Mariana CODRUȚ: CLOCOȚEL (proză în premieră)

E incredibil cât de vie și de exactă e lumea din această povestire! Mariana Codruț scrie cu o precizie care doare, dar și cu o tandrețe care te prinde în plasa ei – exact ca privirea lui Sebi asupra Mihaelei. Ni s-a părut uimitor cum, dintr-o zi aparent banală – ziua de naștere a unei fete –, se deschide un univers de neliniști, dorințe, rușini și curaj. Mihaela e o adolescentă prinsă între inocență și luciditate, între dorința de a fi „aleasă” și teama de a se pierde. Și, undeva în spatele scenei, se simte tandrețea mamei și tristețea tăcută a lumii adulte. Stilul Marianei Codruț e cinematografic, cu replici care ard și gesturi minuscule care trădează totul. Clocoțel nu e doar o povestire despre dragoste, ci despre acel moment fragil când înțelegi că nimeni nu te poate salva de tine însuți. Suntem recunoscători că autoarea a avut generozitatea să ne lase, pe noi, alecartienii, să fim primii care îi publicăm această bijuterie pe care o vom regăsi, curând, și într-un volum de povestiri.

***

S-a trezit lent, căscând, sucindu-se și răsucindu-se în așternut: în fine, azi e doușopt iunie. Ziua ei. Ziua. Dar n-a simțit bucurie, cum se aștepta, ci mai curând tensiune: planurile i-au cam fost date peste cap. Aflând că l-a invitat și pe Sebastian la aniversare, mama a anunțat-o că pleacă abia săptămâna următoare la bunica! Din fericire, există alternativă: apartamentul lui frate-său. Ce noroc că Iulian a plecat în concediu cu nevasta mai devreme decât în verile trecute! Deci așa, vor petrece diseară aici, Sebi va dormi în camera ei, iar mâine după-amiază – că-i va propune de față cu toți să nu plece chiar mâine –, când vor ieși la plimbare, se vor abate pe la Iulian, să aerisească și să ude florile… Că doar n-o să se țină lipcă mama pe urmele lor! Și, dacă-i spune că trece ea cu Sebi pe-acolo să arunce o privire, o să-și vadă de treburi, nu?

Își duce mâna la piept, masând ușurel zona inimii. Pufnește veselă, revenindu-i din nou în minte isprava de demult: în timpul ceremoniei de deschidere a grădiniței, desfășurată afară, când a început Imnul de stat la magnetofonul scos pe geam, educatoarea le-a zis tare: Copiii, să ascultăm înălțătorul imn al patriei noastre iubite cum se cuvine, cu mâna pe inimă! Pierdută în grupul de țânci din jur, care mai de care mai înăltuți, a zbierat disperată către locul unde stăteau părinții: Maaamaaa, unde-i inima? A râs atunci întreaga curte a clădirii, frumos îmbrăcată și plină de emoție, iar ai ei s-au amuzat ani și ani de întâmplare. Cum se amuză și ea de când a crescut.

După prânzișor, i-a zis maică-sii că se duce în oraș să-și facă manichiura și după cumpărături. Și chiar a fost la cosmetică. Și chiar a trecut pe la librăria din centru pentru Cel mai iubit dintre pământeni, roma­nul lui Marin Preda apărut recent și deseori pomenit de Sebas­tian. Și chiar a cumpărat un tort, adică un fel de masă gela­tinoasă și dulce ornată cu niște bombonele ca de colivă. Dar a tras și o fugă la apartamentul lui frate-său, să ia câteva discuri și să se asigure încă o dată că totul e în regulă acolo. Când s-a întors acasă, mama pusese deja puii dolofani de țară la cuptor și niște legume la fiert. După ce-a băgat tortul în frigider, Michi s-a retras în camera ei, unde va dormi el, musafirul – singur, na, că nu-i după vrerea omului! Inspectează pentru ultima oară cu ochi critic terenul: patul, fotoliile și covorașul – temeinic aspirate, vitrina bibliotecii și gea­murile – lună, caloriferul și par­che­­tul – șterse minu­țios, perdeaua de plastic – răspândind lumină și miros proaspăt. E mulțumită. Cercetează și hârtiile îngrămădite pe birouaș. Găseşte prin­tre ele câteva scrisori de la Mihnea și le recitește în fugă (ce de-a preţio­zităţi!). Găsește și câte­va fotografii mai intime: Mihnea îmbrățișând-o la cheful de absolvire a liceului, ei doi pupându-se cast în fața cabanei unde au petrecut cu părinții ultimul Crăciun… Le pune pe toate într-un sertar, îl încuie şi pitește cheia într-o vază de ceramică din bibliotecă. Flutură ușor cârpa de praf pe sticlă, pe birou, pe brațele fotoliului și pe tăbliile patului. Gata, de-acum tot ce are de făcut e să-l aștepte pe Sebi. E trecut de amiază, deci va veni cu trenul de șase.

În bucătărie, ciupește din frigider un ou umplut și-l înghite pe ne­mes­­tecate, din cuptor, o aripă încă sfârâind în sos. Așezată pe un taburet, maică-sa face maioneza pentru salata cu piept de pui. E tăcută, posomorâtă: n-o mai înțelege deloc pe mezină. Dar nu îndrăznește să încerce din nou s-o descoase, iar Michi vorbește puțin și nu-și des­chide niciodată sufletul. Nu rezistă totuși să nu-i arunce peste umăr:

–       …și Mihnea? Cu Mihnea cum rămâne?

–       Iar începi? Mamă, noi doi n-am semnat încă niciun contract. Ce te frămânţi atâta, doar nu mă mărit diseară cu Sebastian!

Mama înghite greu.

–       Ştii, amorurile astea din grădiniță nu sfârşesc niciodată bine, filozo­fează fiică-sa cu ifose de om păţit. Femeia o privește lung:

–       Parcă aveai alte idei…

–       Şi n-am voie să mi le schimb?

–       I-am întâlnit săptămâna trecută în piață pe părinţii lui, s-au făcut că nu mă văd.

–       Da’ tu ce vină ai? Şi ei de ce se bagă?

–       Păi erau convinşi că o să vă luaţi la anu`. Că doar sunteți ca și logodiți. Să știi că și taică-tu e supărat… Şi, mă rog, cine-i ăsta pe care-l aştepţi azi?

–       Ţi-am mai spus: un coleg de facultate.

Dar pieptul mamei nu s-a mai umflat de mândrie la auzul cuvântului facultate iar fața nu i s-a mai luminat.

Ușă trântită în urmă.

Se uită fără rost prin cameră, nu-și găsește locul. Iese pe balcon, se lasă mofluză în fotoliul cu arcurile stricate și-și aprinde o țigară. Hm, un coleg! Când se gândește la Sebi, la zâmbetul lui străbătând prin mustața blondă și privirile intense înfipte în ochii ei, începe să tremure.

–       Simţi că te violez când mă uit la tine aşa, nu?, a întrebat-o odată. Of, fecioarele, accidentele astea ale naturii… (Clar, fetele din cămin nu-și ținuseră gura!)

–       Eşti deplasat, domnule! i-a răspuns, zâmbind zeflemitor.

–       Doamna mea, în afară de sex, nimic nu procură plăcere în lumea ideală în care trăim!

–       Să fim serioşi! De ce mai citeşti atunci?

–       Din plictis.

Sebastian Tufaru, care arată ca un bărbat pe lângă ceilalți colegi de an – pufoșii, cum li se zice în folclorul studențesc –, din plictis s-a impus ca o vedetă încă din primele zile de cursuri. Mai mare cu vreo patru-cinci ani decât majoritatea bobocilor, cu liceu de elită făcut într-un oraș universitar, cu „lecturi asidui” cât a stat pe tușă tot încercând „într-o doară” la Medicină, nici nu i-a fost greu să se impună. Nu-i de mirare că la seminariile de literatură profesoarele se bazează pe intervențiile lui. Și că-l privesc cu o complicitate din ce în ce mai vizibilă. Se dau la el, bârfesc fetele în cămin, Margareta are de ce să fie mândră!

Toți o ştiu pe Margareta, cea „născută cu trei cincinale înaintea lui Sebi, ha-ha-ha”, cum s-a recomandat cu tupeu chiar în primele zile ale anului I. Bobocii le spun iubiții, au venit iubiții! Și, după ce Tedi le-a zis că a aflat de la un prieten din anul IV că ea ar avea și un soț cu acte pe undeva, se hlizesc în pumni: au venit amanții! Cuvântul amanți îi tulbură, are ceva misterios și primejdios în același timp în ochii lor. Iar amanta, o femeiuşcă vioaie, cu un râs molipsitor și îmbrăcată totdeauna foarte șic, le stârnește și mai tare curiozitatea. Toți o cunosc și pentru că amantul, când e singur, nu ratează nicio ocazie să vor­bească despre ea, exact ca cocoanele singure despre câinii sau mâțele de companie. Și, pe urmă, Margareta apare când nu gândești: se înfățișează seara după cursuri să-l ia cu mașina, se amestecă în pauze printre studenți, merge cu ei la o bere sau la plimbare și trăn­căneşte despre orice „cu mult umor și șarm intelectual”. Și mai ales fără nicio reținere.

–       Vedeţi cum arăt? s-a fălit odată în fața boboacelor, pişcându-şi sânii mici, dar plini şi elastici, coapsele suple în colanţi, faţa netedă şi proaspătă. Datorită lui arăt aşa! a declarat triumfătoare, împun­­­gân­du-l pe Sebastian cu degetul în piept. El a râs satisfăcut. Fetele râd și ele, lacome, intrigate, excitate, Mihaela zâmbeşte numai, ba timid, ba zefle­mitor sau mimând zeflemeaua. Într-o zi, Marga­reta şi-a aruncat rapid privirile de la ea la Sebi, de la Sebi la ea.

–       Ia uite ce ochi de clocoțel are fata noastră! a zis tare. Și apoi a întrebat-o la ureche: eşti îndrăgostită de Sebastian?

–       Nu, a răspuns Michi șocată de directețea întrebării, dar făcând efor­turi să-și păstreze calmul.

–       Să știi că-i un tip tare de tot! Cu lecturile, originalitatea și profunzimea gândirii lui, lepezi treaptă după treaptă și țâșnești ca racheta spre cer, ha-ha-ha!, a bătut-o femeia pe umăr, făcându-i cu ochiul.

Să fie îndrăgostită de…?

Nuuu, nici vorbă!

Nu!

Nu.

Nu…

Ba da, e îndră­gos­­tită, a admis cu ciudă într-o noapte din noiembrie trecut. Sau poate o fi…? Că întot­dea­­una şi-a dorit ce-i admirat, invidiat ori râvnit de alţii iar Sebastian pare foarte interesat de ea… Aaa, Marga­reta? Marga­reta… Margareta e doar une affaire de sexe, și-a dat seama de mult! Cât ar vrea să audă asta și din gura lui! Numai că Sebi nu-i spune și nu-i face niciun fel de declaraţii.

Nu-i îndră­gos­tit, clar.

Nu, nu-i îndrăgostit de ea.

Bine, și atunci de ce la Universitate dă maldărul de haine ale celorlalți din cuier deoparte până o găseşte pe-a ei, punând-o pe-a lui deasupra? De ce se aşază mereu alături de ea în bancă, scriindu-i tot felul de chestii pe caie­tele și colile de curs? Odată, la cursul de Istoria limbii, a întrebat-o:

–       Barbu Mihaela, l-ai citit pe Freud, părintele psiha­nalizei?

–       Nu, a răspuns ea, simțind că-i roșește până și pielea de pe cap: credea că numele părintelui psiha­nalizei, de care a auzit în liceu, se scrie Froyd! Doamne, ce noroc că nu s-a dat de gol!

–       Să-l citești! Dar, până atunci, spune-mi: nu ţi se pare nesănătos să-ţi reprimi instinctul sexual? Nu ți se pare provincial să fii fecioară la optșpe ani trecuți fix?

–       Vrei să te sacrifici tu?

–       De ce nu? Ne întâlnim discret la mine și…

–       O chemăm şi pe Margareta? a între­bat batjoco­ritoare, mototolind foaia. Bărbatul a râs împăciuitor și a schimbat urgent subiectul. Ieşind apoi prin crângurile din jurul căminului, ba și la un bar din preajmă, niciunul n-a mai pomenit de reprimarea instinctelor, ci s-au lansat în discuții despre literatură. Când ea a început la un moment dat să spună ceva despre Paler, el a întors plictisit capul. Dar când a citat din Păunescu, a apostrofat-o brutal: Mă lași??? A tăcut rușinată și l-a ascultat vorbind serios şi doct despre Camus, Kafka, Thomas Mann, Musil ori poeți ca Verlaine și Rim­baud, din ultimul chiar recitându-i: Ah! Que le temps vienne/ Où les cœurs s`éprennent! Sau despre mari cântăreți de jazz ameri­cani ale căror nume, exceptându-i pe Louis Armstrong și Ella Fitz­gerald, nu-i spuneau, vai, nimic. Tulburător. Însă cel mai tare a tulburat-o că, în timp ce perora pasionat despre literatură și muzică, se juca ba cu mănuşile, ba cu eşarfa ei și le mirosea insistent. Simțea că gestul ăsta crea o ciudată complicitate între ei, ceva… profund erotic!

Dărâmat de escapadele lui Michi, Mihnea, student și el în anul I grație familiei care reușise să-l scutească de armată, a lăsat baltă cursurile și-a șters-o acasă. Nu i-a mers defel, părinții l-au luat de-o aripă și l-au adus înapoi la școală „cu forţa!” – i-a povestit Mihaelei în holul căminului tata, venit grabnic între două trenuri ca să-i aducă de-ale gurii. Ei, și ca s-o sfătuiască să-și păstreze capul pe umeri! Și ca s-o îndemne, din nou, să nu uite ce băiat bun e Mihnea, din ce familie suspusă provine Mihnea, ce salariu frumos va avea Mihnea ca inginer!

Însă pe Michi părea s-o intereseze din ce în ce mai puţin Mihnea. Și nu mai avea răbdare cu el. Când băiatul încerca s-o întrebe dacă-l iubeşte pe Sebastian, se enerva şi-l repezea cât colo. Mai ales că… Ei bine, Sebi începuse să-i dăruiască tot felul de cărţi, inclusiv una de Freud. Iar odată a scos din diplomat o floare cu niște delicați clopoței albaștri-vineții, întinzându-i-o:

– Ți-am adus o Clematis integrifolia, clocoțel pentru popor. Sub tufe de clocoțel/ Zace-un tânăr voinicel!, zice bardul de la Mircești.

Și Sebastian a zâmbit larg.

Convinsă că „nu-i genul” de bărbat să ofere flori, a râs în sinea ei trium­fătoare.

Cum să nu miroase Margareta semnele lui de curtenie? Le-a mirosit, firește. Dovadă că a trecut la atac. Într-o zi, de față cu toți bobocii și nebobocii ieșiți în pauză pe holul etajului II, a ciupit-o expertă pe Michi de obraz, lăudându-i ca la iarmaroc tenul „de fecioară”. În altă zi, a exclamat înalt, teatral:

–       Ce dinţi splendizi are fata noastră! Ia! – făcu, deschizându-i pe neaș­tep­tate gura ca unui cal. A, uite, nu-mi place deloc, dar deloc începutul ăsta de carie! Sebi, ad-o la mine la cabinet, i-o rezolv cât ai zice pește! a zis lovind-o uşurel cu palma peste falcă. Aman­tul a râs aprobator, Mihaela, care se simţea drept ca proasta satului, i-a ars cu ura din ochi. Seara la cantină, Tedi, colegul de an care asistase la scenă, s-a așezat la aceeași masă cu ea, intrând abrupt în vorbă:

–       Ăștia doi ne sfidează cu libertinajul lor deșănțat. Crezi că o pot face așa, în gura mare, la lumina mare, fără să dea undeva extemporale, în plen sau pe secțiuni?

Michi a clipit des-des-des, dar n-a răspuns nimic. S-a arătat brusc foarte preocupată de farfurie, continuând să mănânce în silă.

–       Decât să pui la inimă, mai bine le-ai da babalâcilor un șut în boașe – nu s-a lăsat pufosul intimidat de dezinteresul fetei. Tipul e un îngâmfat duduind de testosteron, tipa, de invidie și gelozie pe vârsta ta.

Încercarea de conso­lare a lui Tedi n-a funcționat, ba chiar a iritat-o în mod nelă­murit și supărarea nu i-a trecut peste noapte. Un timp a refuzat invitațiile lui Sebastian „la o talpă” prin parcurile campusului, iar el evita să mai vină în aceeași bancă la cursuri. Însă haina tot peste-a ei o punea!

–       Eşti furioasă, Clocoțel? a întrebat-o într-o pauză în şoaptă.

–       Nu. În schimb, tu eşti încrezut, i-a răspuns tot în șoaptă. Crezi că ți se cuvine totul.

–       Nu, nu totul, ci numai ce-i mai bun!, a râs arogant. Ea a tresărit, măgu­lită: ce-i mai bun! Deci și ea intră în categoria asta, altminteri nu s-ar obosi să…

–       Ești geloasă poate? și-a reluat atacul. Să știi că n-ai de ce.

În fine! O bruscă recunoştinţă și o căldură neaşteptată au inundat-o: dacă zice el, înseamnă că nu are de ce să fie geloasă. Dar stai așa!

–       E adevărat că Margareta e măritată? nu s-a putut abține să nu-l chestioneze.

–       Ce fetiță!

Și a izbucnit în hohote umilitoare de râs iar ea n-a știut dacă râdea de întrebare ori de aerul inchizitorial, disprețuitor cu care a pus-o. S-a simțit jignită. Dar dulceața cuvântului fetiță, cu care nimeni altcineva n-o mai alinta de mult (acasă toți abia așteaptă să se mărite ca să scape de-o grijă!), a înmuiat-o.

Au reluat plimbările scurte prin parcurile din preajma Universității. El se purta politicos, elegant, curtenitor şi în mintea ei a început să se insinueze ideea că… da, pe ea, nu pe amantă! Margareta e una din alea cu care bărbaţii doar se distrează. Plutea într-o continuă stare de bine care a ținut până într-o după-amiază când a întrebat-o cu un surâs, ca în glumă:

–       Te-ai hotărât? Nu vrei să te scap de obsesii?

–       Ce obsesii?

–       Las` că ştiu eu ce-i în capul vostru! Vrei să-ţi arăt ce-i în capul vostru?

–       Arată-mi! a râs ea.

Sebi a scos din diplomat o gravură cu o fată în pielea goală stând cu spatele la privitor și uitân­du-se pe-o fereastră. Sexe bărbăteşti în erecție o înconjurau din toate părţile. Mihaela s-a forţat să se uite netul­burată, dar obrajii i-au luat imediat foc.

–       Ei, ai văzut? a zis rece, băgându-şi gravura în geantă.

–       Eşti odios! i-a aruncat, aproape cu lacrimi în ochi.

El și-a potrivit cu gesturi lente un Kent în portțigaretul negru și l-a aprins tacticos. După primul fum expirat cu zgomot, s-a maimuțărit subțiindu-și parodic vocea:

–       Ce murdărie, vai!

Să nu-l mai vadă! Să nu-l mai audă! Să n-o mai atingă nici în trea­căt! Mai bine moare! După cursuri se închidea în sala de lectură a căminului sau a bibliotecii facultății și citea fișând conștiincioasă cărțile recomandate de profesori. Cu sângele zvâc­nindu-i în urechi când își amintea scena. Și, cum şi-o amintea mereu, simţea că o să ples­nească de-atâta tensiune. Tam-nisam, s-a trezit și cu gândul că amanții, înghesuindu-se noaptea în pat unul în altul ca doi guzgani scârboși, fac ironii pe seama ei, pe seama virginității ei! Asta a isterizat-o de-a dreptul: ia uite, dom`le, ia uite, dom`le! – repeta prostește de una singură.

Cine să priceapă ce s-a întâm­plat, ce declic s-a produs în creierul ei, dar încet-încet propria virginitate începu să-i pară un caraghioslâc, ba chiar o povară, supă­rătoare de vreme ce unele colege o lepădaseră deja. O s-o fac urgent și eu!, și-a promis furioasă într-o noapte. Cu Mihnea. Da, cu Mihnea, că e om serios, nu și-a permis niciodată asemenea obsce­nități! Și l-a căutat pe Mihnea. Au reînceput să iasă amândoi în oraș, se plimbau mână în mână discutând despre ce mai fac părinții, bunicii, frații, foștii și actualii colegi, se sărutau cuminți în întunericul sălii de cinema­tograf și de noapte bună când o conducea seara la cămin – exact ca la începutul anului universitar. Iar într-o după-amiază strălucitoare de aprilie, sub un copac tot numai ciorchini liliachii din Grădina Botanică, Mihnea i-a cerut să jure că a terminat-o cu „curvaru’ ăla bătrân”. Ea a răspuns că ar fi prea patetic să jure, dar să se liniștească, a terminat-o. Cu obrajii încinși, băiatul a cerut-o de soție. Abia după a treia strigare, fata a spus da. Mergând amândoi la sfârșitul săptă­­mânii acasă în B. să le dea părinților vestea, s-a hotărât logodna în toamnă, iar nunta, anul viitor. Ce bucurie pe toți, și pupături, și urări, și daruri!

Ca și logodită, se simţea la adăpost, în siguranță. Putea sta de vorbă cu Sebas­tian fără frică. La un examen din sesiunea de vară, profitând de absența Marga­retei, i-a zis ca unui vechi prieten că se va căsători. El și-a înfipt în ochii ei privirile şi a început să râdă batjo­coritor:

–       Nu-i cam aiurea să te măriți așa devreme? Nu ți se pare provincială și depășită menta­litatea că-i musai să mergi la altar fecioară?

Și tam-nisam, profitând de semiîn­tunericul din cotlonul acela de la parterul Universității, s-a înghesuit în ea, amețind-o cu mirosul lui de bărbat, de after shave și tutun bun, și i-a prins sânii în palme.

– Dacă cu mâna nevrednică am atins acest altar sfânt,/ Păcatul blând să mi-l ierți, căci gura mea e gata/ Ca pelerin rușinat să-și răscumpere vina/ Cu un sărut duios, cum ar zice Romeo, a chicotit el. Și, până să se dezmeticească Clocoțel, a sărutat-o pe gură nu duios, ci lung, lacom, cu limba, lăsân­d-o fără suflare:

–       Ţi-a plăcut? Prostu­țo! Fetiță prostuță și provincială!

După care a șters-o rapid. A rămas năucită: nu mai simţise niciodată ceva la fel de… Crezuse că sărutul e… Sărutările lui Mihnea erau aşa de… copilărești, de cuminți… de… de leşinate. Leșinate, da! S-a sprijinit de perete ca beată, apoi s-a trezit alergând după Sebi: intrase în pământ.

Cu sigu­ran­ţă s-a ascuns prin preajmă şi-o pândeşte!

I-a spart exoscheletul cu limba, i-a instilat enzimele digestive și acum așteaptă să i se lichefieze creierul, inima, ca s-o golească de…

Apăsată de senzația unei singurătăți ucigătoare, s-a perpelit ca pe jar tot restul zilei. Poate de aceea seara mai curând a bucurat-o animația din camera de cămin. Adunate ciopor pe două paturi, cu lumina stinsă și țigările aprinse (atunci a fumat și ea pentru prima dată până la capăt o țigară!), fetele o ascultau pe Corina din anul II povestind cu voce scăzută cum şi-a început viața sexuală cu actualul logodnic. N-a fost plăcut, a durut-o rău de fiecare dată. Disperați, și-au luat inima în dinți și s-au dus la gine­colog, plângându-se de suferințele provocate de nepotri­vi­rea sexelor: ea, prea strâmtă, el, prea dezvoltat. Gine­co­logul, de fapt gineco­loaga, fiindcă era o femeie în vârstă, după ce i-a cercetat pe rând pe amân­doi, le-a spus zâmbind la amândoi deodată: – Sunteți sănătoși tun, copii, aşa nepo­tri­vire nu-i o problemă. Totul se dă cu vremea. Insistați! Au insistat, cum nu, iar acum nu i-a mai venit ciclul, e gravidă! Toate se hol­bea­ză la ea îngrozite, toate se reped să-i pună întrebări, să-i dea sfaturi care de care mai caraghioase, una sugerează chiar că ar putea face… – A, nu, n-aș risca pentru nimic în lume un avort clandestin ca să mor de hemoragie ca Oana de la Fizică!, protestează Corina în șoaptă. N-aveau de gând să se căsătorească decât prin anul trei, dar, dată fiind situația, fac nunta urgent… – Care Oana, cea al cărei iubit, student în capitală, s-a mutat la altă gazdă fără să-i lase adresa la care să-l poată găsi? întreabă cineva. – Aia, da! – Și o verișoară de-a mea a murit, de septicemie, iar femeia care i-a pus sonda a fost săltată…

Înfricoșată, Michi n-a închis un ochi toată noaptea. Spre dimineață, cu dinții strânși, a luat o hotărâre definitivă: ea n-are nevoie de asemenea dandanale! Trebuie să-și vadă de carte! De planurile serioase cu Mihnea! Și în zilele următoare l-a ocolit cu dușmănie pe Sebi, care o urmărea de departe, zâmbind pe sub mustăți.

Dar, drace!, la ultimul examen, oralul de Materialism dialectic și istoric luat cu nota nouă și la care Sebastian nu părea că se grăbește să vină, Mihaela și-a dat seama că-l tot caută din ochi. Mai rău, s-a trezit cu o idee năucitoare înfiptă fix în creier: dacă tot s-a decis s-o facă, o va face cu el, nu cu unul de care nici nu-și mai amintește dacă a fost vreodată îndrăgostită! Da, cu Sebi! Însă nu în orașul ăsta nenorocit, unde Margareta-i peste tot, ci la ea în B., pe terenul ei! Fără să mai purice fie și o secundă ideea, a mâzgălit un bilețel, l-a pus într-un plic golit de fișele de lectură și l-a dat unei colege de la coada alfabetului, ca și Sebi. După care s-a întors la cămin, şi-a strâns în grabă bagajul și a fugit la gară.

În tren, la un moment dat s-a întrebat înspăimântată: Doamne, de unde până unde mi-a venit nebunia asta? După vreo sută de km, și-a zis amuzat-resemnată: clar, enzimele digestive pe care mi le-a instilat prin pupătură și-au atins scopul, și-au desăvârșit lucrarea, creierul meu s-a lichefiat! Iar după altă sută de km, altă spaimă: păi unde și când o vor face? Să-l ducă la bunicii paterni? O, la sigur nu l-ar încânta un sat amărât, doar le-a zis de-atâtea ori că el e băiat de asfalt. Atunci?

Acasă!

Și, după câteva lungi clipe, surprinsă de propriul tupeu, cu îndârjire:

Da, acasă. Tata are bilet la băi prin Sindicat în a doua parte a lunii.

Dar mama, cum se vor ascun­de de ea?

O să mai vadă.

Poate o convinge să se ducă la bunica.

Ei, și după?

După…

După, nimic! a răbufnit cu ciudă împotriva ei însăși, când i-a ajuns la ureche un fir de discuție de pe culoar: o femeie se plângea alteia că a prins-o pe fiică-sa pupându-se cu un hăndrălău! – Auleu, și n-o terminat nici școala generală! Ai grijă, fa, că gura e arvuna curului!, a răspuns cealaltă oftând.

Michi a pufnit în râs. Un râs nu vesel. Și, brusc, a înghețat: nu-l anunțase pe Mihnea că se duce acasă. De data asta fără el. Uitase complet de Mihnea!

Au urmat câteva zile de așteptare febrilă, timp în care l-a băgat și pe Cel de sus la mijloc: dacă Sebas­tian sună, e semn că așa vrea Dumnezeu! Și iată apelul sperat:

– Fetițo, voi fi la tine pe doușopt.

A sunat-o, e adevărat, foarte-foarte scurt, dar a sunat-o!!! Deci peste un pic mai mult de-o săptămână, marea aventură. Doușopt iunie a căpătat pe dată în mintea ei consistența și contururile unui hotar. Dar între ce și ce n-ar fi știut să-și spună. Bine, și după? După – ce-o fi, o fi!, a decis obosită de tensiunea gândurilor, lăsându-se, în fine, în voia vacanței. Însă nu cine știe ce: s-a văzut la un nechezol în oraș doar cu Lili și Ionuț și s-a dus o dată la ștrand. În rest, spălat și călcat toate din casă, scuturat, aspirat, selectat și aruncat la gunoi tot felul de gioarse, lustruit baia, bucătăria cu j`de mii de oale și ulcele, sub privirile apatice ale mamei, care vedea că Mihnea dispăruse din viața fetei sale. Printre picături, mai făcea mici plimbări de una singură prin târgușor, mai citea în pat ori pe balcon. Ei, și mai ales visa ore întregi cu ochii deschiși! În cele opt-nouă seri de până pe doușopt, tot acolo, pe balconul burdușit cu obiecte scoase la pensie, de care însă nu avea voie să se atingă, mintea amețită de mirosul teilor dintre blocuri i-a țesut cea mai frumoasă poveste de dragoste. Ah! Que le temps vienne/ Où les cœurs s`éprennent! În ciuda îndemnului pe care și l-a murmurat severă când și când – fii rațio­nală, fetițo! –, Michi a trăit în acele seri cea mai frumoasă poveste de dragoste. Chiar dacă toate imaginile, toate perso­najele păreau fantomatice, ireale, căldura și lumi­na copleșitoare din inima ei, nemai­simțite vreodată, adevereau povestea. Era fericită. Era fericită de una singură, fiindcă pe alții îi ocolea cu grijă de parcă s-ar fi temut să nu-i spargă gogoașa aurie în care se închisese de bunăvoie. Nu i-a tulburat starea asta decât conversația cu Mihnea. Fiindcă, după multe ezitări, s-a decis să-i dea totuși un telefon. L-a sunat, făcând eforturi teribile să-i vorbeas­că de parcă erau numai foști colegi, numai camarazi, numai buni prieteni. Nu i-a suflat, firește, niciun cuvânt despre vizita „curvarului bătrân”. Dar știa, firește, că Mihnea înţelesese deja esen­țialul chiar din ziua când ea s-a întors acasă după sesiune fără să-l anunțe. Și din tăcerea de după. La telefon, el nu i-a reproșat nimic, n-a întrebat nimic, n-a protestat, a zis doar că pleacă la bunici cu ai lui, în rest, cuvinte monosilabice sau bâlbâieli. Dacă renunță, dacă aban­donează lupta așa de ușor, n-are decât!, a gândit Michi ușurată. Și a reintrat urgent în gogoașa aurie, mai ales că lucrurile s-au aranjat parcă de la sine: mama a anunțat-o că merge pentru câteva zile la maică-sa, ca s-o ajute la văruit.

–       Nu te încurc cu nimic, nu? Îți las bani. Te duci de ziua ta, ca de obicei, cu Mihnea și priete­nii în oraș, nu? a întrebat-o.

–       Mihnea e la munte cu familia… Noi nu mai suntem copii să ne sărbătorim cu sucuri și amandine la cofetărie, iar prin restaurante bate vântul, cum bine știi. Așa că ne adunăm aici, noroc de cei doi pui din congelator. Eu fac friptură, cumpăr un tort, Lili și Ionuț aduc niște bere… A, te anunț că am invitat și un coleg de facultate și, dacă vine, o să doarmă noaptea la noi. Mă rog, cât o să mai rămână din noapte, că stăm până târziu, discutăm, ascultăm muzică, dansăm. Nu-ți fă griji, ne descurcăm cu ce-avem. Și fără supraveghere, a adăugat moale, ca să atenueze sarcasmul.

La două zile de la discuția asta, ce să vezi, frate? Se amână văruitul! Poftim, mama nu mai pleacă de-acasă decât peste o săptămână! Michi, du-te pe furiș și vezi în ce stare e dormitorul fratelui!

S-a pornit o boare, teii freamătă aruncând flori în iarbă și pe ferestre. Mihaela își sprijină picioarele goale de marginea balconului. Picioarele ei albe, aproape neplăcut de albe – rar renunță la blugii originali aduși de tata din Irak, de care e foarte mândră și pentru care toți o invidiază.

Ce bronz minunat avea Margareta încă de pe la începutul lui mai!

–       Frecventez plaja pentru femei, le-a zis într-o plimbare cu mașina personală alături de Sebi, Michi și alte două boboace. Nudism, dușuri cu sulf, libertate, ha-ha-ha! Ieri s-a îndrăgostit de mine o puștoaică. Cu pântec supt și sâni mici-mici-mici…

–       Din cei care trec cu niște comprese de apă rece, ca înțepăturile de insecte? a întrebat serios Sebi.

–       Daaa, ha-ha-ha! a râs Margareta. Deci stăteam nudă și citeam pe șezlongul cu căpătâiul ridicat. Fata, la fel, dar cu spatele la soare și ochii nu în cartea de pe genunchi, ci fixându-mă insistent. Înghesuit un picuț între coapsele-i subțiri, sexul îmi arăta îmbufnat o limbuță roz.

–       Îmbufnat sau gelos?, a întrebat Sebi.

Ha-ha-ha!

Mihaela face vânt cu mâinile spre geamul balconului să iasă fumul de țigară și se întoarce în camera ei. Azi e doușopt. Sebi sosește cu trenul de șase. Mai sunt doar câteva ore. Trec greu.

–       Ce-ai să-i spui lui Mihnea că vine un bărbat străin la tine? o întreabă mama, băgându-și pe jumătate capul pe uşă.

–       Ai un fix, dom`le! o repede, pufnind supărată. Mai întâi că nu sunt sigură că vine și apoi nu-i un străin, mi-e coleg!

Doamne sfinte, a câta oară i-a pus întrebarea asta? Nu s-a mai dus la bunica, stă pe capul ei și-o tot pisează: Ce-ai să-i spui lui Mihnea? Ce-ai să-i spui lui Mihnea?

–       Dar Mihnea te-a cerut de soţie. Și-ai acceptat.

–       Ei, și? Nu te stresa, o să mă mai ceară o dată.

–       N-o să te mai ceară, cu oameni ca doamna și domnul Săvescu nu te joci!

–       Ba o să mă ceară! Ce? N-am voie să invit în vacanță un coleg la mine? Ia lasă-mă în pace, te rog, nu mă mai sâcâi! scâncește Michi iar mama se retrage speriată de-a-ndăratelea.

Izbucnește în plâns: cât tapaj pentru… Ce se alarmează atâta? Au plătit asigurare pentru vir­ginitatea ei? Of, dar și ea ce tupeu are… Incredibil… Stă pe pat cu brațele în poală şi plânge smârcâit, simțindu-se tot mai nefericită. La un moment dat, o aude pe mama vorbind din balcon cu un vecin, care-i povestește plin de ciudă: – Uite-al naibii, vânzătoarea a avut nevoie de fix o oră pe ceas ca să recepționeze pâinea! Dacă eram într-o țară civilizată, îi ră­deam urgent două perechi de palme!

Mihaela izbucnește în râs printre lacrimi. Apoi se întinde în pat și, încet-încet, se liniștește, ba chiar devine euforică:

Vine!

Vine la chemarea ei!

Vine pentru ea!

Acum totul se va lămuri: ori, ori!

Dar ce și de ce să se lămurească?, se întreabă confuză. Ridică din umeri și sare din pat. Pune la pick-up unul din discurile luate de la Iulian – Miles Davis, de care i-a vorbit admirativ Sebi – și se prăvălește din nou între perne. O trompetă scrijelește întunericul nopții de deasupra unui pian. O trompetă melancolică scrijelește întune­ricul melan­colic al nopții melan­colice de deasupra unui pian melancolic… Am să-l descos pe toate feţele. I-o scot eu pe nas pe Margareta aia a lui! Aici o pot face! Dar ime­diat, reamin­tindu-şi de Margareta, de râsul lui batjo­coritor, de gravura obsce­nă, o apucă și furia, și frica, și îndoiala: mai bine nu, tipu` ăsta nu-i de mine! Sare din pat, descuie cu mâini tremurătoare sertarul, scoate scrisorile şi fotografiile cu Mihnea şi le trânteşte pe birouaș. Rămâ­ne stană de piatră în mijlocul camerei, sub scrijeliturile trompetei lui Davis. Când întoarce privi­rea spre fereastră, i se pare că se mişcă ceva. Se uită cu atenţie, dar acum acel ceva pare că se mişcă sub sticla unui tablou cu floricele de câmp. E un chip, da, un chip roşu. E, hotărât, un chip roşu care râde! Se trage către uşă, cu o teamă nelămurită. Ce prostie!, se scutură apoi, fii raţională, fetițo! Aruncă iar scrisorile și fotografiile în sertar, încuie, pune cheia în vază.

Telefonul sună pe hol: a suta oară pe ziua de azi! Iar ea se pani­chează de fiecare dată. Ce idee tâmpită să-l cheme la așa ocazie! Păi nu trebuia un pretext? Mama răspunde, o strigă:

–       Michi, la telefon!

De dimineață, tata – din stațiune, apoi fratele cu familia – de pe litoral, apoi câteva foste colege de liceu, două verișoare, toți cu urări de mulți ani și bla-bla-bla. Acum cine-o mai fi? Doamne, fă să nu fie Mihnea! Iese din cameră, ia recep­­torul șovăielnică:

–       Alo?

–       Sunt în târgul tău. Dă-mi adresa, aude de la celălalt capăt al firului vocea caldă a lui Sebi.

Urechile încep să-i pocnească, sângele să-i vâjâie în cap.

–       Ai amuţit?

–       Mi-e dor de tine, șoptește în receptor fără să se gândească, roşind până la rădăcina părului.

–       OK! Dă-mi adresa! repetă el după o scurtă ezitare.

Îi dă adresa, ba și câteva repere mai ochioase din orășel, şi închide. Tremură. Cu ce naiba o fi ajuns la ora asta? Doamne, unde i-a fost capul, n-a făcut duş!

–       E Sebastian, vine! Eu intru în baie, ţipă din toţi rărunchii la mama trebă­luind la doi pași, ba încă și cu ușa bucătăriei deschisă.

S-a dușat pe fugă, şi-a tras un tricou și blugii, şi-a dat cu peria prin păr, totul în nici zece minute. Când a auzit zbârnâitul soneriei, a început iar să tremure, ducându-și spontan mâna la inimă. S-a uitat fugar în oglinda de pe hol și a crăpat de-un lat de palmă ușa de la intrare.

–       Bună! o salută Sebi, cu un enorm buchet de trandafiri roșii în brațe.

–       Bună! îngaimă.

–       Baaauuu! face veselă Margareta, ițindu-și căpșorul cârlionțat de după umă­­rul bărbatului. Și iute bagă în fața din prag, brusc împie­trită, brusc fără sânge, o jucărie mare, ceva alb și mițos. It`s almost five o`clock! zice. Gata ceaiul? Ha-ha-ha!

Mama țâșnește din bucătărie toată numai zâmbet, toată numai grație. Împin­gând-o deoparte pe Mihaela ca pe-un scaun care-i stătea în cale, deschide larg uşa:

–       Poftiiiţi, intraaaţi! Ceaiul e gata imediat! Poftiiiţi!

***

Mariana Codruț- la Zoon Poetikon, ediție dedicată Zilei Internaționale a Poeziei-2024

Nicoleta Munteanu: Mama, unde-i inima?, întreabă, într-un alt timp, o fetiță, încercând să urmeze instrucțiunile tovarășei educatoare, de a asculta cu mâna pe inimă înălțătorul imn al Republicii Socialiste România.

Mama, inima mea e doar a mea, lasă-mă în pace! pare a spune peste ani fetița devenită tânără, descoperind că inima ei e prea plină de chipul și de cuvintele lui Sebastian – cinicul, eruditul, nonșalantul, vedeta anului I a Facultății de Litere, prins într-o aventură cu o femeie matură, căsătorită, revărsându-și cu nonșalanță siguranța peste grupul mai tinerelor ei „rivale”. Descoperind că inima ei nu mai are nici măcar un colț în care să încapă prezența, dar mai ales statornicia relației cu Mihnea, băiatul serios, căruia îi acceptă cererea în căsătorie dintr-un impuls – care nu e impuls, ci cu totul altceva, dar inima nu vrea să știe și crede că se poate baricada de asalturile donjuan-ului în fața căruia a cedat de mult.

Inimă de tânără ce nu a dat încă piept cu viața, inimă încă necoaptă, zvâcnind în ritmurile unor versuri de poeți francezi, sub aureola de curcubeu a unor gesturi pe care le interpretează așa cum vrea, ascunzându-se doar pentru a reveni mai însetată de a fi văzută și iubită. Inimă confuză, inimă nevinovată, o inimă în care se insinuează rușinea, în care se zbate dragostea, inimă brodând imagini și speranțe, o inimă zdrobită. Acolo e inima, în chiar această povestire miraculoasă a Marianei Codruț. În care toate ne regăsim fiindcă toate am fost măcar o dată Mihaela. Cu o extraordinară acuitate și o nesfârșită înțelegere Mariana Codruț face să bată această inimă și tot ceea ce se adună în jurul (și împotriva!) ei.

E splendid acest text – deopotrivă tandru și sfâșietor de trist – care surprinde un fapt de viață și un soi de omagiu adus frumuseții ce înflorește o clipă, presimțind dezastrul, dar refuzând să creadă, așadar aruncându-se cu și mai multă inocență, în malaxorul vieții – acolo unde Sebastieni și Margarete așteaptă să zdrobească ceva. Sau nici măcar nu așteaptă. O fac pentru că pot. O fac pentru că, pentru ei, totul e un joc. Întotdeauna va fi o inimă care clopoțește și clocotește neștiind că urmează să fie strivită. 

Răvășitor, plin de lumină și iradiind o puritate pe care e aproape imposibil să o prinzi, textul Marianei Codruț e despre o vârstă, o realitate și un salt.

Mulțumim, Mariana Codruț!