eliberându-se de ei. Fiind libere apoi să revină învăluite în aura altei lumini, a altui rost. Pentru că au decantat întreaga suferință într-un spectacol deopotrivă terifiant și sublim. Sara cristalizând un moment pe care apoi l-a ridicat la nivel de viață, Maria, pentru că face posibilă povestea-întâlnire, noua lume. Cuvântul transformat în poveste e decantarea unei suferințe, e transformarea pâinii și a vinului în trup și în sânge, e miracolul transgresării limitelor umanului. Mai puțin decât dragostea e ceea ce trăiește Magda lângă Iancu Iacoban și ceea ce nu a apucat să trăiască lângă tatăl lui Vlad. E ceea ce trăiesc mama și tatăl lui Vlad și ceea ce i se întâmplă părinților Mariei, e ceea ce trăiesc Maria și Robert. E tot restul.
Mai puțin decât dragostea e în egală măsură cartea cititorului Bogdan Crețu și cartea scriitorului Bogdan Crețu. Pentru că, odată cu ea, cititorul și scriitorul au devenit una.
(*Nicoleta Munteanu, co-fondatoare, alături de Emil Munteanu, a Proiectului Alecart, profesoară MERITO la Colegiul Național Iași, consideră că a fi profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene și nu numai.)
