Mai sincer ca Himalaya: autofilmarea lucidității oceanice

Punctele nodale ale volumului Mai sincer ca Himalaya se constituie din deplângerea intruziunilor-experiment care ne-au divizat și se acumulează în noi ca senzațiile provocate de niște ace de acupunctură și din gândul încordat provocat de imaginea mersului umanității pe o frânghie tot mai șubredă, care nu poate fi sub nicio formă îndepărtată de sub noi și care acutizează senzația de disconfort. Hotărârea de a paria pe fața neplăcută a omenescului transformă volumul lui Constantin Abăluță într-o sondare interioară (cu reverberații subtile asupra exteriorului) ce se reînnoiește găsindu-și forța în ea însăși. Versuri care glisează fatalismul – Sunt cel ce n-are și nu vrea nimic, // Un ocean putrezește în inima mea, // pierdut în spațiu ca o greșeală – nu sunt decât sursa dezlegării tuturor anomaliilor care ne-au sufocat și umplut de grimase. Pentru a învinge acuitatea tenebrelor, e necesară o developare, o xeroxare și o arhivare a lor, spre a putea fi apoi distruse temeinic.

Realități supurânde, unele spuse, altele doar sugerate, repudiate sau asimilate (gutuile din fereastră m-au dezmoștenit), oblojirea și dezamorsarea crezului că nimeni și nimic nu merită încrederea deplină, că autoritatea nu are decât o legitimitate izvorâtă din ea însăși, confirmată cu de la sine putere, propaganda soarelui rămânând singura care nu și-a pierdut credibilitatea, configurează universul acesta straniu de familiar și, totodată, aproape de nerecunoscut. Everestul îi scoate din joc pe cei care nu au/n-au avut forța necesară să-i reziste, dar cea mai riscantă escaladare cu putință rămâne viața însăși, cea care încarcerează simțurile în gheață carbonică și pe care le dezmorțește doar din când în când. Direcția lugubră pe care o îmbracă majoritar discursul poetic din acest volum e întreruptă de inserții domolitoare și de sentințe care congestionează optimismul, fără însă a-l asfixia: Sunt un miracol păstrat în congelator, gata să fie uns la momentul potrivit.

 iată-mă-s parlamentar/tata e mândru de mine/mama a murit de inimă rea/am îngropat-o în cimitirul parlamentarilor

Șerpuirile tematice, șarjarea imposturii, impulsul pe-alocuri desfigurator de a pune pe tapet simțurile neghioabe și iluziile oferite intermitent reușesc să facă, refacă și să desfacă o ramă a ideilor prin care se tot înfiripă ideea că însănătoșirile sperate nu sunt decât soluții provizorii, spulberarea lor pândind mereu, schimbându-și originea, dar nu și efectele.

alternarea stop-cadrului cu stop-filmarea

Regândirea celebrei replici caragialiene sub forma Caniculă caniculă dar s-o știm și noi are în spate o traducere a realității preexistente, o îndepărtare a cortinei care ne protejează naivitatea, virtuozitatea potențială a materiei umane devenind obiect al deșertificării iminente. Lumea cu a sa „ploaie orizontală” devine perimetrul de zi cu zi traversând dimensiuni mentale în compania spasmelor ADN-ului, simultan cu sau contra biciului care călătorește, plasând la distanțe bine calculate imagini ce se luptă cu manierismul și provocând o durere de dinți la unghiile de la picior.

Din sfâșietorul impas cotidian corelat cu cel interior rezultă o agonie totală, năprasnică, corodând definitiv atât suprafețele palpabile ale lumii, cât și pe cele mentale, la fiecare nouă întâlnire ciocnirea provocând daune tot mai dificil de cuantificat. Doar imaginarul propriu e singurul care nu depune armele în fața acestei aneantizări monstruoase și continuă geneza unor mereu alte constelații posibile: din când în când statuia apasă pe un buton/o voce de soprană de coloratură anunță stațiile dar metroul nu oprește (din poemul „statuia care vomită conduce metroul”).

și țip la trecători: dacă tot e să muriți muriți mai degrabă/dacă tot e să trăiți trăiți sub carapacea broaștei țestoase

Broaștei țestoase i se atribuie rolul de păzitor al așezărilor urbane tocmai pentru că avem absurdul obicei de a ne convine că toate au o logică a lor, că omul a reușit să-și câștige și fundamenteze supremația pe vecie, uitând că altercațiile între cei de-aceeași specie sunt cele mai periculoase și imprevizibile. Dezaprobând spilcuirea existenței, Constantin Abăluță propune o alegere necesară: să ne împrietenim cu inconvenientele vieții fără a apela la mânie. Să ne confecționăm cu toții deșteptătorul care să ne întrerupă dulcea plutire cognitiv-afectivă asemenea puștiului din poemul „Întâlniri” care injecta zidul dărăpănat ca să-l înzdrăvenească.

din când în când statuia apasă pe un buton/o voce de soprană de coloratură anunță stațiile dar metroul nu oprește (din „statuia care vomită conduce metroul”)

eu vreau să mor alături de fructul preferat/să mi se pună-n coșciug o cantitate de portocale egală cu propria-mi greutate

„Îndrăzneala” de a o lua pe trasee nebătătorite, de a nu recurge la limbajul poetic consacrat, de a se dezice de normele spațiului înăuntrul căruia creează (norii sunt, pentru Abăluță, gânduri negândite) transformă volumul în unul inconfundabil, care nu se pierde în mulțime, având drept nucleu o viziune autonomă, nicidecum incongruentă cu altele din peisajul literar românesc: Nu sunt ca toți ceilalți, foarte bine/A fi altfel, adevărată religie. Așa cum mărturisește și într-un interviu acordat, dubla sa înzestrare, plastică și literară, l-a făcut întotdeauna să tânjească spre simultaneitate, spre mai multe lumi, să le vadă întotdeauna una în prelungirea celeilalte, alături de punctele de joncțiune care ne aduc cu o treaptă mai aproape de metarealitate. Toată această traducere a existenței cu tușe groase, ușor schimonosite, nu se naște dintr-o depistare a incompatibilității acesteia cu un pronostic optimist, ci tocmai pentru că se întrezărește concretizarea lui. Pentru că sângele și creierul, la fel ca tot ceea ce ne înconjoară, se măsoară în străzi-lungime, străzi-distanță, străzi-greutate. Odată ce pot fi asociate cu ceva familiar, toate se eliberează de cifrul lor.

 

*Alina Vițel, fost redactor-șef adjunct Alecart, este proaspăt studentă la Facultatea de Drept, UAIC.

 

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!