Prolog
Ce am fi dispuși să facem dacă ar depinde de noi să prelungim viața celor pe care îi iubim? Cât de departe am merge și cum am arăta împreună după, purtând consecințele dorinței de a aduna timp, de a amâna momentul despărțirii definitive, fără a putea împiedica însă ravagiile bătrâneții asupra noastră și a celuilalt?
Sunt răspunsuri pe care probabil nu va trebui să le dăm niciodată.
Dar dacă am putea crea un dublu, un surogat al celui pe care îl iubim și despre care știm că nu mai este, însă care să ne îndulcească întrucâtva absența lui, să facă suportabil golul, să ne dea iluzia că putem să retrăim în apropierea sa? Cineva care să ne vorbească, să ne răspundă, să ne povestească despre ceea ce am trăit, care să păstreze amprenta psihologică a celuilalt. Astăzi avem fotografii, filmulețe, înregistrări. Mâine e posibil să putem achiziționa un Prime, un dublu în care să putem rescrie personalitatea celui care ne lipsește pornind de la amintirile pe care le avem despre el.
Ați accepta? Hai, recunoașteți, tentația e mare. Nu vă grăbiți să spuneți asemenea lui Tess, „Acesta nu e tatăl meu!”, „Tata a murit, mamă!”, pentru că s-ar putea să aveți nevoie să auziți și voi „Sunt aici oricând ai nevoie de mine. Am tot timpul din lume”. Celălalt, Prime-ul, da, are tot timpul din lume. Noi, nu. Tentația vine din suferință, din singurătate, din partea din noi care a plecat odată cu cel care nu mai este, din spaima de a nu uita, din nevoia de iluzie. Care e mai puternică decât necesitatea de a face față unei realități traumatizante.
Marjorie Prime e un spectacol care se constituie dintr-o suită de secvențe care recompun momente din istoria unei familii, pe o axă în care prezentul și trecutul ajung să se pună în lumină reciproc și să elimine parțial ceea ce a provocat suferință, temeri, nefericire. O mamă bolnavă, atinsă parțial de uitare (nu se pronunță nicăieri cuvântul Alzheimer, deși sugestiile sunt acolo, însă miza nu e analiza raportului dintre memorie și uitare). Soluția găsită pentru a face suportabilă singurătatea din spital și păstrarea a ceea ce a însemnat viața ei: un Walter Prime, sosie a celui care i-a fost soț și care are capacitatea de a fi „umplut” cu amintiri, de a purta un dialog, de a prelungi o absență. Stranietatea e înțeleasă de Marjorie și acceptată în momentele de luciditate, căci Walter Prime e acolo să niveleze asperitățile unui trecut care oricum își șterge treptat contururile, pierzându-se: „Mă simt de parcă ar trebui să mă port într-un fel anume în preajma ta” / „Dar nu e nevoie. Sunt eu, Walter”, iar explicația ei este simplă și vine odată cu rugămintea adresată lui Walter Prime, deși inacceptabilă pentru cea care îi este fiică: „Ajută-mă doar să nu ajung mai rău.” Ceea ce e de neacceptat și dureros pentru Tess (interpretată de Livia Iorga) este înlocuirea parțială a unei prezențe (a ei, ca fiică) cu o absență (tatăl readus în viața lor de Walter Prime – Dumitru Georgescu). Înlocuirea e, în fapt, parțială, pentru că relația mamă-fiică e problematică, marcată de dezamăgiri și de umbra fratelui pierdut în copilărie, dar nu disfuncțională. Sunt, mai degrabă, germenii unor pulsiuni ale subconștientului și imposibilitatea de a înțelege nevoia de trecut, de adevăratul Walter vizibilă în apropierea de Walter Prime. A doua secvență are în centru relația dintre Tess și Jon (Doru Aftanasiu), soțul care acceptă trauma și treptata închidere în sine a acesteia după pierderea lui Marjorie și încearcă să o facă să accepte „normalitatea” nevoii de a vorbi cu Marjorie Prime pe cea care inițial detesta surogatele. Sunt două suferințe care se ciocnesc dureros: a lui Tess care și-a pierdut mama și simte încă acut dependența de ea, dorința unor clarificări imposibile acum („Nu înțeleg de ce trebuie să ne ținem unii pe alții în viață atâta timp.”) și a bărbatului care luptă pentru viață, pentru prezentul în doi, acceptând umbrele trecutului și orice dublu imperfect ca surogat („Nu poți să jelești toată viața!”). Tess și dorința ei de a merge în Madagascar… Apoi replica celeilalte Tess, a celei care trebuie să o țină vie în viața lui Jon: „Nu cred că mi-ar plăcea să merg în Madagascar. Mai bine stăm la povești”). Gesturi mărunte care recompun o suferință: storurile trase, floarea care e mângâiată ca altădată buzele soției. Cuvintele înghițite de absență. Și apoi Tess Prime: „Eu vreau să te ajut, dar pentru asta trebuie să-mi spui.” Ultima buclă: o scenă de familie – Marjorie, Walter, Tess. Toți trei Prime. Clone. O familie aproape fericită. Mai fericită decât familia din viața reală. Un dialog punctat de momente senine sau prea puțin întunecate de pierderi, neliniști, morți. Din când în când: „Mă tem că nu am această informație”, „Am spus ceva greșit?”, „Îți aduci aminte? / Acum, da. / Și eu.”. Prime, nu oameni. Și totuși: „Mă gândeam doar ce bine-mi pare că am putut iubi pe cineva”…
Fără a fi gândită în registru problematizant major, piesa se constituie din momente în care tristețea și singurătatea lasă loc frumuseții și tandreții. Nu patinează la suprafața lucrurilor, dar încearcă să netezească asperitățile, să nu împingă acel „Dar dacă?” în zona spaimei că roboții ar putea să dețină controlul sau să acționeze la un moment dat împotriva și nu alături de cei care le-au dat o formă și acces la informații. Umanitatea din noi se revarsă în golul lor și îl umple făcându-i să pară dacă nu întru totul asemenea noastră măcar acceptabili, dezirabili. Dar câtă tristețe în spatele acestei acumulări de secvențe care refac viața de zi cu zi a unei familii! E tristețea ce se insinuează din oglinda pe care Jordan Harrison o așază în fața noastră: suntem vulnerabili nu atât în fața morții noastre, cât în fața pierderii celorlalți. Ceea ce înseamnă, de fapt, tot a noastră.
Mi-a plăcut mult modul în care regizorul Radu Iacoban împreună cu scenograful Tudor Prodan aleg să construiască eșafodajul acestui text: păstrându-i căldura și eliminând orice impresie de viitor mai mult sau mai puțin îndepărtat. Viitorul din Marjorie Prime e aici, e în noi, nu e nevoie de artificii care să te propulseze într-o dimensiune de film SF. Minimalismul decorului care e ușor adaptat succesiunii secvențelor nu face spațiul convențional, ci doar îl esențializează. Albul și negru, cu jocul de umbre și variațiile subtile de intensitate ale luminii atât în interiorul scenelor de sine stătătoare, cât și în trecerile de la un moment la altul alternează impresia de normalitate cu cea de viață interiorizată sau de atmosferă spectrală. Într-un spațiu de joc care lasă omului prim-planul, adică interacțiunii dintre personaje și mișcărilor sufletești firești libertatea de a se constitui, diferența dintre oameni și clone e redată subtil prin tonalitate și facies. Dumitru Georgescu (Walter) reușește un rol foarte bun. Cu un minimum de mișcări surprinde stranietatea doar ușor tulburătoare a unui Prime, treptata lui transformare spre un stadiu mai evoluat, mecanica, dar și „performanțele” tehnologiei. Relativa egalitate de tonalitate nu înseamnă egalizarea jocului, iar încremenirea feței și a corpului într-o suită restrânsă de mișcări e dificil de obținut fără a cădea în artificialitate. Mi s-a părut un act de virtuozitate. Și jocul Liviei Iorga (Tess) mi-a plăcut; e o actriță care trebuie și merită să joace mai mult, pentru a se desprinde de o anumită tipologie, de un anumit fel de a se închide în interiorul rolului. Acum am văzut-o evoluând de la rigiditatea inițială a fiicei care nu putea accepta prezența lui Walter Prime în viața mamei la o ființă frântă, tulburată de suferință și apoi la sosia care e învăluită de o anumită tandrețe. Tocmai această căldură este cea care cred că trebuie să răzbată din personajele pe care le aduce pe scenă. O bucurie a firescului care, odată descoperită, va da interpretărilor ei profunzime. Prezența Mihaelei Arsenescu Werner pe scenă implică, în fiecare spectacol, o tușă personală pe care o conferă spectacolului. Nu am putut decât să admir din nou sensibilitatea și experiența, siguranța mișcărilor și a vocii, viul străbătut de fiorul neputinței în lupta cu uitarea și alternanțele dintre frângerile interioare ale personajului și momentele de luciditate și ironie. Bănuiesc că Marjorie Prime a fost momentul cel mai dificil, pentru că Mihaela Arsenescu Werner e foarte departe de automatismul oricărui Prime. Am rămas cu imaginea ochilor ei încremeniți din secvențele finale și cu aceea a omului de după terminarea spectacolului… Doru Aftanasiu a reușit să recompună un Jon foarte convingător în modul în care trăiește, deplin asumat, suferințele celuilalt și pe cele ale sinelui, dar și intruziunile tehnologiei. În Jon e normalitatea din viața de zi cu zi, cu reflexele și ieșirile ei din matcă. În Jon e apoi înțelegerea și exasperarea și neputința. Un Jon Prime e greu de imaginat pentru că Jon e omul cel mai om, cel mai egal cu sine însuși, cu profunzimi care nu se arată și drame care nu sunt majore. Iar când drama apare, nu există nimeni în afara lui însuși care să-l ajute. Pentru Jon nu plânge nimeni. Pentru Jon în final trăiesc cei trei Prime… Toate aceste direcții le oferă jocul solid al lui Doru Aftanasiu, un joc de om hâtru care-și cunoaște bine și își asumă „omul” de pe scenă.
Epilog
Cine suntem? Suma amintirilor celorlalți despre noi? Dar dacă nu se pune problema unui tot și ceea ce ne păstrează vii sunt doar câteva momente, câteva gânduri, câteva replici? Sau și mai puțin de atât, căci amintirea e prin natura ei imperfectă, personală, o „umbră adormită”? Un Prime nu e omul pe care l-am iubit, dar e iluzia că viața noastră poate continua într-un mod suportabil. Vrem cu adevărat un Prime? Marjorie Prime ne poate ajuta să găsim un răspuns.
MARJORIE PRIME, de Jordan Harrison (Teatrul Național „Vasile Alecsandri” Iași). Distribuție:
Mihaela Arsenescu Werner, Doru Aftanasiu, Livia Iorga, Dumitru Georgescu.
Regia: Radu Iacoban
Scenografia: Tudor Prodan
Foto: Odin Moise
