„Cerul începe de la glezne (Aurel Dumitrașcu). Dacă iubești și citești versul acesta, înțelegi brusc cât de frumoasă e lumea, cât de frumos e să fii tânăr.”
Ați spune că sunteți în primul rând cititor sau scriitor? În ce măsură se influențează reciproc aceste ipostaze?
Cu siguranță sunt în primul rând cititor. Chiar și numai pentru simplul fapt că îmi petrec mult mai mult timp citind cărțile altora, decât scriind la cărțile mele. Și mai e ceva care cred că mă îndreptățește să spun că sunt mai degrabă cititor, abia apoi scriitor: îmi place să vorbesc mult mai mult despre cărțile pe care le citesc decât despre cele pe care le scriu. Îmi plac mult oamenii care sunt doar cititori, care nu scriu, dar nu cred să existe un scriitor care să nu citească. Critici, da J. Sau dacă există și scriitori care nu citesc, atunci nu vreau să am nimic de-a face cu ei.
Ca scriitor preferați proza sau poezia? Dar ca cititor?
Ca scriitor, nu am preferințe. Scriu exact ce simt că trebuie să scriu. Ca cititor prefer poezia. Dar când spun poezie, nu trebuie să uităm ce spunea Roberto Bolaño: cele mai bune cărți de poezie din secolul XX sunt câteva romane.
În Apropierea, poezia și iubirea se suprapun parțial, liniile dintre ele fiind foarte vagi. În ce măsură putem spune că iubirea și poezia sunt sinonime inclusiv în viață?
Nu cred că iubirea și poezia sunt sinonime, nici în cărți, nici în viață. Dar amândouă îți fac viața mult, dar muuuult mai frumoasă. Și mai intensă. Și ce e valabil în viață, în cazul iubirii și poeziei e valabil și în cărți. Sigur că perechea iubire-poezie e fantastică, e ca Bonnie și Clyde, și atunci când iubești poezia capătă o forță uriașă, ceea ce până atunci erau niște simple cuvinte capătă brusc un înțeles copleșitor. „Cerul începe de la glezne”, de exemplu, versul lui Aurel Dumitrașcu. Dacă iubești și citești versul acesta, înțelegi brusc cât de frumoasă e lumea, cât de frumos e să fii tânăr. Și mai înțelegi niște lucruri pe care le trec sub tăcere, ca să nu fiu spoiler.
Credeți că ne definesc viciile noastre? Care este portretul lui Marin Mălaicu-Hondrari din această perspectivă?
Dacă le practicăm îndelung, cred că da, cred că ajung să ne definească. Dar nu cred în aportul viciilor în literatură. De fapt, mai degrabă nu cred în viciu ridicat la rang de artă.
„Un subiect bun, chiar însoțit de o scriere pe măsură, e zero fără o structură potrivită. Când încep, pornesc întotdeauna de la un plan, de la un rezumat, dacă vreți al romanului.”
Cine considerați că este mai „rău famat” în societatea contemporană: fumătorul sau artistul?
Fără îndoială, fumătorul. Dar nu vreau să discut niște legi aberante. Nu vreau să discut imaginea unui bebeluș pusă pe un pachet de țigări, un bebeluș care are o suzetă țigară. Imaginea aceea spune totul despre cât de stupidă e campania împotriva fumatului. Din păcate, artistul este în România la fel de rău famat. Sau la fel de rău fumat. Politicienii noștri continuă să facă prost ceea ce fac. Continuă să dea enorm de mulți bani pentru biserica ortodoxă și pentru tot felul de manifestări folclorice care, de fapt, nu au aproape nimic de-a face cu folclorul. Dar nu există bani pentru artiști, pentru cinema, pentru muzică. Noroc că artiștii, spre deosebire de preoți (care nu mai așteaptă nimic de la Dumnezeu, ci de la politicieni, ajungând să se închine contabililor, nu icoanelor) își văd de treabă și continuă să creeze. Eu nu sunt artist, dar sunt fumător, așa că voi continua să fumez, chiar și numai pentru a da cu tifla regulilor de lemn impuse de UE.
În cărțile dumneavoastră sunt abordate o serie de subiecte care pot fi considerate tabu. Este acest lucru făcut cu intenție?
Da. Deși acum nu-mi vine niciun exemplu în minte din cărțile mele, un exemplu cu care aș putea exemplifica răspunsul meu. Din fericire știți cum e: tot ce e considerat tabu, intră la un moment dat în normalitate. Sper ca în cărțile mele să fie și altceva decât luarea în răspăr a unor false valori promovate de societatea contemporană. Sau valori adevărate, dar promovate prost.
Romanele dumneavoastră se remarcă prin structura și abordarea subiectului în maniere diferite. Aveți în minte de la început o anumită structură care funcționează ca un schelet pentru roman sau forma este dată de necesitățile poveștii?
Structura m-a interesat la fiecare carte pe care am scris-o. Pentru mine structura e esențială. Un subiect bun, chiar însoțit de o scriere pe măsură, e zero fără o structură potrivită. Când încep, pornesc întotdeauna de la un plan, de la un rezumat, dacă vreți al romanului. Niște chestii simple, idei principale. Apoi scriu romanul până la capăt, după care îl tot amestec, mă tot joc cu el până când rezolv structura, așa cum rezolvi un cub rubik.
„Mi-e o milă de Eminescu de nu vă puteți imagina. Un poet extraordinar, dar care a încăput pe mâna unor cititori mediocri și aceștia au făcut din el un mit național.”
Dacă poezia sau romanele dumneavoastră ar fi predate în școli, ce v-ați dori să nu se spună despre ele?
Aaaaa, aici știu exact ce să răspund: aproape tot ce se spune despre opera lui Mihai Eminescu. Ar fi un coșmar. Mi-e o milă de Eminescu de nu vă puteți imagina. Un poet extraordinar, dar care a încăput pe mâna unor cititori mediocri și aceștia au făcut din el un mit național. Adică l-au distrus. Și continuă să-i distrugă și pe copiii care, altfel, l-ar iubi. Pentru că e un poet extraordinar, dar nu e pentru școală. În fine, e o discuție lungă. Până la urmă, ține de profesor. Și de aceea, profesorii care reușesc să-i facă pe elevi să înțeleagă cu adevărat ce înseamnă Eminescu sunt niște câini romantici.
Vorbind despre școală, ce cărți citite în liceu v-au impresionat în mod deosebit? Există cărți pe care vă doriți să le fi citit atunci și nu ați făcut-o?
M-a impresionat teribil Lolita, bineînțeles. Apoi antologia de poezie americană tradusă de Mircea Ivănescu. Apoi Darul lui Humbold. Citeam ca dementul, practic fiecare nouă carte pe care o citeam mă impresiona teribil. Îmi mai amintesc de Străinul lui Camus. În fiecare carte pe care o citeam găseam lucruri fabuloase. Și creierul meu hrănit cu poezie fabrica idei fabuloase. Mi-ar fi plăcut să citesc Dune, dar nu era tradusă, sau cărțile lui Henry Miller.
„Pentru mine, profesorii de literatură ar trebui să aibă un statut aparte. Pentru că lucrează cu o materie imposibil de predat, de fapt. Sau imposibil de predat după niște scheme.”
Vă rog să vă imaginați o oră ideală de literatură. Care sunt contururile acesteia?
Chiar nu știu cum se poate preda literatura. Mi se pare o muncă extrem de dificilă. Chiar mă depășește. Pentru mine, profesorii de literatură ar trebui să aibă un statut aparte. Pentru că lucrează cu o materie imposibil de predat, de fapt. Sau imposibil de predat după niște scheme.
Se aseamănă experiența scrisului cu cea a traducerii? Sunteți de părere că un traducător trebuie să fie transparent sau credeți că tușele personale pot aduce ceva în plus traducerii?
Cred cu tărie că un bun traducător se aseamănă cu un bun scriitor: adică trebuie să citească enorm. Să iubească literatura. Cât despre tușele personale, arareori e cazul.
Romanul Apropierea va fi ecranizat. Sunteți implicat în producția filmului? Care a fost procesul de adaptare a poveștii pentru ecran?
Am scris scenariul filmului împreună cu regizorul Tudor Giurgiu. Din câte știu, se va turna în toamna aceasta. Va fi vorbit în spaniolă, se va filma mult în Spania, majoritatea actorilor vor fi spanioli. Procesul adaptării a fost unul foarte lung :).
„Poezia nu înseamnă niște vorbe potrivite aiurea, ci că înțelegerea poeziei îți poate salva viața. Chiar așa.”
Redactorii „Alecart” au fost invitați pentru prima dată anul trecut la Festivalul Internațional de Poezie de la Bistrița și au fost extrem de impresionați de atmosferă, dialog, de familiaritatea culturală. Ce poate schimba un festival de poezie în rândul tinerilor cititori? Dar al scriitorilor?
Cred că un festival de poezie e important pentru că aduce în fața cititorilor poeți vii, extrem de diferiți unii de alții, cu stil și atitudine diferite. Și care poeți sunt tratați egal de către organizatori și de către public, indiferent dacă la Bistrița, de-a lungul celor opt ediții ale festivalului Poezia e la Bistrița, gândit și condus de domnul Gavril Țărmure, ajutat de Dan Coman și de mine, s-a format un public cu adevărat minunat, un public extrem de receptiv la poezia contemporană, un public care știe cu ce se mănâncă poezia. Și acel public e format în mare parte din tineri care au înțeles că poezia nu înseamnă niște vorbe potrivite aiurea, ci că înțelegerea poeziei îți poate salva viața. Chiar așa.
Care credeți că este importanța întâlnirii dintre autor și cititor? Ce autori v-ați dorit la vârsta noastră să fi întâlnit și de ce? Ce i-ați fi întrebat în primul rând?
În vremurile noastre se merge mult pe socializare, pe întâlniri între autor și cititori, dar eu nu cred foarte tare în aceste întâlniri. Nu cred că pot fi esențiale pentru autor, dar pentru cititori da. Mi-ar fi plăcut foarte mult să-l întâlnesc pe Gellu Naum pentru că are o mulțime de versuri minunate, super haioase, atât de haioase, încât te apucă plânsul. Cred că l-aș fi întrebat ce scriitori îi plac. Asta ca să-mi măresc cercul de prieteni, pentru că prietenii scriitorilor mei preferați devin automat și prietenii mei. Asta n-am spus-o eu, am citit-o într-o carte de Enrique Vila-Matas.
Ce cărți din literatura contemporană ar trebui să intre în bibliografia obligatorie a generației noastre? Dar filme?
Am să recomand numai cărți scrise de femei și numai filme regizate de bărbați. Încep cu două cărți subțiri și tăioase ca niște lame. Intimitate de Angela Marinescu și Vocea de Domnica Drumea. Asta despre poezie. La proză, Parohia de Dan Coman și Nostalgia, de Mircea Cărtărescu. Film: Paterson, de Jim Jarmusch.
*Marin Mălaicu-Hondrari este unul dintre cei mai apreciați scriitori contemporani; a fost invitatul „Întâlnirilor Alecart” de nu mai puțin de trei ori, romanele Lunetistul, Apropierea sau Războiul mondial al fumătorilor fiind pretext al incursiunilor în marea literatură.
**Interviu preluat din Alecart 18.
