Ce se întâmplă când un nume din manual coboară de pe soclu și omul „adevărat” începe să vorbească? Când o figură „mare” devine, brusc, un bărbat vulnerabil, orgolios, singur, lucid? Maiorescu. Confesiunile unui stoic nu e o lecție de istorie literară, ci o provocare: să-l privim pe Titu Maiorescu nu ca pe o autoritate, ci ca pe un destin. Textele de mai jos sunt impresiile celei mai tinere clase Alecart – clasa a IX-a, filologie – care a parcurs biografia romanțată scrisă de Adrian Jicu fără prejudecăți, fără protocol cultural, fără „distanță respectuoasă”. Ei au citit ca adolescenți care caută sens, adevăr, fisuri. Și au găsit toate acestea în copilăria dură a lui Maiorescu, în ambiție, în nevoia de a conta, în singurătate, în frica de a fi uitat, în întrebarea care cere un răspuns: A fost el fericit? Nu veți găsi mai jos rezumate cuminți, ci întâlniri reale cu un “personaj” care devine viu. Aceste texte arată nu doar ce au înțeles elevii de clasa a IX-a despre Maiorescu înainte de a discuta despre el la școală, ci și ce au descoperit despre ei înșiși citindu-l. Pentru că literatura adevărată nu ne spune doar cine au fost alții. Ne obligă să ne întrebăm cine suntem noi.
Ce rămâne dintr-un om atunci când viața i se apropie de final? Ce rămâne când tot ce îți mai permite trupul să faci este să te întorci cu gândul spre un trecut ce brusc pare plin de întrebări, de incertitudini, de regrete, de nostalgie – trăiri pe care până atunci ambiția și orgoliul le-au îngropat adânc? Titu Maiorescu. Confesiunile unui stoic imaginează răspunsul la aceste întrebări, reconstituind viața uneia dintre personalitățile marcante ale culturii române. Băiatul cu un tată sever, o mamă mai puțin prezentă, o soră care pentru el a fost și iubită, și mamă, soțul, tatăl ce nu și-a putut ține copiii aproape, bărbatul ambițios, demn, mereu singur, toate aceste ipostaze sunt recuperate în volumul lui Adrian Jicu. De la tânărul capabil ce s-a confruntat cu umilințele colegilor în perioada de studenție la criticul exigent, mentorul Junimii, politicianul de mai târziu, cartea surprinde o dualitate: pe de o parte, viața publică și, pe de alta, cea privată – omul care a ajuns să aibă îndoieli, regrete, bărbatul deopotrivă orgolios, egoist, onest, asumat în convingeri.
Astfel, ca cititori, nu asistăm doar la desfășurarea unei vieți pe care Adrian Jicu o documentează și, într-o anumită măsură, o imaginează, ci la dialogul interior al unui spirit dominat de rațiune, ce își analizează existența cu o luciditate aproape dureroasă, recunoscând frica de eșec, misoginismul, ambiția, iubirile, singurătatea și prejudecățile despre alte personalități ale vremii. Construcția volumului ia forma unei rememorări în salturi, având o dimensiune narativă dublată de o alta confesiv-reflexivă. Adrian Jicu folosește în mod interesant ca punct de plecare al acestei biografiei romanțate spovedania și explorează psihologia și gândirea lui Titu Maiorescu, „personaj” pus să își recupereze experiențele și să exploreze relațiile interumane care l-au format. Cartea invită cititorul la o meditație asupra autocontrolului, a singurătății, a fricii de eșec și a dorinței de a avea un nume cunoscut, oferindu-ne o primă întâlnire cu viața, realizările și contextul social/politic în care s-a desfășurat activitatea lui Maiorescu. (Alexandra Istov)
Omul care a înțeles o epocă întreagă nu mai poate auzi vocea celor apropiați.
Imaginați-vă un om care are totul: inteligență, prestigiu, influență, bani, respect.
Un om ale cărui idei au devenit repere și ale cărui judecăți au decis destine culturale și care, totuși, la finalul vieții se întreabă: Am fost cu adevărat fericit?. Pe acest om îl are în prim-plan volumul lui Adrian Jicu. Maiorescu. Confesiunile unui stoic nu este un exercițiu de admirație, e o coborâre lentă în interioritatea unui bărbat care a trăit sub semnul controlului și al exigenței, dar care, tocmai prin acestea, a pierdut posibilitatea de a se arăta vulnerabil.
Copilăria lui Titu Maiorescu, așa cum este reconstituită în carte, poartă deja germenii acestei existențe. Trimis de tatăl său într-o instituție prestigioasă, dar rigidă – Academia Theresiană –, printre fii de aristocrați, copilul Maiorescu învață repede ce înseamnă marginalizarea. Nu este dorit, nu este protejat, nu este validat, se apropie de cei marginalizați. Din această experiență se naște nu un revoltat, ci un disciplinat. Acolo se formează viitorul stoic: omul care își promite să nu mai depindă de nimeni. Am priceput că în viață nu trebuie să te lași doborât de nimic. Că trebuie să fii tu cel care alege. Să fii propriul stăpân, ca apoi să îi stăpânești pe ceilalți. De-aia m-au urât colegii din Academia Theresiană, care mă credeau un sălbatic căruia să-i poruncească. Mai târziu, Maiorescu își va construi o imagine publică impecabilă – profesor strălucit, critic literar exigent, lider al Junimii, om politic influent, impunând standarde într-o Românie pe care o consideră o societate grăbită, lipsită de profunzime. Conceptul de „forme fără fond” nu este doar o teorie culturală, ci o reacție profundă la superficialitate: urăște tot ce e fals, inautentic – în cărți, în oameni, în societate. În fiecare judecată, în fiecare decizie se simte dorința de a trăi și de a gândi cu onestitate, de a nu-și încărca mintea cu nimic care nu merită. Junimea devine, în acest context, mai mult decât un cenaclu: un loc în care ideile se întâlnesc, un pol de putere. Aici converg temperamente diferite – Eminescu, Caragiale, Creangă – spirite vii, imprevizibile, uneori greu de înțeles. Maiorescu îi sprijină, îi apără, îi legitimează, dar păstrează mereu o distanță. Nu este un prieten cald, ci un arbitru; nu caută intimitatea, ci stabilește direcția. Relațiile se bazează pe respect, pe recunoașterea valorii, mai puțin pe apropiere și afecțiune. Aceeași distanță apare și în viața de familie. Ca soț și ca tată, Maiorescu rămâne un om greu de mulțumit. Iubește, dar nu se abandonează. Este prezent prin responsabilitate, nu prin tandrețe. Viața privată este mereu secundară față de misiunea publică. Adrian Jicu sugerează discret că nu lipsa sentimentelor îl definește, ci incapacitatea de a le exprima. Stoicismul devine, încet, o formă de autoizolare. Un moment de o forță simbolică aparte este, în carte, pierderea auzului. Surzenia nu este doar o afecțiune fizică, ci o metaforă a rupturii. Omul care a înțeles o epocă întreagă nu mai poate auzi vocea celor apropiați. Refuzul de a accepta soluții simple trădează orgoliul imaginii publice: Maiorescu nu vrea să fie văzut ca vulnerabil. Mai bine surd decât imperfect. Mai bine singur decât coborât de pe piedestal. Pe măsură ce confesiunea avansează, masca stoică începe să se fisureze. Nu prin dramatism, ci prin reflecție. Maiorescu nu se plânge, ci se întreabă. Ce rămâne dintr-o viață trăită mereu „corect”? Cât din sine a sacrificat pentru a deveni reper? Cât adevăr a pierdut pentru a păstra autoritatea? Ce fericire și totuși ce blestem să fii un om superior înzestrat! Să desfaci firul în patru, să cercetezi cu de-amănuntul cauzele fenomenelor și efectele lor, să faci perceptibil glasul în care o mie de lucruri se exprimă printr-o mie de limbi sau să simți că ai croit un drum nației tale. E-o rară fericire, asemenea celei mai înalte ce poate fi cunoscută pe pământ. Dar umbra acestei fericiri este adâncă. Iar umbra asta plutește pe cerul meu de ceva vreme, întristându-mă. Pentru că mă tem că n-am trăit pe măsura realizărilor mele…
Maiorescu. Confesiunile unui stoic este, în fond, un roman despre prețul excelenței; despre singurătatea celor care aleg să fie deasupra, nu printre ceilalți. Adrian Jicu nu îl transformă pe Maiorescu într-un personaj distant, ci într-un om recognoscibil, cu slăbiciuni ascunse sub prestigiul impecabil. Este, de asemenea, o carte despre prețul de a fi diferit, despre ce sacrifici când vrei să fii mai mult decât o furnică în mulțime. (Emanuel-Alexandru Găină)
Un țel. O promisiune. O viață trăită sub auspiciile unor idealuri superioare. Un destin al uneia dintre cele mai importante personalități din cultura, istoria și politica din România ultimelor două secole. În aceste cuvinte, aș putea defini impactul avut asupra mea de biografia romanțată a lui Adrian Jicu, Maiorescu. Confesiunile unui stoic.
O carte ce ne oferă, încă din preambul, un portret uman asupra celui ce a fost Titu Maiorescu dincolo de cele mai cunoscute calități ale sale, precum rigurozitatea sau abnegația fascinantă față de toate domeniile în care a activat. Pe lângă această oportunitate de a descoperi viața personală și profesională a importantului critic literar și cum l-au influențat anumite momente sau persoane în parcursul său cultural, social și politic, Adrian Jicu reușește să contureze un tablou veridic al societății românești de la finalul secolului al XIX-lea, marcată încă de influențe otomane sau fanariote în timidele încercări de modernizare a tânărului stat de la confluența marilor imperii europene de a se integra în marea familie europeană. Problemele, disputele sau obiceiurile acestei lumi sunt analizate cu un discernământ redutabil de către Maiorescu, fapt care configurează una dintre cele mai impresionante trăsături ale sale, luciditatea.
Modul în care sunt împărtășite cititorului impresiile despre mari personalități ale politicii sau literaturii noastre, precum Ion Brătianu, Vasile Alecsandri, Ion Creangă, Ion Luca Caragiale sau Mihai Eminescu nu doar că devine expresia unei sincerități crude, care a condus la realizarea greșelilor pe care, ca orice om, Maiorescu le-a făcut față de aceste genii, ci dezvăluie rațiuni economice, sociale sau politice pe care, chiar și acum, le cunoaștem prea puțin. Mărturiile dramatice despre copilăria sa și despre pragmatismul pe care l-a dezvoltat încă de la o vârstă fragedă sunt componente relevante ale interesantei analize psihologice, având ca scop descoperirea, dintr-o perspectivă subiectivă, a renumitului mentor al Junimii.
Astfel, biografia romanțată scrisă de Adrian Jicu reușește să devină, pentru orice adolescent, una dintre cele mai importante cărți care abordează o epocă ce a fost guvernată de figura lui Titu Maiorescu, o persoană ce a cunoscut atât gloria, cât și teama de a nu fi contestat și uitat. (Octavian Mercaș)
Au avut vreun rost toți acei ani de trudă dacă simte că viața i-a scăpat printre degete?
Maiorescu. Confesiunile unui stoic, de Adrian Jicu e mai mult decât o biografie romanțată, e o cheie cu ajutorul căreia intrăm în mintea lui Titu Maiorescu, o confesiune făcută în fața unui preot, creându-se astfel iluzia de autenticitate: Iluzii pierdute, părinte… Iată semnul timpului în care trăim si definiția propriei vieți, care mi-a alunecat, nu știu cum, printre degete… Titu Maiorescu a avut toată viața un singur scop: să se distingă de cei din jur, să fie o personalitate ce nu va fi uitată, să aducă o schimbare în societatea românească. În volumul scris de Adrian Jicu însă, Titu Maiorescu nu e prezentat doar ca fondatorul Junimii, criticul literar de succes sau politicianul abil, ci și ca un fiu care a cerut atenția și iubirea unui tată ce îl neglija, care i-a căutat aprobarea, apoi un om ce a încercat să își creeze o viață stabilă de care s-ar mândri nu numai el, ci și lumea întreagă. Volumul e gândit nu atât ca o povestire a vieții lui Maiorescu, ci ca o meditație a acestuia asupra a tot ceea ce a realizat, a simțit și a pierdut.
Adrian Jicu reușește să creeze din persoana Titu Maiorescu un personaj interesant, consumat de regret și suferință, care își revizuiește viața la bătrânețe și dă jos toate măștile construite pentru public. În carte se imaginează o realitate pe care acesta a refuzat să o accepte de-a lungul anilor, o realitate care încet-încet iese la suprafață, lăsându-l cu o întrebare ce îl macină și al cărei răspuns nu-l găsește: a fost cu adevărat fericit? Au avut rost toate sacrificiile făcute, toate momentele pierdute, toată munca și voința pentru a produce o schimbare dacă la sfârșitul vieții nu mai simte nimic? Au avut vreun rost toți acei ani de trudă dacă simte că viața i-a scăpat printre degete? Am rămas cu o imagine asupra omului, dar și asupra epocii, am acceptat culisele imaginate de autor și aștept să descopăr și alte fațete ale personalității maioresciene. (Cristiana Bordeianu)
Cine este Titu Maiorescu pentru noi? Eu, de exemplu, știam despre Maiorescu doar că i-a susținut pe cei mai importanți scriitori ai epocii sale. La o căutare rapidă pe internet putem afla mai multe, însă fără ca atenția să ne fie cu adevărat captată. Tocmai de aceea am citit pe nerăsuflate cartea lui Adrian Jicu; nu e un volum de critică literară, ci își propune o familiarizare a tinerilor cititori cu persoana și personalitatea lui Titu Maiorescu, arătând nu doar realizările, ci și problemele de care se lovește pe parcursul vieții, autorul imaginând gânduri, reacții, emoții. Această latură a cărții face persoana să devină personaj și ni-l apropie.
Am observat că din copilărie a resimțit severitatea tatălui. Nici relația cu mama sa nu era una caldă, fapt care m-a făcut să simt compasiune față de copilul de atunci. Acest mod de a trăi cu părinți distanți l-a marcat profund și l-a împins să ajungă omul important pe care îl știm astăzi. Am înțeles cât de mult contează validarea – deși, în cazul său, tocmai singurătatea și conștiința propriei valori l-au împins înainte – și cum rutina muncii formată din copilărie se menține de-a lungul vieții. A alungat gândul sinuciderii prin perseverență, dorința sa fiind cea de a deveni un om cunoscut. Deși Maiorescu și-a atins scopul, Adrian Jicu își imaginează că acesta simțea că îi lipsește ceva. Mi s-a părut interesant nu atât regretul de care e cuprins personajul, cât gândul că nu poți să știi în ce măsură ceea ce ai făcut va supraviețui timpului: Tinerețea te amăgește, bătrânețea alungă amăgirile, iar neputințele trupului ne arată cine suntem cu adevărat. (Roxana-Maria Anistoroae)
Sub masca lucidității și a detașării se ascund traume, eșecuri și regrete, asumate însă cu demnitate.
Departe de un portret solemn, rigid și abstract, cartea intră în intimitatea maioresciană, construindu-se ca o confesiune la finalul vieții, păstrând convențiile unui monolog adresat . Mărturisirea are mai degrabă o dimensiune psihologică și terapeutică decât una religioasă. Fiind ateu toata viața, Maiorescu nu caută iertarea sau mântuirea, ci dorește un dialog cu propria conștiință în prezența cuiva care să accepte fără a judeca. Frica lui nu este de moarte, ci de uitare și de judecata posterității. În fața preotului, căruia i se adresează ca unui frate mai mare, el își face bilanțul existențial cu luciditate, dispus să sacrifice imaginea oficială pentru adevăr. Rezultatul este portretul unui intelectual solitar, melancolic, obsedat de măsură, discreție și abnegațiune, dar bântuit de ambiția de a se ridica deasupra mediocrității și de dorința de a lăsa ceva durabil în urma lui, întrucât consideră că nu a trăit așa cum a vrut sau cum ar fi trebuit. Volumul reconstituie fragmentat evenimentele reper ale vieții lui Maiorescu: anii de formare la Viena și Berlin, activitatea politică și culturală, Junimea, relațiile cu marii scriitori ai epocii, cu Alecsandri, Eminescu, Creangă sau Caragiale, viața privata tumultuoasă, marcată de două căsătorii, numeroase femei iubite, copii legitimi și ilegitimi, dar și de eșecuri majore. Conflictul cu tatăl – o persoană strictă, neiertătoare și autoritară, precum și relația ambiguă cu sora, cu implicații mai mult sau mai puțin incestuoase țin cititorul în spațiul imaginat. Adrian Jicu intră în mintea și în sufletul personajului, brodează iscusit explicând tensiunile interioare. Un moment important al formării lui Maiorescu, rememorat cu o intensitate aproape mistică, este excursia la Köln, din iulie 1859, când, în fața catedralei gotice, trăiește revelația Frumosului. Scena fixează filiația romantică germană a personajului și explică atașamentul pentru ideea de formă, măsură și spirit. Kölner Dom devine simbolul aspirației către o ordine superioară, capabilă să dea un sens vieții.
Deși își revendică stoicismul și arta negațiunii, Maiorescu din cartea lui Adrian Jicu este profund uman. Sub masca lucidității și a detașării se ascund traume, eșecuri și regrete, asumate însă cu demnitate. El recunoaște că a reușit în plan cultural și politic, că s-a bucurat de recunoașterea publică, dar că a eșuat în viața familială și sentimentală. Tocmai această sinceritate, dusă până la riscul demolării propriei statui, conferă personajului credibilitate în ciuda naturii ficționale inerente unui astfel de demers. Cartea lui Adrian Jicu este o meditație asupra condiției intelectualului, asupra raportului dintre viață și operă, dintre viața publică, masca asumată și posibila realitate interioară. Maiorescu apare aici ca un om care, deși declară că nu crede în Dumnezeu, așteaptă, în ultimă instanță, o formă de iertare. (Ioana Pavliuc)
Înainte de a termina cartea, imaginea despre Titu Maiorescu din mintea mea era asociată mirosului de tutun dintr-o cameră – un element cu care te obișnuiești, care este absorbit de toate lucrurile din jur, pe care doar un străin îl mai resimte, nu și persoana prezentă de la început în cameră. Treptat însă am fost tot mai prinsă, aflându-mă deopotrivă în poziția celui dinăuntru și a celui din afară. Asta datorită umanizării personajului, felului în care omul public și ființa intimă își dispută întâietatea în volumul lui Adrian Jicu. Contribuția maioresciană în plan cultural joacă un rol important: conduce Junimea, impune primatul valorii într-o țară încă lipsită de o tradiție autentică. Exigența paternă pare a se transforma într-o voce interioară care nu tace niciodată, alimentând ambiția, dar și neliniștea. Dorința de a excela, de a se ridica deasupra mediocrității capătă astfel o dimensiune compensatorie: Maiorescu nu caută doar validarea publică, ci și o împăcare imposibilă cu autoritatea tatălui, pe care nu o poate depăși decât imitând-o și, paradoxal, întrecând-o în distanțarea față de cei apropiați. Această relație explică în mare măsură rigiditatea sa morală și nevoia de ordine absolută. Orice abatere, orice slăbiciune sunt resimțite ca o vină. Stoicismul devine un mod de apărare: emoțiile sunt reprimate – nu pentru că ar fi inutile, ci pentru că sunt periculoase într-un univers interior construit pe criterii de performanță și disciplină. Tatăl nu dispare niciodată din viața lui Maiorescu, el devine standardul la care se raportează Titu neîncetat.
Cartea nu mi s-a părut doar o biografie a unei personalități, ci vorbește despre prețul excelenței și despre iluzia împlinirii prin superioritate intelectuală. Adrian Jicu reușește să-l disece pe Maiorescu fără a-l diminua, să-l umanizeze fără a-l absolvi, personajul lui rămânând un reper cultural, dar avertizându-ne că inteligența lipsită de empatie și de reconciliere cu sine poate deveni o formă (elegantă, e adevărat) de alienare. (Ioana Ștefan)
Cred că Maiorescu. Confesiunile unui stoic nu este doar o carte despre fațetele unei personalități, ci despre fragilitatea ființei umane, despre tensiunea unei vieți trăite sub semnul exigenței, al nesiguranței și al orgoliului.
De cele mai multe ori, atunci când vorbim despre anumite personalități, le reducem la un nume și o sumă de date, de realizări, astfel de figuri marcante devenind niște simboluri rigide, depersonalizate. Uităm că în spatele lor s-au aflat oameni reali, cu trăiri, aspirații, lupte lăuntrice, suferințe, care stau la baza a tot ceea ce au săvârșit. Tocmai această dimensiune adeseori omisă este recuperată în volumul Maiorescu – Confesiunile unui stoic de Adrian Jicu, cel care ne permite nouă, cititorilor, să pătrundem în intimitatea gândurilor și a existenței cunoscutului om de cultură, atât prin prisma vieții sale profesionale, aflată în continuă ascensiune, cât și a celei personale, cu toate aspectele ei zguduitoare și controversate.
Cartea este o biografie romanțată construită, așa cum ne spune și titlul, sub forma unei confesiuni a lui Maiorescu, aflat spre sfârșitul vieții, către preotul său, căruia îi mărturisește cu sinceritate momentele ce îi macină amintirile și conștiința. Perspectiva fiind subiectivă, portretul rezultat e un amestec de luciditate, rigoare, pragmatism, personajul crezând în valori precum binele, adevărul și frumosul, dar ascunzând în fața celorlalți nesiguranțe, neliniști, vulnerabilități ce l-au condus la anumite decizii impulsive, poate chiar imorale asupra cărora reflectează acum.
Cartea reușește să ne poarte prin toate etapele vieții lui Maiorescu, fiecare dintre ele marcată de o persoană, de un spațiu sau de un eveniment care i-a modelat personalitatea. Copilăria stă sub semnul disciplinei, al regulilor și al educației severe din partea tatălui, care îl desconsideră, privindu-l ca pe un viitor bărbat ce eșuează, întregul său parcurs construindu-se în jurul dorinței de a demonstra contrariul. La maturitate, după ce Maiorescu beneficiază de o educație solidă în marile centre culturale europene, acesta pune bazele Junimii și devine critic literar și un om politic perseverent, care lupta pentru schimbare. Totuși, în spatele acestui om aparent împlinit, se ascunde o persoană nemulțumită de viața sa personală. În plan sentimental oscilează între numeroase femei, precum Ana, Clara, Mitte, nu poate să își salveze niciuna dintre cele doua căsnicii, tânjește după relațiile pe care nu le poate avea și are o legătură bizară cu sora. În plus, repetă greșeala tatălui de a nu se apropia de propriii copii, îi critică pe cei din jur și eșuează în a-și găsi o religie în care să creadă.
Acest „amestec” dintre aspectele vieții lui Maiorescu este, de fapt, ceea ce îl definește: nu ca prim-ministru, nici ca profesor sau critic literar, ci ca om. Cred că Maiorescu. Confesiunile unui stoic nu este doar o carte despre fațetele unei personalități, ci despre fragilitatea ființei umane, despre tensiunea unei vieți trăite sub semnul exigenței, al nesiguranței și al orgoliului, despre omul care, privindu-și în ansamblul existența apropiată de final, simte că aceasta nu poate fi redusă la succesele publice sau la eșecurile vizibile, ci că adevăratul sens stă în asumarea singurătății, a greșelilor și a limitelor proprii. (Ingrid-Ioana Tudose)
Titu Maiorescu, un nume știut, un om cunoscut de toți, dar înțeles cu adevărat de puțini. Biografia romanțată scrisă de Adrian Jicu ne permite să aruncăm o privire în viața intimă a acestei personalități fără de care România nu ar fi fost astăzi așa cum o știm. Deși textul este construit la persoana întâi, acesta nu trebuie citit ca o confesiune autentică, ci ca o reconstrucție literară. Personalitatea lui Maiorescu este ghicită, interpretată și, chiar dacă (evident) nu ne vom putea întâlni niciodată cu cel care a fost adevăratul Titu Maiorescu, consider că Adrian Jicu reușește să contureze trăsăturile morale credibile sau știute ale acestuia, descoperite în alte texte și documente. Înainte de a trece la confesiunile ascunse printre pagini, titlul volumului mi s-a părut sugestiv, oferind încă de la început o informație esențială despre personalitatea maioresciană: un stoic, o persoană stăpână pe sine, care nu se lasă înfrântă, își controlează emoțiile și poate face față oricărei dificultăți. Din punctul meu de vedere, termenul „stoic” creează așteptări ridicate în ceea ce privește destinul și viața, iar în final descoperim că asta e imaginea-cheie pe care autorul a intenționat să o ofere. M-a intrigat latura misogină, dar acest aspect nu e neobișnuit pentru vremurile respective, așa că l-am luat ca atare. La finalul vieții, în carte observăm regretul personajului că nu și-a trăit cu adevărat viața, de aceea cred că există și o altă „lecție” importantă: nu uitați să trăiți, căci e greu de crezut că astăzi ar mai putea exista o personalitate precum cea maioresciană, o voință pusă exclusiv în slujba construirii a ceva durabil. (Adela Ocheană)
Citind amintirile pe care personajul lui Adrian Jicu le perindă prin fața noastră, am descoperit că în spatele unui om care este preponderent caracterizat de o viziune pragmatică și „stoică” asupra lumii se află un fiu, un frate, un tată sensibil care privește cu nostalgie și cu o notă de regret ceea ce ar fi putut fi altfel în viața sa. Mi-am promis acolo, în turla Köhler Dom, să-mi fac un nume care să rămână în istorie. Ca să contezi, trebuie să te ridici deasupra lucrurilor- ceea ce am făcut toata viața prin muncă și perseverență…
Prin intermediul confesiunii, pornim într-o călătorie împreună cu Titu Maiorescu prin viața acestuia, printre legături care l-au marcat și evenimentele ce l-au format. În acest context, cititorul se află în ipostaza preotului căruia personajul i se adresează, urmând să cunoască cele mai ascunse gânduri ale celui ce „se spovedește”, gânduri care prind glas pentru întâia oară. Astfel, parcurgem această călătorie spirituală încă de la început: copilăria, plecarea la Viena pentru a studia, relațiile cu familia, prietenii și persoanele semnificative. Mai apoi descoperim rolul determinant în modernizarea culturii române ca mentor al societății „Junimea”, ipostaza de critic, de faimos orator și politician. Acesta alocă spațiu unor momente în care meditează asupra aspectelor vulnerabile ale vieții sale: suferința la moartea fiului, dorința de a-și revedea fiica, regretul provocat de felul în care au decurs cele două căsnicii.
Adrian Jicu tratează subiectul cu mare atenție la detalii, stilul transformând relatarea documentată într-o experiență personală și intimă, apropiind cititorul de carte și transformându-l într-un contemporan al lui Titu Maiorescu, de aceea aș spune că volumul se situează între eseu, memorii romanțate și un portret biografic. (Andreea Marian)
