Dragostea pulsatilă respirând literatură: La două zile distanță, de Marin-Mălaicu Hondrari

Un instrumental lung de opt ore unde sunt compilate în același fișier unic, fără urmă de titlurile originale, cele mai actuale piese și, deși sunt camuflate și mixate, le recunoști; aerul condiționat de mașină care să emane la nevoie căldură sau particule răcoroase; vuietul roților ce nu știu unde se îndreaptă mânate de viteza dorului și, lângă tine, cu aspect fantomatic și parcă de neatins, o femeie, un spirit fără nume cu mișcări duioase resetează aerul odată cu modificarea temperaturii tale interne, schimbă vitezele, ritmul bătăilor inimii și paginile cărții interminabile de pe poala ei; Acesta e cadrul care concentrează La două zile distanță, de Marin Mălaicu-Hondrari. E imaginea omului aflat mereu pe ducă spre oriunde, spre ceilalți, plin de curaj și spre sine, sfios. Acesta e volumul călătoriei interstatale, interumane și, mai ales, intraumane, iar farmecul lui este că niciodată nu știi cu exactitate unde cu adevărat te îndrepți. Ce te așteaptă de cealaltă parte a drumului: vacanța, robia, dragostea sau toate la un loc, îmbrăcate în uniformă salvatoare – moartea? orice plecare e la capătul lumii.

În mreaja indestructibilă a călătoriei (sau, mai degrabă, a plimbării) te pierzi. Și apoi te regăsești.

M-am pierdut în descrieri senzuale, în delicatețea versurilor care taie, în lumea claustrată a poetului vrăjit și el la rândul lui. Nimic nu e conturat doar în linii clare; lumile se intersectează și devin difuze. Deja nici nu mai știi unde te afli, dar nici nu ai nevoie. Poezia lui Hondrari e ubicuă și pulsatilă și așa devii și tu după ce o citești. Ești peste tot și totuși nicăieri, pentru că te adaptezi mult realității ce se insinuează în tine.

Există o voce dominantă atât în La două zile distanță, cât și în Zborul femeii pe deasupra bărbatului, aceeași voce, dacă vreți, ce se autocreează prin intermediul imaginilor pe care le propune (nu impune). Ea e domoală, niciodată prea repezită, senină chiar și atunci când e în criză (de suflu), molcomă și atunci când țipă, împăciuitoare și prietenoasă, dar, dincolo de toate, intens masculinizată. Este interesant cum, în jurul ei se/își formează imagini, locuri și ființe mai puțin accesibile, care să îi valideze existența tocmai prin incertitudinea existenței lor. Acestea, la rândul lor, provin din spații și timpuri diferite, lăsând printre versuri patina timpului, gustul pentru literatura engleză și americană sau figuri de personaje mitologice puternice. Ele, ființele, sunt descrise, dar nu definite și, deși în majoritatea cazurilor nu au nume, poartă mantaua versatilă a reprezentantelor sexului frumos – ele pot fi de fapt orice – de la persoana iubită la însăși Moartea. Dacă invocăm versul lui Hondrari, această relativitate devine din ce în ce mai puțin absurdă, până când cele două realități pot fi chiar contopite: gătindu-se de iubire se pregătea să moară. Toată viața noastră nu e altceva decât o continuă pregătire pentru moarte. Iubind murim și murim iubind… Dragostea lui Hondrari este una care mutilează și hrănește în același timp, îngheață și arde, suscită și călește, dar nu se epuizează. Toate aceste pentru că funcționează pe eternul ciclu femeie-poezie-moarte și pe principiul că nici distanțele, nici lipsurile și nici diferențele, fie ele de limbă sau de fus-orar (e 9 si 20. deci e 10 si 20.) nu îl privează pe om de obsesii, cu condiția ca acesta să simtă și să strige ceea ce simte.

Înainte să murim trebuie să strigăm.

E impardonabil dacă nu o facem. Strigăm cât ne țin plămânii, dar, mai ales, conștiința, căci un strigăt care nu e fondat pe înțelepciune, experiență și pasiune nu e altceva decât un răget patetic. Strigăm pentru că avem ce apăra. Și Hondrari strigă, subtil și înțelept, întâi din sufletul încărcat al emigrantului: de doi ani textele mele sunt formele diferite/ ale aceluiași țipăt. Poemele scrise pe pământ iberic sunt puternic impregnate de iz spaniol, exotic: am văzut un om gata să vorbească singur,/ femei cu buzele calde precum sângele taurului/ și cu privirile la fel de abătute. Din același poem doi se distinge însă și o anumită reticență a străinului față de lumea pe care a ales-o, dar care, de la un moment dat, i se impune – când nu mai știu ce să fac, fumez./ susurul fântânii s-a ridicat la ceruri./ stau cu genunchii la gură. Poziția protectoare a copilului îi ține poetului între genunchi și piept toată lumea, a sa lume care nu e nici în Occident, nu e nici în Orient. Dar, pentru că pentru ceilalți el e străinul, intrusul, diferitul, masca e inevitabilă: Îmi spăl fața cu apa calcaroasă și cu fiecare dimineață/ îngroș albul feței de paiață. Contrar accepțiunilor curente, apa nu întotdeauna curăță. Câteodată prihănește și atunci ar trebui să ne bucurăm că diminețile nu ne spălăm și sufletele. Cu fețe albe sau bronzate, buzunare pline sau falite, în vilă sau în rulotă, sfârșitul e la fel și acest sfârșit șterge toate diferențele.

Pofta de viu a omului încă viu

Ceea ce nu se pierde în pământ e fervoarea vieții, entuziasmul și pasiunea. Acestea rămân și din poezia lui Hondrari. Încă din Immigrant song. Poemele din Córdoba, decepția și disperarea străinului se împletesc exaltant cu pofta de viață, de trupesc și de spiritual a îndrăgostitului incurabil, e pofta de viu a omului încă viu. Povestea continuă cu o și mai mare intensitate în Zborul femeii pe deasupra bărbatului acolo unde acea ființă fantomatică din cadrul introductiv al acestui „eseu poetic” își face din în ce mai des apariția și fără a se implica efectiv, survolează deasupra versurilor, dictează trăiri, dar nu populează. Nu am cum să nu remarc aici atmosfera asemănătoare cu cea din proza lui Hondrari. Fie că mă gândesc la Apropierea sau la Războiul mondial al fumătorilor, două versuri din antologia de poezii rezumă senzațiile produse de aceste romane: stau și-mi frâng mâinile/ singurătatea țipă din gură de șarpe. În proză, ca și în poezie, totul pornește din nevoia primordială de a-l găsi pe celălalt poate înainte de te găsi pe tine. Personajele lui Hondrari sunt într-o continuă căutare, dar, paradoxal, rămân guvernate de o singurătate dureroasă. E poate singurătatea cea mai fericită, căci ea e nucleul creației. Din suferință se creează mai ușor decât din fericire. Nu întâmplător personajele din Apropierea sunt creatoare de literatură și îndrăgostite (și de poezie) în același timp.

Obsesia căutării frumuseții

Și vocea din poezii este îndrăgostită, întâi de carte, de înțelepciunea ei, și apoi de femeie, asta în cazul în care cele două pot fi atât de strict delimitate. La Hondrari, poezia înseamnă femeie și femeia e poezie. Ele coexistă și se potențează reciproc: stau pe un aerodrom/ la piept cu o carte în flăcări/ unde femeia își începe zborul/. Acolo unde se află emoție, conștiință și fervoare, cu siguranță, trebuie să existe și o femeie, dar și un bărbat care să o contemple. Interesant este că umbra, ploaia și bezna protejează: printre umbrele verii/ cu gândul la cartea ta/ și din noaptea trecută/ la noaptea care va veni. Povestea poetului pare visată, adică inconștient închipuită, căci se desfășoară fără temei, fără puncte culminante sau o continuitate matematică – la fel ca visele. Poemele adună imagini din toate spațiile și timpurile, din stări antitetice și elemente antagonice și le fac să conviețuiască sub promisiunea vie a consumării dragostei. Versurile sunt impregnate de erotism: este acea senzualitate pe care doar mintea unui obsedat de frumos, în toate formele lui, ar putea-o închipui: șoaptele lor acoperă vuietul oceanului./ pe trepte numai de ele văzute se duc la pădure./ se plimbă încolo și-ncoace în halate descheiate/ și se plâng de putoare-n odăi la amiază.

Hondrari este un artist și unul autentic. Spun asta pentru că nu e ușor pentru un poet și un prozator să aibă atâtea forme diferite ale aceluiași țipăt. Se schimbă ierarhii, reflectoarele își modifică prim-planul, costumele se retușează, dar actorii rămân aceiași și joacă în mod profesionist și pe scena din Cordoba, și pe cea din România, și sub regia vieții, și sub cea a singurătății.  Dintre toate acestea se distinge o imensă și inepuizabilă înțelepciune. Ea, de fapt, te învăluie încă de la primul contact cu opera lui Hondrari, dar atunci nu o recunoști și rămâi să trăiești pentru o perioadă indeterminabilă în iluzia că totul e aleatoriu. Acum am ieșit din mreje și tot ce-mi rămâne să fac este să mut munții de cărți peste munții de cărți și să-mi construiesc propriul edificiu.

 

*Articol preluat din Suplimentul Alecart de Poezie dedicat Festivalului „Poezia e la Bistrița” (12-15 iulie)

Tamara Bivol, redactor Alecart, este elevă la Colegiul Național Iași.

Loading Facebook Comments ...
Loading Disqus Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.