- The Prestige (2006)
Pelicula lui Christopher Nolan disecă atent în acest surprinzător science fiction (deși rămânând extrem de aproape de realitatea imediată, verosimilă) lupta permanentă dintre rațiune și obsesie, precum și interdependența dintre iluzie și concret. Christian Bale și Hugh Jackman interpretează doi magicieni rivali pe care-i unește aceeași disperată nevoie de a sacrifica toată umanitatea din ei în numele artei și al inovației. Un film care părea destul de comod de urmărit până în punctul în care intrigile se împletesc și te prind automat la mijloc, obligându-te să-ți pui întrebări cu privire la iluziile pe care ți le-ai creat și în care te-ai așezat confortabil, ne(mai)fiind deloc atent la cei pe care îi rănești. Cu un fascinant simț al detaliilor, filmul este o adevărată pânză de păianjen ce se strânge treptat din ce în ce mai tare în jurul tău, până când reușești să găsești într-un final răspunsul (sau doar ai impresia) la dureroasa întrebare: până unde este capabil să meargă omul pentru a se autoiluziona suficient de convingător că are propriii demoni sub control?
- Rebel in the Rye (2017)
Celebrul roman al lui Salinger, De veghe în lanul de secară, devine pretextul unui film biografic extrem de interesant despre intimitatea gândirii unui scriitor și despre lunga metamorfoză umană ce are loc în momentul tranziției de la anonimat la celebritate. Am rămas cu imaginea vie a cenzurii (sub toate formele sale) care nu se întâlnește nici pe departe doar în vreme de război, ci devine o constantă socială a vieții, pe care mulți artiști o acceptă inconștient în clipe de vulnerabilitate. Regăsind în zbuciumul interior al lui Jerry Salinger (Nicholas Hoult) crâmpeie din rebeliunea contagioasă a lui Holden Caulfield care a fermecat generații întregi, filmul propune și o minuțioasă monografie a societății în perioada anilor ’50, care nu te poate lăsa indiferent. Așadar, o încercare admirabilă de a (re)însufleți spiritul unui scriitor cu ecou în zilele noastre, aducând în prim-plan totodată o dramă actuală despre orgoliu, demnitate și principii.
- I Origins (2014)
Un film ce poate stârni un amalgam de reacții&emoții&controverse, un film în care imaginile vorbesc parcă de la sine, o poveste în care fiecare se joacă pe rând de-a Dumnezeu fiindcă fiecare (dintre noi) se teme de necunoscut, o peliculă a căutării de sine cu (și prin) spiritualitate (nu religie, linia extrem de subțire dintre ele fiind nuanțată cu precizie). Ce se întâmplă atunci când realitatea ți se destramă asemenea unui joc de domino în fața ochilor și realizezi că nu ai puterea de a recupera nici măcar o frântură din ea? Sau poate mai există o speranță? O poveste despre frumusețea simplității și firescul absurdului, despre existența așezată sub semnul întrebării a coincidențelor, despre locul umanității în univers. Cred cu tărie că filmul lui Mike Cahill nu ar trebui ratat, din simplul motiv că abordează o nouă perspectivă asupra universalității și a efemerității ființei, care este liberă să-și creeze singură principiile care-i guvernează existența, atât timp cât își permite (din când în când) să se lase surprinsă.
Notă: Film discutat la opționalul* „Literatura și filmul de artă” (clasa a XI-a, filo) la sugestia elevilor.
- Frida (2002)
O nouă biografie transpusă cinematografic ce m-a surprins extrem de plăcut, regizată de Julie Taymor, de această dată mult mai radiantă, mai explozivă și mai intensă: viața tulburătoare a Fridei Kahlo devine doar fundalul pe care se desfășoară sacrificiul suprem al artistului, diferența dintre talent și geniu, felul în care inovația în artă îi poate inhiba sau castra într-un final suflul autentic. Pelicula surprinde momente de o pătrunzătoare acuitate, în care interioritatea artistului se confruntă cu percepția celorlalți, iar deziluzia se răsfrânge invariabil asupra destinului personal. Ce înseamnă, de fapt, să-ți vinzi sufletul pentru artă? Salma Hayek reușește o performanță veritabilă în această spumoasă spirală a acțiunii, care trece dintr-un punct culminant în altul, oferind o perspectivă inedită asupra a ceea ce înseamnă să fii artist(ă) într-o lume care nu este deloc pregătită pentru ceea ce ai tu de oferit. Un elogiu al durerii și al singurătății, filmul desăvârșit realizat devine de fapt o colorată declarație de dragoste adusă vieții trăite la maximum cu toate riscurile, excesele și tragediile ei.
- The Handmaid’s Tale (2017)
Oricât de neverosimil ar suna, de când urmăresc serialul Povestea slujitoarei (o nouă adaptare după romanul lui Margaret Atwood), nu mai pot vorbi despre conceptul de a fi femeie fără să am această peliculă ca reper, conștient sau nu. O analiză extrem de dură asupra a ceea ce presupune să fii femeie într-o utopie în care fanatismul religios, erorile politice și misoginismul ajung (din nou) la putere, fiindcă realitatea istorică ne convinge că serialul nu este atât de SF pe cât ne-ar plăcea să credem. Dureros de urmărit, vocea lui June (Elisabeth Moss), trezită în doar câteva săptămâni departe de familie, decăzută din statutul social și obligată să facă lucruri aproape imposibil de imaginat, devine vocea tuturor femeilor abuzate, asuprite, reduse exclusiv la rolul lor biologic, din această lume schizofrenic creionată, care decupează nedreptăți existente din toate colțurile lumii și le înglobează perfect într-o apocalipsă a verticalității și demnității umane. Un cutremurător experiment social care îți arată literalmente cum, odată pierdută, empatia nu mai poate fi niciodată integral recuperată.
*În semestrul al II-lea, printre filmele pe care le vom discuta la opționalul de film (La strada, Călăuza, Paterson, Poetry, Blow-up etc) sperăm să intre și unul dintre filmele sugerate de colegele noastre.
(Mălina Turtureanu, redactor Alecart, este elevă în clasa a XI-a, filo, la Colegiul Național Iași.)
