Totul este autobiografic, chiar și imaginația.
Cel mai important personaj al copilăriei noastre este, fără îndoială, mama. Ea reprezintă elementul ordonator, în jurul căruia se învârte, de fapt, Pământul, iar singurul „păcat” pe care i-l putem atribui atunci când suntem mici e acela de a ne părăsi din când în când (sau cel puțin aceasta este impresia noastră – că suntem un timp uitați, pierduți, lăsați în afara prezenței ei protectoare). În lumea proprie copilului, mama este lege, sens și început al tuturor lucrurilor – de aici și instinctul de a o întreba permanent, exasperant ,,de ce?” înainte de a gândi de unul singur. A o pierde, fie și temporar, înseamnă o suspendare a echilibrului, înseamnă cădere în întuneric, iar a o supăra duce direct la Judecata de Apoi.
Romanul Gabrielei Melinescu, Mama ca Dumnezeu, pornește tocmai de la această intuiție a copilului pe baza căreia autoarea construiește – sau remodelează – o întreagă viață, o familie, un spirit comun al omenirii. În copilărie, lumea nu se învață prin concepte, ci prin atingere. Prin miros. Prin textura lucrurilor care se lipesc de piele, prin căldura ce rămâne acolo mult după ce vocea s-a stins. Mama își asumă acest rol de călăuză și intră în memoria fiicei ca o atmosferă în sine: o lumină anume, foșnetul unei rochii, felul în care degetele strâng un ac, mirosul părului desfăcut pe pernă. Maternitatea se construiește prin și din aceste detalii aproape imperceptibile ce devin, prin acumulare, un soi de mitologie personală. Părul mamei pare materia care străbate simbolic întregul roman, din el pare a se țese acestă duce și dureroasă aducere-aminte, căci poartă mirosul casei, al pielii, strălucirea zâmbetului ei, dar și sărăcia războiului și spasmele foamei. Când, la internarea mamei, părul îi este tăiat, fundamentală devine pentru fiică recăpătarea pungii în care acesta zace la capul patului, în încercarea de a lua o parte esențială din ea înapoi acasă, de a salva materia vie.
Există un mister al mamelor de pretutindeni, o întrebare ce nu va căpăta vreodată răspuns în ochii fiicelor în privința eleganței supreme provenite din chiar asumarea ființării ca mamă. Există, de asemenea, o tresărire specifică grijii materne, o armonie a gesturilor, un ton dulce-amărui pe care cu toții îl cunoaștem, dar care rămâne, în special în ochii fiicei, secretul universului. După două avorturi spontane, fiicei îi este furată posibilitatea de a desluși esența maternității, pierzând astfel o parte fundamentală a propriei identități, căci adeseori ceea ce ne fascinează în cea mai mare măsură ne definește tocmai pentru că totul este autobiografic, chiar și imaginația.
Accepta valorile morale tradiționale, dar nu se supăra dacă, printre cioburile de cristal de munte, se amesteca și puțină imperfecțiune – adică aspecte cotidiene. Pentru ea, totul avea o origine comună: natura și subconștientul.
Părul sfânt al mamei se trage din mătasea sfântă a bunicii materne, căci feminitatea se cultivă și se moștenește. Fata crește într-o lume în care mâinile femeilor țin acul, în care materialele fine sunt apropiate și străpunse de același metal rece, ascuțit, în care ruptura înseamnă, totodată, răbdare. Fiica însăși pare modelată și „cusută” de aceste femei, alcătuită din firele-fibră diferite ale generațiilor anterioare. Mama, bunica maternă, bunica paternă, fiecare adaugă o nuanță, o tensiune și, nu întâmplător, fiecăreia îi este dedicată o parte a romanului. Feminitatea circulă în sânge, e o moștenire, un dar și uneori o povară. Bunica maternă, femeie de la sat, își trăiește viața în apropierea naturii, în mijlocul acesteia, prin gesturi rotunde și răbdătoare, prin ritualurile specifice vieții de la sat. În jurul ei, lumea are miros de pământ și de mătase crescută cu trudă. Bunica paternă aduce o altă tonalitate, mai severă, mai rigidă, o iubire ce se arată arareori, ea având aspectul unei vrăjitoare frumoase. Ființa mamei pare a le cuprinde cumva pe amândouă și le transformă, le duce mai departe prin felul ei de a privi, de a vorbi, de a iubi. Mai târziu, în perioada de doliu, când fiica este străbătută de durerea aceea difuză, dar infernală, toate mamele lumii par a începe să-i vorbească. Vocile lor se adună, se împletesc, iar feminitatea devine o forță colectivă. Viața și moartea capătă astfel chip feminin – două vrăjitoare gemene, legate prin dorința nestăvilită de a iubi oamenii până la capăt.
Prin bunică, mama este legată strâns de natură. Ea simte plantele, animalele, ritmurile pământului și construiește în grădina de la sat paradisul. În ochii medicilor, această apropiere a ei nu este însă o formă de armonie, ci un simptom ce lasă loc ironiei asistentelor. Fiica va păstra doar imaginea femeii ce își împletește viața cu susurul râurilor. Din această materie decantată și prelungită în cuvinte, în păr, mătase și în cusături se frământă copilăria fetei, căci mama îi oferă cele mai frumoase daruri dintre toate: o învață arta de a privi, extazul fascinației, curajul de a iubi și de a povesti.
Când eram mică, iubirea era un sărut pe obraz,
Senzația că fiecare secundă creștea,
În timp ce sărutul rămânea același.
Fata învață să privească lumea și să-i caute sensul, iar acest sens îl găsește într-o zi într-un chip precis din curtea școlii. Întâlnirile ei cu Feffe se construiesc în jurul cărților. El îi vorbește despre autori, despre idei, despre lumi pe care ea nu le cunoaște încă. Fascinația începe tocmai de aici – din dorința de a pătrunde în acel spațiu nou, miraculos. Fata citește pentru a-l înțelege, pentru a-l ajunge din urmă, iar lectura devine puntea lor și doar a lor. Adolescența are nevoie de modele ample, de povești care să-i legitimeze intensitatea, iar pentru ei, aceea este cea a lui Pyriam și Thisbe. Natura se lasă transfigurată la rândul ei de dragoste, iar iubirea adolescentină capătă proporții arhetipale, devenind o tragedie în sine odată cu moartea băiatului.
Anii din Suedia aduc o altă formă de iubire, mai matură, mai tăcută. Editorul de la revista suedeză și dragostea pentru acesta determină o decizie radicală: plecarea din țară, părăsirea familiei și a limbii – hotărâre născută din iubire și asumată ca o extensie firească a sentimentului. Despre „el” aflăm detalii discrete, conturate prin ochii îndrăgostitei: statura, gesturile, prezența care o atrage tocmai prin faptul că o liniștește. Dragostea devine astfel o formă a constanței, bărbatul devenind „obiectul” în jurul căruia se organizează noua ei viață.
Cuvintele mamei pulsează însă mereu sub pielea fiicei constant, iar învățăturile despre iubire par a se baza pe povestea tragică a propriei tinereți. Părinții fetei se căsătoresc într-o biserică pe jumătate distrusă de bombardamente. Tencuiala căzută, zidurile ciobite, altarul atins de suflul exploziei devin martori ai unui moment aproape teatral: tatăl îngenuncheat, mama plângând. Aceasta nu este imaginea cuplului de vis, cu lacrimi de fericire, ci a unuia în care dragostea înseamnă tensiune aproape continuă, căci tatăl nu se simte demn de dragostea mamei – ea este fir, el este fier, iar cele două materiale pot doar să se rupă sau să se sugrume unul pe altul. Divorțul apare ca o infiltrare a războiului în familie, un război în care mama este cea care luptă, un război ce încă de la început le-a anticipat finalul. Tatăl este o figură rece, arma, iar mama este armonia și sensibilitatea lumii pure, ea este raiul.
Bum-bum
Bum-bum!
Proști,
Proști,
Proști
Care ne iau aerul și bogăția!
Mama râdea și dinții ei albi străluceau. Asta mă speria. Era, brusc, o altă persoană. Avea mai multe fețe? Ar fi putut să muște precum o vulpe?
Războiul se instalează în miezul copilăriei ca o cortină de fier. În mijlocul acestei lumi dure, există o singură oază de căldură: mama. Părul ei devine acum sursă de hrană, dându-l la schimb pe bani, iar poveștile ei, singura scăpare. În timp ce orașul e bombardat, mama transformă fuga în subsol într-un joc. Sunetul exploziilor sunt sunet de fundal pentru poveștile pe care i le spune fiicei, povești care o țin în viață și o fac să râdă, să viseze și să creadă în zile mai luminoase. În interiorul familiei, scindările se adâncesc, căci războiul nu e doar cel din oraș. El se mută în camere, în suflete, în gesturi, printre replici și vise. Divorțul este perceput ca o prelungire a războiului și singurul lucru care reușește să se opună acestei forțe distrugătoare este visul. În acest sens, pe lângă poveștile și jocurile mamei ce o fac pe fată să își imagineze zile luminoase, pline de soare, mai există un moment în care irealul învinge în fața realului. Bunica paternă, o susținătoare a lui Hitler prin originea ei germană, îl visează pe lider disprețuindu-i accentul și limba stâlcită. Atunci când se trezește, îl blestemă. Visul este, astfel, spațiul în care se joacă realul, în forma lui cea mai pură. Din acest motiv, poate, secvențele ce trimit la vis sunt scrise în versuri, căci ele sunt mai apropiate de sufletul uman decât realitatea în sine și poezia e cea mai apropiată de dimensiunea onirică.
Materia propriu-zisă a romanului nu se constituie din acțiuni puternice, care să întrețină suspansul și să urmărească devenirea – tocmai pentru a nu umbri evocarea, păstrând armonia și accentuându-i sensibilitatea. Mama ca Dumnezeu devine un elogiu adus feminității și maternității, un elogiu închinat mamei ce se ridică la rang de divinitate prin capacitatea de a țese viața și lumea fiicei și de a menține vie armonia lumii. Romanul Gabrielei Melinescu este, deci, un roman al stărilor, al vibrațiilor invizibile care modelează ființa, dar mai ales un roman dedicat femeii și maternității, în toate formele sale. Încărcat de poeticitate, el poartă amprenta nevoii de a ridica în lumină o viață.
Publicarea romanului Gabrielei Melinescu la editura Institutul Cultural Român, tradus atât de subtil și de percutant în limba română de Daniela Ionescu, este, așadar, un act necesar de revenire – simbolică – acasă, de recuperare și de familiarizare a cititorilor tineri cu opera și personalitatea Gabrielei Melinescu.
*Sara Vieru, redactor Alecart, este elevă în clasa a XI-a, filo, la Colegiul Național Iași.
Grafica: Ioniță BENEA
