Ai fost olimpică națională și internațională, ai obținut Medalia de Argint la Olimpiada Internațională de Științe, ai fost desemnată Elevul anului în 2017, ai absolvit Colegiul Național Iași ca șefă de promoție etc. Ce crezi despre un sistem de învățământ care se bazează pe ideea de competiție și pe elitism?
M.S.: Competiția o văd mai mult ca pe un instrument în cadrul educației și cred că felul în care îi învățăm pe copii să se raporteze la ea este cel care determină natura nocivă sau benefică a efectelor acestui instrument. Abordarea în care reușita este definită ca victorie individuală asupra celorlalți mi se pare că atrage prea multă presiune, din toate părțile, pe elevi și îi poate conduce foarte ușor la a nu mai face diferența între ce înseamnă un adversar și ce înseamnă un inamic.
În schimb, cred într-o competiție în care, indiferent pe ce poziție treci linia de finish, reușești să spui că a fost o cursă bună și că ai putut învăța atât de la cei din fața ta, cât și de la cei din spatele tău. Cu foarte mulți prieteni buni m-am cunoscut la olimpiade și de multe ori am concurat pentru mize importante. Ar fi absurd să zic că nu erau niciodată tensiuni între unii sau alții, dar atmosfera generală era mereu una faină, care aproape că dădea dependență. Lumea era și veselă și curioasă și nu-ți era rușine să întrebi, să discuți, să înveți. În felul acesta, în care copilul ajunge să își dorească să se întoarcă la ea, competiția mi se pare o treabă chiar bună.
Ce consider vital în tot contextul acesta însă este ca tot ceea ce înseamnă ALEGEREA de a participa să aparțină ELEVULUI.
Și aici, ca să fac legătura și cu partea cu elitismul (după care, eu una nu pot zice că mă dau în vânt), am fost întrebată la un moment dat de un părinte legat de copilul lui: „Ia, spune-mi, cum să fac, ce să-i fac ca să fie și el ca tine?”. Mi se pare că direcția generală nu ar trebui să aibă ca final un tipar sau o definiție a unui ideal ce nu aparține copilului. Mi se pare că obiectivul școlii nu este atins neapărat atunci când toți elevii fac parte din elită, ci și dacă fiecare dintre ei ajunge să-și DOREASCĂ să fie cât mai bun la ceea ce a descoperit că îi place.
Care a fost reacția ta, fiind întrebată de un părinte: „Ce ar trebui să fac astfel încât copilul meu să ajungă ca tine?”
M.S.: Mi-a fost foarte rușine, sincer. Și pentru că nu mi-am putut controla expresia stupefiată de pe față, și pentru că formularea nu mă făcuse să mă simt confortabil, și mai ales pentru că eram o copilă de 16 ani care simțea nevoia să „se ia” de un adult. Doare foarte tare să aud lucruri de acest fel. Am întâlnit de multe ori elevi cu părinți cu mentalitatea asta. Oricât de bine ar ști să joace cartea indiferenței, presiunea și suferința (nu, nu e un cuvânt prea dens) care se acumulează când oricărui efort al copilului părintele îi răspunde cu o comparație relativă în loc de una absolută devin copleșitoare la un moment dat. Și mai auzi din când în când de unul sau altul care ia locul 2 la națională sau a doua notă în teză din clasă și el e trist sau furios din CAUZA asta. Dacă treci peste clasicul: „vai, ce fraier” și te uiți puțin în ochii lui, sunt șanse mari să găsești fix nevoia asta de apreciere care îi este în permanență negată – să fie important că este foarte bun (sau orice alt adjectiv merge în contextul respectiv), nu că altcineva a reușit mai mult sau mai puțin decât el.
Cred că asta i-am și zis atunci persoanei care mă întrebase – „Nu aveți ce face, pentru că el nu trebuie să fie ca mine sau ca altcineva. El trebuie să își dorească să fie el și să fie cât mai bun la asta.”.
„În loc ca obiectivul să fie ca elevul să știe mate, acesta a devenit ca elevul să ia Bacul la mate. Normal că orice încercare de a adăuga vreo informație mai nouă e respinsă cu… dar asta nu intră la examen.”
De ce ai ales să faci facultatea aici și nu în afară? Care sunt avantajele de a rămâne în țară?
M.S.: Ca să o dăm pe cea dreaptă, la început a fost o alegere determinată în principal de factori financiari. Ulterior, chiar și după ce am primit o altă ofertă de la Cambridge, nu am mai vrut să plec pentru licență și am avut un motiv foarte rațional și pragmatic – mi-a plăcut ce am făcut/văzut în primul an aici. Cum probabil definirea motivului că eu mă simt bine și fericită nu răspunde în totalitate la întrebare, voi detalia puțin.
Mi-a plăcut că profii sunt și foarte buni în ceea ce fac și frumoși ca oameni. Suntem destul de puțini studenți, dar posibil tocmai asta să facă să existe o anumită conexiune și încredere între cei din facultate. Din punct de vedere al competiției, am avut noroc și suntem câțiva în an care ne motivăm unii pe alții. Chiar dacă nu este marea de concurență pe care probabil în afară trebuie să o străbați pentru a ajunge într-un anumit punct, aici aș zice că avantajul este că dacă îți dorești să te implici, ți se oferă foarte multe oportunități și nu prea trebuie să stai la rând pentru ele.
Altă chestie de care sunt foarte încântată, și pentru România în general, dar mai ales pentru Iași, este valul de companii care își fac sedii la noi și încep să ofere internshipuri și traininguri pentru studenți. Partea care mi se pare cea mai faină este că atât procesele de recrutare, cât și stagiile în sine seamănă bine cu ce ai vedea pe la firme cu nume mari din lume.
Știu că pare greu de crezut (eu însămi a trebuit să mă conving), dar chiar se pot mișca lucruri și la noi în țară, doar că trebuie să îți dorești și să ai puțin (mai mult) curaj.
Ce ai păstra și ce ai schimba în sistemul de educație preuniversitar din România?
M.S.: Cel mai tare cred că mi-ar plăcea să pot schimba modul în care se raportează sistemul la examene. Examenele sunt ok, o formă de evaluare trebuie să existe, dar mi se pare că am ajuns în punctul în care ele nu mai sunt un instrument, ci un scop. În loc ca obiectivul să fie ca elevul să știe mate, acesta a devenit ca elevul să ia Bacul la mate. Normal că orice încercare de a adăuga vreo informație mai nouă e respinsă cu „dar asta nu intră la examen!”.
Tot la categoria schimbări, mi-a plăcut foarte mult cum am văzut că se procedează în Anglia și în America în ceea ce privește opționalele și activitățile sportive și artistice. Mi s-ar părea mult mai eficient și motivant pentru elevi să își poată alege fiecare un sport pe care să îl poată practica (mai ales în liceu, când mulți nu mai au chef de EF), un tip de artă pe care să îl studieze și vreo 2-3 cursuri mai avansate la materiile care îi interesează cel mai tare.
Ca să continuăm cu plusurile, eu aș păstra destul de multe din sistemul nostru. Știu că e un trend acum să fii complet împotriva lui, dar în experiența mea, în ceea ce privește profilul real, nu am avut foarte multe nemulțumiri. Programa și modul de predare mi se par în mare parte eficiente, cu mențiunea că probabil multe lucruri ar fi mai ușor de înțeles dacă materiile diferite ar sublinia mai accentuat conexiunile pe care le au unele cu altele.
Mă irită că se tot încearcă schimbări ba într-o parte, ba în alta în ceea ce privește învățământul. Cum ziceam, și mie mi se pare că ar putea fi modificate niște lucruri, dar când sunt în joc elevii, unii încă copii, simt nevoia de niște decizii mai cântărite și bazate pe mai multe păreri demne de luat în calcul (și aici intră clar și profesorii și elevii de liceu). Și după ce se ia o astfel de hotărâre, sunt de părere că e esențial să avem răbdare ca să putem trage o concluzie legată de efecte. Nu știu exact dacă statisticile de la bacalaureat dintr-un an sunt un motiv suficient pentru a veni cu altă reformă anul următor.
Având perspectiva ultimului an (cel de facultate), de ce ți-ar fi plăcut să ai parte în liceu și nu ai avut?
M.S.: Un lucru pe care nu l-am conștientizat cu adevărat decât după vreo 2 luni de facultate este că, după liceu, nu prea ajungi nicăieri fără o tonă de inițiativă. Mediul școlii a fost unul în care mereu eram atrași, chiar invitați să ne implicăm în tot felul de proiecte/activități/concursuri, întotdeauna cineva ne anunța legat de toate evenimentele importante, iar dacă era nevoie, uneori chiar eram împinși de la spate către ceva de care ulterior ne convingeam că a meritat. Restul vieții nu prea funcționează așa și mi se pare că, în afara câtorva (puține) persoane care ne-au avertizat legat de asta pe parcursul liceului, școala nu ne atenționează în privința acestui lucru. Cred că ar fi fost util să existe un echilibru între ceea ce vine de la sine și ceea ce obții după ce te interesezi, cauți și te implici din proprie inițiativă.
Care a fost cea mai interesantă experiență din anii de liceu pe care ai trăit-o?
M.S.: Nu pot să fac un top, dar primele care mi-au venit în minte a fost meciurile de volei pe care le jucam cu colegii. Tot timpul mi s-a părut ca intensitatea momentului și concentrarea totală asupra a ceea ce se întâmpla în teren ne făceau să nu dăm atenție efectelor mai subtile pe care le avea activitatea asta asupra noastră. Mă fascina cum persoane care stăteau în colțuri opuse de clasă și nu își vorbeau mai mult de un salut ajungeau să comunice ca niște prieteni de o viață pentru a nu scăpa o minge. Mă fascina și câte învățam despre mine cu fiecare meci. Dacă mi-ar fi zis cineva prin clasa a 9-a că par genul care trăiește trup și suflet un joc cu mingea, mi s-ar fi părut foarte amuzant. Tot amuzant mi s-ar fi părut și dacă ne-ar fi zis, așa avântați cum suntem fiecare și dornici să avem un rol cât mai aproape de centru în propria poveste, că jocul ăsta ne va aduce în stadiul în care să nu ne îngrămădim toți pentru a fi superstaruri la fileu, ci să ne alegem locul potrivit din teren pentru funcționarea echipei. Bine, chiar și cu toată profunzimea pe care o văd în ele, îmi e destul de clar că, de fapt, meciurile de volei au fost primul lucru care mi-a venit în cap pentru că erau unele dintre momentele cele mai distractive.
„Sunt absolut convinsă că activitățile extrașcolare te formează ca un om complet și frumos.”
Cum se vede, din perspectiva unui absolvent de mate-info, secția de filologie? Există, din punctul tău de vedere, un profil al elevului de la real și altul al umanistului?
M.S.: Nici măcar cei de la filologie nu mă vor crede dacă spun că niciodată nu făceam glume cu colegii de clasă pe seama lor sau că nu auzeam chestii de genul: „cu filo clar nu faci nimic mai departe”. Cu alte cuvinte, contextul ideal pentru a avea o părere nasoală (împrumutată din zvonuri, mai mult decât dezvoltată în urma experienței proprii) despre profilul umanist.
Totuși (probabil a ajutat și faptul că stau cu o umanistă în casă și am avut ocazia să văd lucrurile și prin ochii ei), dincolo de glumele ocazionale, nu pot să zic că am desconsiderat vreodată secția de filo. Am și avut câțiva profesori de materii umaniste care ne provocau la dezbateri foarte faine și mereu m-am gândit că, dacă așa funcționează școala la filologie, elevii de acolo se confruntă și ei cu probleme complexe și chiar au mijloace să își dezvolte gândirea critică și argumentativă.
Ca absolvent de real, întotdeauna am considerat orice conversație cu un umanist pasionat extrem de educativă și un mod benefic de a-mi depăși zona de confort. Chiar legat de faza asta cu distracția pe seama celor de la filo, mă gândeam la un moment dat că, dacă eu am cea mai mică urmă de îndoială sau de nesiguranță legată de felul în care vorbesc și mă exprim când discut cu cineva de la profilul umanist, asta înseamnă că sunt conștientă nu doar de faptul că persoana din fața mea posedă niște cunoștințe și abilități în acest sens, ci și de importanța acelui tip de cunoaștere. Deci, oricât aș încerca să mă fac că plouă legat de ce face un elev la filo, mi-e destul de clar că nu stă degeaba.
În ceea ce privește existența unui profil de elev de uman/mate-info, sunt convinsă că, indiferent cât de ușor ne-ar fi să avem un tipar după care să ne înțelegem unii pe alții, orice încercare de generalizare și-ar găsi nu una, ci măcar vreo 200 de excepții (într-o singură școală). Sigur, unii derivăm și ajungem la f derivat, iar alții derivează ca să ajungă la familia lexicală, dar dincolo de bagajul academic, nu cred că profilul pe care îl urmezi are o pondere prea mare în ce fel de om ajungi să fii. E oarecum natural ca statistic să fie mai mulți copii iubitori de literatură/talentați la scris la uman și mai mulți pasionați de info/știinte/chestii practice la mate-info, dar tocmai din cauză că mereu va fi măcar un copil la mate-info care preferă să citească în loc sa fie atent la mate și cineva la filo care să aibă „cap de inginer”, nu cred că pot defini un profil pentru una sau alta.
Ce crezi că pierde un adolescent dacă ratează întâlnirea cu literatura în liceu?
M.S.: Statistic vorbind, la câte alegeri mici și mari avem de făcut în fiecare zi, e greu să experimentăm chiar și o sutime din tot ceea ce am putea face într-o viață. Literatura mi se pare că poate aduce infinite completări în acest sens.
Citind, am întâlnit poate chiar mai multe tipuri de oameni și de mentalități decât în toate locurile prin care am fost. Citind, am ajuns să iubesc locuri din lume pe care nu le văzusem până atunci. Citind, m-am trezit în situații în care nu aveam habar ce mai e bine sau rău și am luat parte la provocări inevitabile de adaptare, de folosire a discernământului, a rațiunii, a intuiției.
Dacă ajungi la 18 ani fără să știi cum e să râzi singur cu o carte în față, fără să vrei din tot sufletul să te poți contrazice cu autorul sau, din contră, să fi fost prieten cu el e ca și cum ai fi ratat 100 de vieți, din punct de vedere al experiențelor.
În plus, mereu am avut impresia că, prin literatură, nu înveți doar să asculți și să trăiești povești, ci să le și spui. Ador conversațiile cu oameni care știu să spună o poveste bună, chiar mi se pare că e și asta un fel de artă. Și, dacă stau să mă gândesc, toți cei pe care i-am întâlnit până acum și aveau skillul ăsta, erau într-o oarecare măsură iubitori de lectură.
Recomandă-ne un autor/carte/film care te-a impresionat.
M.S.: A man without a country – Kurt Vonnegut. Nu e foarte lungă și e scrisă cu mult umor bun (din punctul meu de vedere, cel puțin). Uneori se simte ca atunci când nimerești pe bancă în parc pe lângă unul care vorbește singur toate balivernele, cu excepția că te prinzi destul de ușor că ce zice Vonnegut nu-s chiar baliverne. O combinație perfectă de profund, critic, natural și ușor de citit.
Ce rol au avut/ar fi trebuit să aibă activitățile extrașcolare în devenirea ta?
M.S.: Pe mine, activități precum clubul de lingvistică sau voluntariatul m-au ajutat să fiu mai organizată, mai relaxată în ceea ce privește contactul cu oameni noi sau vorbitul/prezentările în fața acestora, să îmi exersez răbdarea și să descopăr cât de mult îmi place să explic (predau e un cuvânt prea mare) diverse lucruri copiilor. Alese astfel încât să vină în completarea pasiunilor pe care le ai și să te facă fericit, sunt absolut convinsă că activitățile extrașcolare te formează ca un om complet și frumos.
Top 5 stereotipuri și momente paradoxale de care te-ai lovit de-a lungul timpului în ceea ce privește activitatea academică?
- Eu sigur nu voi înțelege ce explici, pentru că e fizică.
- Ăștia de la chimie sunt toți niște tocilari!
- Tu ai fost la olimpiadă la științele pământului, zi-mi te rog și mie, care e înălțimea exactă a vulcanului ăla, nu mai știu cum îl cheamă, din Asia
- Interviu de angajare pe informatică:
-Dacă tu ești la fizică, ce cauți aici?
– Îmi place și info.
– Păi dacă îți place info, ce cauți la fizică?
– Îmi place mai mult fizica.
- Sunt fete la olimpiada de mate?!
Două sfaturi primite pe care îți dorești să nu le fi ascultat și trei sfaturi în privința cărora te bucuri că nu ai făcut-o?
- Tu clar ai cap de teorie, ce să cauți la practică?
- De foarte multe ori: Nu le poți face pe amândouă
- Dacă te întreabă cineva de unde te pregătești pentru olimpiadă, să nu le zici adevărul
- Fără negru la banchet
- De foarte multe ori: Nu le poți face pe amândouă
Ce le-ai sugera celor care se află acum la începutul vieții de liceu să nu rateze în următorii patru ani?
M.S.: Voi răspunde mai punctual aici, pentru că mă bazez pe faptul că fiecare va înțelege, odată ce trăiește o experiență, de ce un lucru sau altul se află pe listă. Deci, Must-Do:
- o discuție cu clasa despre altceva decât materia lui cu un prof care vă place
- o discuție cu clasa despre altceva decât materia lui cu un prof al cărui stil de a preda nu vă place
- o adunare cu toți colegii și dirigintele în ultima zi înainte de vacanța de Crăciun în sala de clasă, fiecare pregătind câte ceva de mâncat /băut/jucat. (se spun și se scriu povești foarte faine atunci)
- încercat măcar o activitate extrașcolară (club de ceva, voluntariat, sport etc). Șansele sunt să îți placă și să îți dorești să te ții de ea.
- încercat să aprofundezi măcar un domeniu academic care te atrage. Nu neapărat să mergi la concursuri, dar să te interesezi de noutăți, de ce se poate face, să ții în permanență pasul cu subiectul și să citești/lucrezi câte puțin individual. E un fel de cercetare pentru alegerile pe care le vei avea de făcut în viitor.
- aș zice aici și să te provoci să afli mai mult și despre un domeniu despre care crezi că nu te încântă așa tare. E un exercițiu bun pentru flexibilitatea în gândire și e o vârstă la care depășirea prejudecăților e mai ușoară.
- să cunoști oameni și să începi încet să te cunoști pe tine, identificând persoanele cu care îți place să te înconjori.
- o conversație cu cineva de la alt profil care să te scoată din zona de confort, o conversație care depășește partea cu „salut, ce mai faci?”
În general, nu ratați oportunitățile de a cunoaște, de a înțelege, de a vă implica. Lipsa de chef sau frica de a ieși din zona de confort nu ar trebui să fie factori care să vă limiteze.
(*Interviul complet va putea fi citit în numărul 23 al revistei „Alecart” care va fi lansat pe 18 septembrie în cadrul manifestărilor prilejuite de Ziua Cooperării Europene unde vom participa la două ateliere de scriere creativă susținute de scriitorii Dumitru Crudu și Florin Partene și la vernisajul expoziției lui Ioniță Benea „Locuri și personaje”.)
