Manichiura roșie, de Erica Moldovan sau Cum am descoperit ce s-a întâmplat la Bucha

Manichiura roșie este prima dramă (aș putea-o numi tragedie dacă am în vedere destinul personajelor) pe care am văzut-o ca spectator la teatru. Nu știam absolut nimic despre autor, despre scenariu sau despre regizor și, „datorită” planificării impecabile a programului de către părinții mei, nu știam nici măcar unde se joacă. Judecând după titlu, eram aproape sigur că urma să văd o piesă de dragoste… Dar m-am înșelat amarnic!

Un subsol. Un băiat de 17-18 ani stă în fund, așezat. Are o mână și un picior bandajate. E murdar și vizibil rănit. Caută cu o mână prin niște pungi. Pe jos sunt haine, pungi, ziare, gunoaie. I se pare că vede un șobolan. Se sperie și se târăște într-un colț. Scoate un telefon, încearcă să îl pornească. Nu funcționează, se enervează. Îl trântește. Începe să plângă ușor. De afară se aud zgomote de tanc, împușcături. Tânărul se ghemuiește.

Scena introductivă ne aruncă direct în realitatea cruntă a conflictului ruso-ucrainean, iar povestea este cea lui Sascha Sachenko, aparent un refugiat rănit grav la picior, îngrijit de doamna Marta Maria Liubovna, o femeie de aproximativ 50 de ani. Cei doi se ascund într-un subsol din Bucha, orașul ucrainean atacat de trupele rusești. Sunetul care va constitui fundalul întâlnirii dintre cele două personaje se constituie din zgomotele ocazionale ale gloanțelor și ale bombelor din afara subsolului, acolo unde viața agonizează și infernul e atotstăpânitor. Observăm că Sacha are un bandaj improvizat la picior și se mișcă destul de greu, iar subsolul în care zace este plin de gunoaie. Marta se întoarce de pe străzile asediate, aducând  dezinfectant. Vedem cum acesta suferă un timp din cauza durerilor, dar își revine după ce i se dezinfectează rana. Cei doi discută despre atacul rușilor, observat de Marta, în timp ce focul gloanțelor se oprește pentru scurtă vreme. Pe parcursul acțiunii, decorul rămâne neschimbat, dar amenințarea prezenței rusești este permanentă, din ce în ce mai palpabilă. Aproape că simți  cum se apropie moartea. De aceea, pe măsură ce aflăm din ce în ce mai multe despre cele două personaje, ni se face tot mai frică pentru ele.

 Sascha: Dumneavoastră de cine vă e dor?

Marta: De tot, copile… de tot. Mi-e dor până și de vânzătoarea de la magazinul din colț, care e o nesuferită și care te fură mereu la rest. Mi-e dor și de bătrânul din parc, de peste drum de bloc, pe care nu-l cunosc, dar mereu când ne întâlnim ne salutăm, de parcă ne știm de o viață. Mi-e dor de reclamele proaste de la televizor. Mi-e dor de fetele mele…

Dialogul devine din ce în ce mai personal și ne permite să descoperim cine sunt cei doi, devenind martori neputincioși la tragedia pe care o trăiesc. Sacha se entuziasmează la gândul majoratului său ce ar fi trebuit să aibă loc (în alte timpuri, când oamenii își mai puteau încă planifica viața și erau liberi să viseze) peste două săptămâni, descoperind că e născut în aceeași zi ca Marta. Împreună încearcă să facă suportabilă teroarea și își povestesc unul altuia crâmpeie de viață în siguranța deprimantă și din ce în ce mai îndoielnică oferită de subsolul în care se află. Aceste momente devin speciale și semnificative, deoarece ne oferă prilejul de a putea observa viața celor doi înainte de război, cu toate greșelile și păcatele ei, trecutul ajungând să-i bântuie în prezentul necruțător al conflictului. Un alt aspect explorat prin dialog este descoperirea pasiunilor, iubirilor și lucrurilor lăsate în urmă din cauza războiului. O bună parte din frânturile de conversație purtate în șuierul gloanțelor sunt despre ceea ce a fost, despre amintiri acum parcă dintr-o altă viață. Scena care scoate această nostalgie în evidență cel mai bine este când Sascha, la fel ca protagonistul filmului Pianistul, cântă la un pian imaginar alături de Marta, cei doi amintindu-și cu acest prilej lecțiile de pian la care s-au dus în copilărie. Când Sascha mimează Oda Bucuriei, recunoscută și fredonată de Marta imediat, în subsolul mizerabil în care se ascund simțim împreună cu ei dorul profund de care cei doi suferă.

Marta: Priveam de la balcon. I-am văzut cum vin… Începuseră să intre în blocuri. Auzeam țipetele celor de la blocurile vecine. Știam că n-am cum s-o salvez. Așa că am hotărât s-o fac eu, ca să n-o facă ei… (…) M-am uitat la ea. S-a uitat la mine. N-am să-i uit privirea. Mi-a intrat până în suflet și a trecut prin el… Și… Și n-am putut să o fac. N-am putut să o omor eu! Au intrat peste noi, în casă. N-am avut ce să fac. Am fugit… ca o lașă. Mă așteptam să aud țipete, urlete… N-am auzit nimic, decât un foc de armă. Și apoi, încă un foc. Și asta a fost. După o viață de 70 de ani, atât s-a mai auzit. Două focuri de armă. N-am putut s-o salvez, n-am putut s-o omor eu…

Ajungem să aflăm că Marta urăște rușii pentru ceea ce au făcut și că refuză să le ofere cea mai mică putere asupra ei, cel mai mare regret al său nefiind acela că s-a gândit să își omoare propria mamă, ci că nu a reușit să o salveze de ruși, omorând-o ea înainte de a fi ucisă de aceștia. Ea reflectează adânc asupra propriei vieți, povestindu-i lui Sascha despre soțul abuziv, ce a murit exact în ziua în care s-a născut tânărul de lângă ea, chiar de ziua ei deci, despre cele două fiice, despre boala gravă a celei mai mici, vindecată aproape miraculos de un preot, fapt ce i-a schimbat viața. Vedem cum, pe parcursul acțiunii, Marta pare a-și pierde încrederea și tăria, înjurăturile de care se ferea la început devenind acum un mod de a încerca să se elibereze de frică. Răbufnirile devin din ce în ce mai dese, în timp ce focurile de armă se apropie tot mai mult, amenințarea iminentă de a fi descoperiți de către ruși făcând personajele să renunțe la orice mască, să vadă unul în celălalt nu doar pe cineva aflat în nevoie, cum e fiecare dintre ei, ci o mamă, respectiv, un copil singuri împotriva tuturor.

Sascha: Puteți să vă prefaceți pentru câteva minute că sunteți mama mea?

Marta: Cum să fac asta?

Sascha: Puteți să mă mângâiați pe cap?

Marta: Așa?

Sascha: Da, așa…

Sascha: Mamă… mamă…

Sascha: Mamă… iubesc o fată mamă. O cheamă Karina. E colegă cu mine la liceu. Am invitat-o la majorat. Sper să vină… Nu ți-am spus până acum pentru că mi-a fost rușine.

Sascha: E frumoasă mamă. Are părul blond și ochii mari și albaștri. Seamănă cu tine în poza aia pe care o ai din liceu. Poza aia pe care ți-am rupt-o când eram mic și tu ai lipit-o cu scotch și nu te-ai supărat. Tata m-ar fi bătut, dar tu nu te-ai supărat. Îți mai aduci aminte, mamă?

Sascha: Și Karina mi-a spus că vine la majorat. Am să-i las ei felia mai mare de tort. Așa cum m-ai învățat tu că trebuie să mă port cu o femeie. Să faci tort cu ciocolată, că de-ăla îi place ei. Cu multă ciocolată.

Actul final încununează tragedia a tot ce s-a întâmplat în acel subsol. Sacsha, înspăimântat, îi dezvăluie Martei că e rus, dezertor rus. Aceasta aproape îl părăsește. Pleacă furibundă, apoi ezită și se întoarce. Cu gândul la fetele ei, are grijă de Sacha în ultimele lor momente, când este clar că trupele rusești nu vor putea fi oprite și că cei doi vor fi uciși. Ultima scenă arată o mamă ucraineană îmbrățișându-și fetele și un dezertor rus îmbrățișându-și mama, vorbind despre iubirea sa din liceu și despre majorat. Doi oameni a căror viață a fost frântă de un război absurd. Doi oameni îmbrățișându-se și încercând să înfrunte împreună cruzimea. Cu gândul la ai lor și la celălalt. Legătura incredibil de strânsă dintre ei, legătură ce nu a putut fi ruptă de fapte, de origine sau de minciuni, este acum încheiată de zgomotul răsunător a două gloanțe.

Tot ce am văzut până acum, tot ce am simțit pentru acești doi nefericiți, tot ce ne-a amintit de realitatea războiului de lângă noi s-a încheiat ca și cum n-a fost vreodată.

Dragă Karina, sunt eu Sascha Saschenko, din clasa a 12-a E. Azi e marți, 22 martie. Și te iubesc din clasa a 8-a.

Într-o lume perfectă, spectacolul Ericăi Moldovan și al Irinei Popescu-Boieru Manichiura roșie ar fi fost doar un avertisment despre pericolele războiului. Din păcate, nu trăim într-o astfel de lume, iar această piesă ne oferă, în detalii cât se poate de clare, o reprezentare a atrocității comise de Federația Rusă în evenimentul cunoscut drept „Masacrul de la Bucha”, acolo unde trupele rusești au executat sute de civili. Eu nu știam acest lucru când am intrat în sală, dar nu l-am mai uitat de atunci. Am rămas cu imaginea a doi oameni, a doi prizonieri închiși pe nedrept, ce își așteaptă execuția. Și cu convingerea că e nevoie să aflăm adevărul ca să putem pricepe cu adevărat atrocitățile ce au loc lângă noi și în multe alte locuri din lume.

Teatrul Național Iași, în parteneriat cu Muzeul Național al Literaturii Române Iași (Filit) și revista ALECART, a demarat în 2019 proiectul „Lecturi³”. Scopul său este promovarea dramaturgiei contemporane din România și Republica Moldova prin realizarea de spectacole-lectură, având ca suport piese de teatru care nu au fost montate încă. Selecția textelor este realizată pe baza unei grile de evaluare, de către un juriu alcătuit din reprezentanți ai Teatrului Național Iași, ai Muzeului Național al Literaturii Iași și ai revistei ALECART. Spectacolele-lectură au loc lunar, iar publicul are acces gratuit. La finalul fiecărui an, același juriu desemnează o piesă câștigătoare ce va fi transpusă scenic și va intra în repertoriul permanent al Teatrului. Toți cei care doresc să se alăture proiectului Lecturi³ sunt invitați să trimită piese de teatru la adresa de e-mail lecturi3@gmail.com .

 

*Andrei Palaghia, colaborator ALECART, este elev în clasa a VI-a, la Colegiul Național Iași.

foto Eduard Merschi

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!