Vată de zahăr, plastilină, culori, linii, contururi care încep să se șteargă. O realitate descoperită ca aflându-se pe punctul de a fi distrusă și reconfigurată apoi în baza unei alte formule. Aceeași realitate care amenință cu pierderea inocenței, cu accederea la o altă dimensiune ce își pierde treptat caracteristicile descoperite inițial. Fericirea devine un punct pe harta sufletului abia zărit, atât de aproape, însă din ce în ce mai departe când încerci să te apropii, să-l ajungi și să-i privești, de fapt, forma.
Volumul de debut al lui Gabriel Cărtărescu, mâine o să fiu fericit, urmărește tocmai această încercare de descoperire a momentului în care fericirea a dispărut sau când aceasta a început să arate altfel, să primească alte contururi. Poezia lui Gabriel Cărtărescu presupune explorarea sinelui, parcurgerea aceleiași hărți pe care tânărul o mai văzuse înainte, însă căreia îi găsește alte trasee pe care le urmează ajutându-se de instrumentele de orientare deja cunoscute – iar cea mai funcțională, practică și eficace busolă devine copilăria. Versurile sale sunt semnul unei înstrăinări de lume și al unui permanent acord cu sinele, al decalajului care se produce între eu și lume, poezia așteptând mereu un moment, un viitor al zilei de mâine în care vocea poetică se va putea adapta din nou realității.
Când eram mic credeam/ că anii se repetă/ îmi amintesc de zilele când învățam/ ce este lumea.
Copilăria este un timp repetat, suspendat în momente de o frumusețe care nu poate exista decât în realitatea celui ce o trăiește. O frumusețe la care nu te mai poți întoarce nicicând în afara unui dor. În poezia lui Gabriel Cărtărescu, copilăria este momentul în care lumea ți se înfățișează pentru prima dată, iar tu o descoperi, „o înveți”, urmând ca mai apoi să o privești exact cum e, să o deposedezi de bucuria a ceea ce este nou, nemaivăzut, învățând să privești, de fapt, lucrurile pentru a doua oară, a treia, a patra oară, la infinit. Ceea ce se produce odată cu ieșirea din copilărie este apariția falsei senzații că totul a rămas la fel, însă o nouă privire, așa cum apare ea în mâine o să fiu fericit, reconfigurează lumea. Copilul de altădată învață că, odată ce a pășit puțin mai departe sau puțin mai aproape, totul se înfățișează diferit. El se întreabă ce este golul din mintea noastră atunci când ne naștem, cum poate un om să umple acel gol, iar acesta să se golească simultan. Cum poate oare experiența să te construiască și să îți lase din ce în ce mai puține bucăți de lume care pot fi descoperite? Copilul simte că pierde în fața realității.
Uneori am senzația că oamenii nu există/ vorbesc cu ei ca și cum aș vorbi cu un perete/ mă uit la ei și îi văd atât de setați pe un scop/ încât uită de sine/ se lasă pe seama automatului. Drama copilului este să cadă dintr-o lume într-o altă lume și să realizeze că e aceeași lume. Această traumă se adâncește în momentul în care trăirea nu mai este suficientă: ea trebuie transformată, direcționată, alterată. Confruntarea cu viața adulților care nu mai au timp nici să simtă, nici să se bucure de bucuria lor produce acea tristețe pe care îți dorești să o faci să dispară cândva, poate mâine. În schimb, gândul meu nu știu unde merge/ pentru că eu sunt doar aici ca să-l simt.
Lumea mea e mai frumoasă ca niciodată/ mă bucur/ nu sunt de acord în niciun fel/ lumea mea e privată/ din exterior pare mică și goală. Gabriel Cărtărescu vorbește despre vârsta la care te bucuri că simți și nu vrei să faci nimic din bucuria ta, vârsta la care copilul e deja mare și, deși și-a dat seama că lumea nu poate fi a lui, încă are puterea să construiască propria lume. Mai luminoasă, cu un cer mai albastru spre care știe încă să privească. Cu toate acestea, dezamăgirea pândește, iar tânărul de azi este copilul de altădată care nu mai cunoaște lumea, care începe să se îndoiască de aceasta.
dacă orice lungime de timp/ are o infinitate de clipe/ asta nu înseamnă că orice lungime de timp/ este egală cu oricare alta?/ nu înseamnă/ că fiecare porțiune de zid/-spațiul fiind și el infinit-/ conține tot trecutul nostru?
Poemele lui Gabriel Cărtărescu se construiesc din semne care marchează opoziția timp-netimp (motivul ceasului, al numerelor), dintr-o încercare de situare clară într-o realitate care se străduiește să mimeze senzația realului, a ordinii, a determinării: e o coincidență că/ de miliarde de ani/ totul a părut să aibă continuitate/ cauze și efecte/ nu există legi ale fricii. Acolo unde coincidențele se ciocnesc și nu produc nimic apare viața. Acolo stă frica, autonomă, fără început și fără sfârșit. Forme, fețe, izbucniri, pericol, compulsii./ Acest calm al expresiei noastre ascunde/ Cel mai haotic concept al minții omenești: frica/ Distrageri, suspiciuni, disperare/ Haosul potențial iminent. Trăirea rămâne necuantificabilă, pericolul – niciodată anunțat. Nimeni niciodată n-a văzut lumea ca o înlănțuire de frici sau de bucurii. Structurile încep să cadă în fața emoției. mult mai probabil ar fi că doar în această clipă/ există tot ce știm că există/ amintirile și sufletele noastre. Realitatea poate fi reală doar prin schimbările sale, prin instabilitatea sa nemascată.
Încă din titlul volumului, mâine o să fiu fericit, nu poate trece neobservat timpul în care omul crede, pe umerii căruia își așază cu greutate viața, așteptând schimbarea ca pe un lucru promis, datorat de tot ceea ce îl înconjoară. Chiar dacă vocea poetică critică nevoia de a plasa prezentul în interiorul unor alte timpuri care să-l justifice, aceasta speră la ziua de mâine, la un viitor care vindecă, repară, lipește. Dorința de a trăi timpul, de a mânca o lasagna în clipe infinite este contrazisă de promisiunea viitoare a fericirii. Prezentul rămâne doar o clipă pe care-o ții în brațe/ în care te scufunzi/ pe care o simți și o iubești/ știind că-i numai o clipă.
Jumătate din lume/ este un zid de burete. Lumea absoarbe trecutul, păstrează totul și se construiește singură mai departe din piese aparținând vieților oamenilor. În fața gândului morții, vocea poetică încearcă să-și închipuie o viață veșnică, blocarea în nesfârșit, lucruri ce îi produc groază. Există clipe de infinită trăire, suspendate, în prelungirea lor, de momente de ruptură. Permanentul începe să trezească spaimă, să sperie. Raportul dintre om și spectator, dintre a privi din interior și, respectiv, din exterior descriu curgerea prin timp, reduc existența umană la ceva ce se consumă. Volumul de poeme Mâine o să fiu fericit este despre cum consumi, te consumi și consumi și alte vieți dincolo de timp, de spațiu, senzație dublată de nedreptatea că totul ni se ia de la început, din prima clipă.
poate am uitat cine sunt în locul acesta/ cu muzică lentă și ruginită/ cu păsări ce se plimbă pe corpul meu/ nu am nimic de spus deocamdată/ lumea mea e închisă/ poate e în renovare/ totuși unele lucruri îmi scapă/ o pasăre s-ar putea prăvăli oricând.
În pragul fiecărei bucurii stă o prăbușire. La marginea exuberanței pândește mereu pericolul, nesiguranța că lumea nu arată totuși astfel. În mâine o să fiu fericit, bucuria pare a fi o promisiune interioară, dobândirea acesteia fiind echivalentul încăpățânării de a rămâne egal cu tine. Mi-e frică de oamenii care pretind/ că știu adevărul/ mi-e frică de mulți/ negociez cu mine/ simt ce înseamnă eu/ până la urmă poate că am dreptate/ în modul meu non-verbal. Lupta cu sinele devine o luptă cu ceilalți și cu lumea, mereu în încercarea de a nu te pierde.
Ceea ce este fascinant la acest volum de poezii este cum poemele nu-și propun să ofere o soluție, un răspuns sau o teorie, ci doar chestionează, pun întrebări realității. Mai mult decât atât, poezia e întrebarea celui care a scris-o despre el însuși (Ar fi frumos să înțeleg ce se întâmplă/ mi-ar plăcea să fiu/ pe dinăuntru din nou), e o modalitate de a ajunge la sine și la ceilalți atunci când nu poți vorbi. Sunt un om care nu știe să vorbească/ dar știe să transmită/ poate că nu vreau să știu să vorbesc/ sau poate că nu știu ce să vorbesc. Poezia este rezolvarea continuă a unui exercițiu prin care îți amintești cine ești fără a ajunge la un rezultat. Mă întreb nu dacă vedem culorile diferit/ ci dacă vedem sentimentele diferit. Omul care se descoperă, care vede dimensiunile trăirilor sale înțelege că viața sa este infinită, „dar nu nesfârșită”. În spatele poemelor există frica de lume ce pare a fi îmblânzită de exercițiul scrierii: a așeza în tăcere cuvintele, a le repeta până simți că rămân ale tale, până te găsești.
dacă observ un gând rău/ să-l sugrum până rămâne/ fără oxigen/ să înot prin dopamină și serotonină/ să mă gâdile electricitatea.
La o primă citire, versurile lui Gabriel Cărtărescu par a fi jucăușe, electrice, energice, semne ale unor bucurii naive, însă la marginea poemelor se nasc marile adevăruri ale lumii pe care niciun copil nu și-a dorit să le descopere, adevăruri în care tristețea încolțește nesesizată. Lucrând cu schelete de emoție și cu emoție actuală, descoperind dragostea, timpul, spațiul, minciuna realității, vocea prezentă în toate poemele din volumul mâine o să fiu fericit se înghesuie în propria inimă, o inimă mare și roșie, încercând să își dea seama de ce dimensiunile lumii se schimbă și de ce, încercând să rămână egală cu sine (o inimă care are grijă de propria inimă), nu reușește să ocolească tristețea. Cu toate acestea, ceea ce încă știe să facă fermecător copilul care este permanent prezent în aceste poezii, uneori în rolul principal, alteori pândind din umbră, este să construiască lumi mai luminoase, cu cer albastru, unde clipele se dilată și fericirea este posibilă. Aici bunătatea este o alegere, iar Gabriel Cărtărescu, prin poezia sa, luptă cu adâncimea lumii și extrage mugurii bunătății și ai frumuseții care nu vor putea fi atinși niciodată de rău. cerul o ia dintr-o parte-n alta și cântă/ don’t worry be happy. Uneori, pentru a supraviețui, e bine să ai orgoliul fericirii.
*Denisa Grădinaru, fost redactor-șef ALECART, este studentă în anul I la Facultatea de Litere – ULB din Sibiu.
Foto: Petronela Dumitriu
