Dacă lansezi cu pricepere o piatră plată peste apă, îi va atinge suprafața de multe ori în cădere, la intervale mai lungi sau mai scurte.
Acum, cu această imagine în gând, înlocuiți apă cu timp.
În Veneția, timpul nu respectă legile curgerii obișnuite. Secole de războaie, boli și schimbări se petrec pe parcursul unei vieți de om. La distanță de o plimbare cu gondola într-o dimineață cețoasă sau într-o după-amiază însorită, departe somptuoasele clădiri ce se ridică parcă din apă și plutesc pe ea, se află o insulă mică, unde, pentru mult timp, singura activitate a oamenilor a fost prelucrarea sticlei. Până în prezent, meșteșugul transformării nisipului în sticlă va trece de la o meserie ce își avea originea și se practica numai în Murano la una ce se practică în toată lumea – chiar dacă astăzi, plimbându-te prin San Marco sau pe străduțele muraneze turiștii văd aproape numai figurine de o calitate inferioară, dar care fac cu ochiul turistului. Într-o epocă a consumerismului, cei ce vizitează Veneția sau insula din apropiere nu mai sunt interesați de calitate, ci de prețul scăzut al obiectelor și de atelierele deschise publicului. Mărturisesc că eu însămi – până la citirea romanului – nu cunoșteam nimic din istoria locului. Gondolele, ce până nu cu mult timp în urmă erau singura metodă de transport între cele două zone, sunt acum înlocuite cu bărci cu motor, plimbarea cu gondola devenind un lux pentru care oamenii plătesc între patruzeci și optzeci de euro, existând în prezent doar patru sute de gondolieri calificați. Curenții apelor creează iluzia împiedicării bărcilor din a se deplasa mai repede pe canalele înguste și încâlcite ale orașului. Poate de aceea, timpul trece mai lent, pare că stagnează undeva între terraferma și spațiul în care Orsola și cei dragi ei își derulează viața.
Dogele Veneției i-a acordat Mariei Barovier chiar permisiunea să-și deschidă propriul cuptor, unul mic, și să producă mărgeaua deosebită pe care o crease. O femeie care să se ocupe de propriul ei cuptor: asta era ceva nou. Și totodată ceva care era puțin probabil să se repete – doar dacă lumea avea să se schimbe considerabil.
Istoria Veneției și, implicit, a insulei Murano se împletește în romanul lui Tracy Chevalier cu povestea Orsolei care se naște într-o familie de muranezi. Ei se diferențiau de venețieni, considerând că meșteșugul sticlei este o meserie exclusiv a celor ce s-au născut pe insulă, rare fiind ocaziile în care i-au primit în casele sau în atelierele lor pe orășeni. În anul 1486, primul plan temporal al cărții, singura femeie care a obținut permisiunea de a deține un cuptor propriu a fost Maria Barovier – cea care a inventat rosetta, o mărgea de culoare roșie, având forma unui butoi. Pe atunci, Orsola avea numai noua ani, însă, treptat, ea învață să facă mărgele, întâi din necesitatea de a-și ajuta familia, apoi vânzându-le independent, creându-și una dintre primele mici afaceri deținute de femei. Ea își ține ascuns atelierul de fratele ei Marco, deoarece știe că acesta nu considera prelucratul sticlei o meserie pentru femei, percepție des întâlnită în rândul bărbaților la acea vreme. Gottfried Klingenberg este negustorul german cu care lucrează familia și cel care o ajută pe Orsola și își păstrează secretul artei. El continuă să susțină familia pe parcursul epocilor și este primul care îi spune acesteia că afacerea este a ei, separată de cea acum deținută de fratele Marco.
Ucenicul a împietrit cu vergeaua ridicată în aer ca o armă. Lorenzo a dus mâna la gât, a simțit sticla, a apucat-o și a tras-o afară. A fost de parcă ar fi scos un dop: un șuvoi de-un roșu aprins s-a împrăștiat pe podea. S-a uitat nedumerit la ciobul de sticlă din mână. În timp ce sângele îi curgea din gât, chipul i-a devenit cenușiu, iar el s-a prăbușit de la banc.
Orsola a scăpat oala cu țipari în aceeași clipă în care garzone a scăpat vergeaua, iar zăngănitul i-a trezit din șoc pe frații ei. Marco și Giacomo s-au bulucit lângă tată. Ucenicul a fugit.
Făurirea candelabrelor devine un blestem pentru familia Rosso din momentul în care ciobul unuia dintre tuburile de sticlă ajunge în gâtul lui Lorenzo, al cărui ultim cuvânt, înainte să se stingă din viață, a fost perfetto (o întrezărire a frumuseții pe care ar fi putut-o crea), lăsând un gol în casa și în afacerea familiei. Marco va încerca să înlăture blestemul câteva epoci mai târziu prin crearea unui candelabru pentru Giacomo Casanova, care, însă nu-l va putea plăti, astfel că și al doilea candelabru marca Rosso ajunge să prindă praf în atelier. Tatăl a murit când Orsola avea paisprezece ani, marcând viața celor doi frați care sunt nevoiți să conducă acum un atelier, nefiind însă suficient pregătiți pentru asta.
Orsola bănuise – sperase – că Antonio va veni în cele din urmă în Murano. După acea după-amiază din urmă cu câteva luni, când îl întâlnise, se desfătase cu amintirea fiecărui detaliu al celor câteva ceasuri petrecute cu el în Veneția: ce-a zis el, ce-a zis ea, cum a privit-o. Pentru o vreme, rememorarea aceasta i-a tot întețit bătăile inimii.
Antonio ajunge în atelierul familiei Rosso în urma unei promisiuni făcute de Marco. Fiind un pescar venețian, el nu ar fi fost în mod normal acceptat în Murano ca ucenic la un atelier de sticlărie. Povestea de dragoste dintre Orsola și Antonio rămâne un fir strălucitor, omniprezent, din momentul în care tânărul vine pentru a învăța meșteșugul sticlei până în cel în care o părăsește pe Orsola pentru a pleca pe terraferma de unde nu se va mai întoarce niciodată. Femeia petrece ani la rând temându-se că el va fi vânat și omorât deoarece era ilegal să pleci cu secretele făuririi sticlei de murano. Domenego, gondolierul african al familiei Klingenberg, cade victimă colaterală, pierzându-și un deget deoarece el a fost cel care l-a dus pe Antonio pe terraferma, fapt care i-a convins pe toți că el cunoaște locul real în care se ascunde fugarul. Antonio, va rămâne mereu în sufletul Orsolei, o amintire mereu reînviată de delfinii din sticlă pe care aceasta îi primește pe parcursul epocilor și pe care îi păstrează. Primul dintre ei i-a fost dăruit când Antonio făcea încă parte din viața ei, iar de atunci îl va ține mult timp în buzunarul hainei alături de rosetta dăruită de Maria Barovier înainte să moară. Tânărul venețian învață să facă delfini pentru niște sfeșnice pe care le creează și care sunt foarte apreciate, ceea ce stârnește invidia lui Marco. În momentul acela, el realizează că Marco nu îl va accepta niciodată cu adevărat în atelier și nu îi va permite să devină un creator. Antonio se confruntă cu dilema de a alege între iubire și pasiunea lui pentru sticlă. Știe că dacă va rămâne nu va fi niciodată apreciat, de aceea alege să plece. Amintirea Orsolei despre Antonio se estompează pe parcursul timpului, însă nu se stinge niciodată, ea sperând întotdeauna în adâncul ei că bărbatul se va întoarce. Dintr-o persoană reală, pe care a iubit-o, bărbatul se transformă într-o umbră protectoare, semn că ceea ce a învățat iubind-o încă există.
A luat-o de la capăt și a făcut o mărgea ulivetta spoletta mai mare și mai dolofană decât primele, fiindcă se presupunea că trebuie să-ți aducă alinare atunci când o ții în mână, deci trebuia să fie grea. A folosit tijă galbenă translucidă, de vreme ce oamenii nu puteau vedea mult înainte și nici nu puteau ști ce se va întâmpla în timpul epidemiei, însă aveau nevoie să zărească un strop de lumină strălucind prin sticlă. Asta era frumusețea materiei translucide – claritate și mister laolaltă. A adăugat în mărgea un vârtej de galben opac, care arăta ca fumul pe care-l făceau oamenii ca să alunge ciuma.
La a doua aruncare a pietrei ne aflăm în 1574, perioadă marcată de ciumă. Orsola are optsprezece ani, iar Nicoletta, soția lui Marco se îmbolnăvește, ceea ce face necesară carantinarea întregii familii. Răceala cu care vecinii, oameni alături de care au trăit fiecare zi a vieții lor, tratează familia Rosso în momentul în care Nicoletta pleacă pe Lazzaretto Vecchio este sfâșietoare, amintindu-ne ce înseamnă spaima în fața morții și demonii pe care boala are capacitatea de a-i învia în noi. Pentru a încerca să-și ocupe mintea cu altceva și fiindcă aveau nevoie de bani, Orsola creează mărgele galbene, drept talisman împotriva bolii, observând că oamenilor le place să creadă în miracole. Mi-a plăcut că Tracy Chevalier se apleacă migălos asupra procesului de creare a unei mărgele, trecând de la planul efectiv la multele încercări ale tinerei de a încorpora negrul în mărgea, până la rezultatul final în care negrul dispare complet pentru că Orsola realizează că oamenilor nu le-ar plăcea ca prin intermediul talismanului să-și amintească de ciuma care îi înspăimântă și le răpește viețile.
Orsola și croitoreasa și-au aruncat câte-o privire și s-au străduit să nu râdă. De-a lungul anilor, Orsola întâlnise o grămadă de excentrici în Veneția – era un oraș care părea să-i atragă, încurajând atitudinile teatrale și bizare. În Murano, sticlarii primeau uneori comenzi pentru piese mult mai outré decât doar niște sute de felinare: căni de forma unui tors de femeie, din care vinul curgea prin sfârcuri; candelabre cu brațe în formă de femei goale; lustre din care atârnau demonici priapici.
În partea a doua, Trei coliere, Orsola este solicitată să creeze, în diferite conjuncturi, coliere pentru personalități excentrice. În afara de Giacomo Casanova, mai apare și Napoleon Bonaparte, alături de soția sa, precum și o marchiză, Luisa Casati. Am putut vedea o reprezentare fidelă a evoluției pe piață a sticlei de Murano, de la obiecte practice, precum boluri și sfeșnice, la paharele cu gheparzi ale lui Marco, care nu puteau ține nici măcar un strop de vin în ele, fiind de nevândut. Chemată inițial pentru a realiza o comandă considerabilă de mărgele de nisip, Orsola o convinge pe marchiză să-i facă un colier gândit special pentru ea, neavând succes cu ultimul făcut pentru soția lui Napoleon Bonaparte. Din nefericire, niciunul dintre colierele create de signorina Rosso nu le vor impresiona, cel puțin nu vizibil, pe femei.
În seara de dinaintea înmormântării, familia s-a întâlnit online pentru a-l comemora pe Stefano, însă Orsolei i s-a părut dezamăgitor, fiindcă tehnologia nu permitea să vorbească decât o singură persoană odată și conversațiile nu se puteau suprapune.
Piatra aterizează în anul 2019, penultimul din roman, înainte de începutul pandemiei de COVID. Momentul recuperează astfel trăiri din trecutul apropiat, cel al fiecăruia dintre noi. Sentimentul de distanțare forțată de ceilalți, nevoia de apropiere și solidaritatea o tulbură pe Orsola atunci când soțul ei, Stefano, cu care s-a căsătorit în urma plecării lui Antonio din datorie față de familie, moare, iar ea este singura care poate participa la înmormântare. Emoționantă este întâlnirea dintre cei doi frați, Marco venind încălcând interdicția de a-și părăsi casa. Este prima dată când cei doi vorbesc sincer unul cu celălalt după șaizeci și cinci de ani (venețieni) și mai multe secole (în timp cronologic) de tăcere, competiție și invidie ascunsă amestecată cu admirație. Soră și frate simt acum că toată încrâncenarea acumulată în interiorul lor se dezamorsează, nemaicăutând să se acuze reciproc, ci să recunoască lucruri precum faptul că fiecare a fost preferat de unul dintre părinți, resimțind autoritatea celuilalt. Timpul domolește patimile și așază totul pe făgașul firescului, iar momentele de răscruce se dovedesc cele care ne fac să iertăm și să căutăm din nou apropierea de cei dragi.
Astfel, privit în ansamblu, romanul Sticlăreasa (tradus de Veronica D. Niculescu superb în limba română) devine o analiză detaliată asupra istoriei sticlei de Murano infuzată cu povestea Orsolei, ce se dedică familiei ei indiferent de epocă. Este o poveste despre dureri nespuse și speranțe distruse, despre viața care se derulează indiferentă la cele omenești, cărând după ea în tăcere toate schimbările inevitabile petrecute în lume și în familia Orsolei – urmărită pe mai multe generații: de la cei trei frați marcați de moartea tatălui, nevoiți să conducă un atelier fără a fi pregătiți, până la Rafaello, nepotul Laurei Rosso și fiul lui Marco. El se căsătorește cu o venețiancă pe care familia o cheamă la un moment dat pentru a-i învăța să facă mărgele de nisip într-o perioadă în care cele clasice nu se mai vindeau și se stabilește la ei, devenind stăpână peste casa familiei Rosso, marcând o schimbare semnificativă în percepția muranezilor despre venețieni. Romanul se încheie cu o imagine care ne transpune înapoi în trecut și ne oferă o urmă de speranță, cea a delfinilor reveniți în Veneția, semn că viața continuă, că există o forță ce ne poartă prin vremuri de restriște, că frumusețea e încă posibilă.
- Cu Tracy Chevalier ne vom întâlni în ultima zi de FILIT când, de la ora 10, alături de scriitoarea Veronica D.Niculescu, traducătoarea romanului Sticlăreasa și autoarea volumului Roșu, roșu, catifea, va intra în dialog cu tinerii cititori de la Alecart.
*Ioana Roată, redactor Alecart, este elevă în clasa a XI-a, filo, la Colegiul Național Iași.
