În romanul Hana, de Alena Mornštajnová, Mira și mătușa ei par să fie unite prin durerea lăsată în sufletele lor de moarte – cea a oamenilor pe care i-au iubit, dar, în cazul Hanei, și a tuturor celor ce au fost urcați în trenurile morții și au ajuns în lagărele naziste, au trăit suferințe inimaginabile și au fost transformați în cenușă. Două suflete încercate de suferință: unul tânăr, marcat de tragedia epidemiei de tifos ce s-a abătut asupra orășelului în care s-a născut și altul îmbătrânit înainte de vreme, la doar 26 de ani.
Nu poți rămâne indiferent în fața modului în care în romanul Alenei Mornštajnová se oglindește pierderea Mirei în descompunerea sufletească a Hanei, în fața felului în care trauma este trăită și se transmite de la o generație la alta, a relației care se stabilește între responsabilitate și vinovăției, a legăturilor complicate ce determină hotărâri aparent mici, dar cu consecințe catastrofale.
Hana e un roman al puterii de a accepta că viața trebuie trăită, că există în noi resurse pentru a reînvăța să iubim, că prezentul e tot ceea ce avem și că e necesar să știm ce s-a întâmplat, să refacem legăturile cu generațiile anterioare. Hana e despre adevăruri care nu trebuie uitate, despre continuitate și despre trecutul de care nu te poți despărți decât atunci când știi că există ceva pentru care merită să lupți. Când ieși din tine și trăiești pentru cei dragi.
În următoarele zile, viața a reintrat pe făgașul obișnuit pentru majoritatea locuitorilor, iar bolnavii și morții au devenit niște numere în statisticile Institutului de igienă.
În anul 1954, viața Mirei, o fetiță de doar 9 ani, avea să se schimbe radical. Nimeni nu s-ar fi gândit că o zi de naștere poate aduce moartea chiar acolo unde ar fi trebuit să fie fericirea. După ce părinții ei au fost duși la spital, Mira este luată de familia Horacek, la care își găsește un fel de refugiu pentru câteva luni – o orfană printre oameni despre care știe prea puțin, o casă străină, doi copii, asemenea ei, care îi fac viața un calvar. Știe că viața i s-a schimbat definitiv, simte tensiunea de care e înconjurată, dar nu poate înțelege ce poate face și care e vina ei. Casa în care locuise, casa copilăriei de până atunci, devenise doar o locuință goală, rece, sinistră. Va trece un timp până va reuși să-și învingă spaima și să se reapropie de camerele altădată pline de viață, acum stăpânite de umbre sinistre, de amintiri dureroase, de tăcere. Podul, locul în care nu avusese niciodată voie să urce, devine spațiul unde poate scăpa de neajunsurile de zi cu zi, unde tânăra citește și își petrece după-amiezile, simțindu-se, măcar pentru puțin timp, în largul ei. Prezența Jarmilkăi, prietena ei cea mai bună, o face să reînvețe să viseze, iar iubirea împărtășită va fi trăită în același cocon protector al podului, vegheată de prezența mobilelor vechi și a cuferelor adăpostite acolo. Treptat, Mira înțelege că poveștile sunt ceea ce o atrag și își dorește să devină scriitoare. Viața continuă, iar fata se desparte de copilărie, de adolescență, devenind o tânără deopotrivă fragilă și puternică. Iubirea pentru Gusta îi oferă o nouă forță, încrederea că există un rost – copilul ce urmează să se nască. Această primă parte îmbină dimensiunea întunecată a vieții cu una senină, constituindu-se într-un adevărat roman al maturizării. E imposibil să nu trăiești alături de Mira durerea, dezamăgirea, descoperirea realităților dure ale vieții, dar și micile momente în care voința se oțelește sau bucuria și încrederea îi cuprind sufletul.
Celelalte două părți ale cărții vor avea un alt ritm, un suflu diferit, coborând în trecut, prezentând istoria familiei Mirei și ceea ce a trăit Hana, mătușa la care ajunge să crească și a cărei tinerețe se transformă în cenușă mult prea devreme. În romanul Alenei Mornštajnová, perspectiva Mirei se întâlnește cu cea a Hanei, umplând golurile, schimbând perspectivele, adâncind ceea ce inițial pare de neînțeles, legând astfel prezentul de trecut și făcând posibilă privirea asupra viitorului. La început, Mira își vede mătușa ca pe o femeie nefericită, mereu nemulțumită, ursuză, cu hainele întunecate, din buzunarele cărora scoate tot timpul bucăți de pâine pe care le mestecă în tăcere, cu părul albit înainte de vreme, înconjurată de o indiferență ostilă. Nu are cum să știe că femeia secătuită de viață din fața ei fusese o tânără frumoasă, plină de speranță și încredere în viitor, amânând până a fost prea târziu să creadă că istoria se va dezlănțui cu atâta brutalitate asupra comunității de evrei din orășelul în care până atunci cu toții trăiseră în liniște – cu atât mai mult cu cât Hana și sora ei nu au crescut având conștiința evreității lor.
Un alt aspect interesant al romanului mi s-a părut a fi modul în care moartea este percepută. La început, aceasta este sfâșietoare, crudă, nemiloasă. Chiar și în a doua parte, frica de moarte le controlează tuturor multe dintre decizii. În final, aceasta ajunge o realitate omniprezentă, împotriva căreia nu te poți împotrivi, o realitate pe care Hana o dorește. La Terezin și apoi la Auschwitz moartea stăpânește ghetoul și lagărul: evreii mureau epuizați de muncă, decimați de boli sau de foame, împușcați în cap, arși în crematorii. Moartea devine astfel unul dintre personajele romanului, la fel de puternic ca Mira, ca Hana, ca membrii familiilor lor.
Nu aveam pentru ce să trăiesc, dar nu știam cum să mor.
Partea a doua conține reconstituirea pe care Mira o face asupra anilor dinainte de nașterea ei despre destinului familiei – care ajunge să se schimbe dramatic atunci când legile tot mai restrictive obligă evreii să renunțe la bunuri și la drepturile esențiale. Elsa, mama Hanei și a Rosei, luptă să-și protejeze fetele, dar nu se poate hotărî să plece și să renunțe la tot ce au, crezând că lucrurile vor reintra pe un făgaș firesc, că, în mijlocul secolului al XX-lea, oroarea nu mai este posibilă. Înainte ca destinul să îi spulbere orice urmă de tihnă și să o transforme într-o umbră, Hana este o tânără obișnuită – încrezătoare, plină de viață, dar încăpățânată. E orbită de dragostea pentru Jaroslav, un militar la început de carieră care nu va ezita să o sacrifice – din cauza originii evreiești – pentru un viitor promițător. Această orbire o determină să amâne să facă ceea ce îi ceruse Elsa și astfel plecarea lor devine imposibilă. Realitatea se va dovedi necruțătoare, Germania nazistă evacuează evreii și iadul se dezlănțuie. Pe 14 septembrie 1942, Rosa și-a văzut pentru ultima oară mama, tatăl, bunica și sora, care se îndreptau spre peronul întunecat al gării unde fuseseră convocate toate familiile evreiești din oraș. Niciuna dintre ele nu știe că fiecare pas o aducea mai aproape de moarte. Rămasă în grija familiei Karasek, Rosa va supraviețui ascunsă în pod – același pod care, peste ani, va constitui refugiul Mirei. Când războiul se va termina și adevărul despre soarta evreilor va ieși la lumină, ea va simți aceeași vinovăție pe care, din alte motive, o simte și Hana. E vinovăția celui care a fost protejat, care a avut șansa de a nu cunoaște oroarea. A celui ce a simțit frica, dar nu a trăit propriu-zis calvarul.
Supraviețuisem iadului doar ca să răspândesc moartea.
Ultima parte a romanului reface experiența trăită de Hana la Terezin și la Auschwitz. Mărturia acesteia e zguduitoare. Ea nu pare a se adresa nimănui sau, în egală măsură, îi vizează pe toți. E mărturisirea unei persoane care a cunoscut răul absolut, toate formele dezumanizării, ale abrutizării. Vocea e profund însingurată, răsunând parcă din mijlocul celor pe care i-a văzut murind sau despre care știe cum au sfârșit. Imaginile se succed cu repeziciune, întregind mereu ceea ce s-a întâmplat. Iar acolo unde ele lasă goluri, sunt suficient de puternice pentru ca cititorul să le umple. Hana va rămâne singură la Terezin, un timp convinsă că bunicii și mama ei, urcați într-un tren ce se îndrepta spre est, au o soartă mai bună. Un timp, pentru că va descoperi repede că trenurile spre est sunt trenurile morții și că nimeni nu este protejat de cruzimea soldaților SS. Moartea copilului abia născut, deportarea lui Leo și a Jarkăi, apoi propria deportare și experiența de la Auschwitz o fac pe Hana să se agațe de moarte ca de singura formă de eliberare posibilă. Tifosul o împiedică să se arunce în sârma electrificată a lagărului, iar supraviețuirea nu va însemna pentru ea decât o prelungire a stării de agonie, pe care nici măcar prezența și grija Rosei nu vor reuși să o îmblânzească. Abia anii petrecuți alături de Mira și nașterea copilului ei o vor face pe Hana să accepte că trebuie, cu orice preț, să rămână în viață. Să rămână în viața celor care au nevoie de ea, căci Mira este singura persoană pe care moartea nu i-a răpit-o.
Zguduitor, teribil, romanul Alenei Mornštajnová împletește firele trecutului cu cele ale prezentului, scoate din uitare o lume și ne pune față în față cu diferitele tipuri de pierdere, arătându-ne cât de neputincioși suntem în a înțelege ceea ce urmează să ni se întâmple, dar și câtă putere există în sufletul fiecăruia.
Nimeni nu știe câtă suferință poate să îndure un om.
Cartea m-a impresionat prin modul în care perspectivele se înlănțuie și se reflectă una în cealaltă, prin reconstituirea atentă și nuanțată a psihologiei fiecărui personaj, prin sensibilitatea și forța narațiunii. Cred că a citi despre destinul tragic al unor oameni nevinovați, despre ororile trecutului este o modalitate de a înțelege lumea în profunzime și un prilej de a descoperi că monștrii imaginari despre care îți povestea mama când erai mică au existat cu adevărat și că poți deveni unul dintre ei, că adevărații monștri au chip uman și se ascund chiar în sufletele noastre. Că împotriva lor trebuie să luptăm. Că e esențial să ne păstrăm speranța.
- Citește AICI și AICI alte cronici ale volumului HANA scris de Alena Mornštajnová, invitata noastră la Întâlnirile ALECART la FILIT.
*Alicia Perdun, redactor Alecart, este elevă în clasa a X-a, filo, la Colegiul Național Iași.
