Mângâie-ți ușor cărțile, străine, și adu-ți aminte că sunt praf.
Acestea sunt cuvintele cu care se încheie ultima povestire, Biblioteca, din volumul lui Miljenko Jergović. O constatare necruțătoare. Doar aparent cinică, în fapt de o teribilă luciditate: civilizația și tot ce s-a construit întru spirit, deci implicit credința că umanitatea a făcut un salt modelator prin cultură se dărâmă ca un castel de nisip în fața primului val mai puternic când peste lume se dezlănțuie barbaria. Când realitatea/ viața face ca un cărturar să ajungă să-și încălzească palmele nu cu un braț de lemne, ci la flacăra unui Dostoievski, Tolstoi, Shakespeare sau Cervantes. Sau când bombardamentele provoacă incendii în care ard cărți. Pe care nimeni nu le salvează. Fiindcă viața omului e, categoric, mai importantă decât viața cărților. Fiindcă ele, cărțile, nu i-au fost de niciun ajutor omului. De vreme ce acesta a ajuns să incendieze biblioteci. Cu aceeași înverșunare cu care ucide alți oameni. Fiindcă și ele, și ei sunt dușmanul. Sau fiindcă a devenit imun la frumusețe. La ceea ce contează. Așa cum s-a întâmplat de atâtea ori. Așa cum s-a întâmplat și în Sarajevo. În cel mai atroce „episod” al dezintegrării fostei Iugoslavii.
În confruntarea aceasta dintre spirit și barbarie, după toate aceste incendii intenționate sau întâmplătoare s-a zămislit o categorie nouă de oameni care, înțelegând cu amărăciune cum stau lucrurile, mâine vor fi gata să privească cu răceală flăcările Luvrului și n-o să se întindă nici măcar după un pahar cu apă. Nu are sens să interzici focului să înghită ceea ce a înghițit deja nepăsarea umană. Marlboro de Sarajevo e, așadar, un volum despre războiul din Bosnia și despre locuitorii din Sarajevo. Despre cum viața cunoscută se sfarmă brusc și oamenii sunt prinși într-o altă viață, fiecare continuând pentru un timp – dacă nu e lovit de un glonț, dacă nu e ucis într-un bombardament – să peticească ceea ce a mai rămas din ce a fost, să meargă înainte ca și cum în ruina și în zvârcolirile de ură din jur ar putea să păstreze un dram de normalitate. Cu o încăpățânare din care răzbat și amărăciunea, și neputința, și dorința unora de a rămâne oameni. De a nu ceda barbariei. Cu o încăpățânare care nu e un elogiu al vieții, cât forma ei de a se manifesta printre ruine, în adăposturi, printre gloanțe. În fiecare moment în care moartea adusă de cei alături de care ai fost obișnuit să trăiești îți dă târcoale. În fiecare moment în care nu se mai întâlnește un om cu un alt om, ci un musulman cu un creștin, un bosniac cu un croat, un bosniac cu un sârb.
Viața a devenit un lucru extrem de serios, diferit de tot ceea ce știam despre ea. Orice greșeală putea fi fatală, am simțit asta, cu toate că încă nu îmi era clar nici în ce fel și nici de ce.
Nu conflictul, nu răul, nu ceea ce a dus la masacre și la genocid în Bosnia e în prim-plan în foarte scurtele povestiri ale lui Miljenko Jergović, deși din ele se nasc toate poveștile de viață care se spun aici, ci oamenii – cu viața (și cu moartea) lor. Oameni ce s-au trezit pe neașteptate prinși într-un război care era și nu era al lor. Oameni care au descoperit dintr-odată că au – sau li se dă – o identitate. Că au rămas ei înșiși, dar pentru unii au devenit dușmanul. Într-un război ce a făcut ca vecinul de până ieri să se transforme brusc în cel lipsit de milă. Un război care a schimbat, pentru fiecare, tot ceea ce credea despre sine și despre cei din jurul lui. Momente mici, banale dacă nu ar fi realitatea crudă a războiului constituie nucleul acestor povestiri: o poveste de iubire care se termină și din care rămâne un cactus ce rezistă până în momentul în care e mutat în beci, acolo unde gloanțele trase afară nu pot pătrunde, dar unde planta refuză să se adapteze și moare; o ură de douăzeci de ani provocată de o ceartă legată de niște mere și apoi o seară în care o mână întinde altei mâini un măr, pentru ca, a doua zi, un borcănaș cu dulceață adus în semn de recunoștință să ajungă să păstreze amintirea acestui singur moment în care conflictul dintre două familii a fost uitat; o mașină scapă dintr-un bombardament aproape neatinsă, dar ceea ce pare un miracol se dovedește un avertisment: despărțirile adevărate, pierderile peste care nu poți trece necesită timp și întovărășirea cu suferința (Despărțirea trebuia să vină încet, astfel încât s-o simt cu fiecare celulă, până să îmi dau seama că în acest oraș, în afară de oamenii omorâți și ciopârțiți, de clădirile distruse și copilăria mea uitată, nu-mi mai aparținea nimic, poate doar un sac de carne vie care se hrănește cu dorul după unele lucruri mici și ușor de uitat, în timp ce în fața lucrurilor mari și importante din viață el dârdâie asemenea unui motor care tocmai stă să se oprească); o copilă de șaptesprezece ani a nimănui e primită în casă de un bărbat care nu-i permite să se apropie de nimic din ceea ce este viața sa și înțelege cât de mult înseamnă tânăra pentru el abia când un proiectil îi retează acesteia picioarele și medicii nu-i dau nicio șansă să supraviețuiască; o scrisoare care ar fi trebuit să ajungă la un bărbat deja mort e lăsată într-un sertar și deschisă peste mult timp de cel care ar fi trebuit să o ducă în Sarajevo – în ea, o persoană de culoare își cere iertare prietenului bosniac pentru tăcerea care i-a însoțit plecarea din oraș după mai bine de doisprezece ani în care a locuit în Sarajevo și îi vorbește despre cum a văzut el manifestarea urii ca proces sistematic de punere în practică a răului (În această țară pietrele sunt prinse cu gheață de pământ, iar câinii sunt eliberați din lanț – dar niciodată, până astăzi, câinii nu te-ar fi atacat în haită. Întotdeauna doar unul. Ca să te atace toți era nevoie de ceva mai mult, de ceva ce seamănă a sistem de stat sau cerc al infernului, ceva care să prelucreze ideologic crima și să o apere cu o mie de povești goale, inclusiv cea despre câinii dezlegați și pietrele prinse de pământ). În fiecare dintre aceste mici crâmpeie de viață adevărată se surprind oameni – cu grijile, cu fricile, cu exasperările, cu violența ce-i bântuie sau cu speranțele lor năruite, cu lașitățile, uimirile, poveștile de familie, cu iubirile și dezamăgirile, cu instinctualitatea, suferința sau nebunia lor. Oameni prinși între ziua de ieri și cea de azi, într-un prezent în care fără să vrea ajung să descopere ceva despre ei înșiși și despre cei din jur.
Minciuna despre ura bosniacă, minciuna despre această țară a intoleranței glaciale. Dar cum nimeni nu a făcut nimic pentru Adevăr, El a încetat să funcționeze în calitate de argument. Dacă vei scrie vreodată o istorie oarecare, nu cred că Îl vei menționa pe undeva. Nici măcar ca notă de subsol. Adevărul va fi jignitor, dacă cineva îl va istorisi, atât în ce-i privește pe sârbi, cât și în ce-i privește pe musulmani sau pe croați.
Din această suită de portrete în mișcare, de imagini care dezvăluie bucăți mai largi sau mai succinte de realitate trăită se conturează treptat povestea mai largă, dinăuntrul vieții de zi cu zi – chiar dacă e o viață sfârtecată, zguduită, scoasă din țâțâni – despre Bosnia și felul de a fi al unor oameni. Despre cum se văd ei și cum sunt văzuți de către ceilalți, despre ceea ce îi leagă și ceea ce îi desparte, despre iubiri vechi și uri la fel de vechi, despre cuvinte ce sună a înjurături și blesteme, dar care ascund doar acceptarea celuilalt așa cum este, despre apartenența la o comunitate, seismele istoriei și eternele drame omenești. Oamenii care trăiesc în povestirile lui Miljenko Jergović se întâlnesc pentru a depune mărturie despre un loc (o străduță, o moschee, un cimitir, o cișmea, o grădină, o cafenea în care altădată se cânta jazz) și despre ei înșiși. Peste tot ruine printre alte ruine – locuri, clădiri și oameni, toți deveniți umbre a ceea ce au fost. Unii trăind pentru un timp doar în așteptarea celor care i-au cunoscut ca ei să se întoarcă vii acasă, alții deja transformați în amintire sau ducând cu ei departe puținele lucruri înghesuite în câteva bagaje pe care le iau atunci când se hotărăsc să plece. Din lașitate, din exasperare, cu gândul că se vor întoarce, deși știu bine că nu vor reveni niciodată. Pentru că suferința, moartea, pericolul, ura se află la tot pasul. Fiindcă e imposibil să înțelegi cum funcționează sufletul omenesc. Bosnia lui Miljenko Jergović se întregește treptat. La ea nu se poate ajunge privind și judecând din afară, ci învățând să o vezi. Bosnia lui Miljenko Jergović e ca pachetul de țigări fabricate în Sarajevo din povestirea Cimitirul, pe care personajul i-l întinde unui american venit să scrie un articol despre oraș și despre ce s-a schimbat pe chipurile oamenilor de aici: alb pe dinafară (Tu te vei gândi acum la cât suntem noi de săraci și de nefericiți, că la noi nici pe pachetele de țigări nu se scrie nimic, vei gândi asta pentru că nu știi să privești), cu interiorul făcut dintr-un ambalaj răsucit de la un săpun pentru copii, dintr-o bucată ruptă de la un afiș de cinema, dintr-o bucată de la o reclamă la pantofi sau, ca în acest caz, un ambalaj de Marlboro, cel vechi, de Sarajevo. Pe care nici un străin nu îl va înțelege, a cărui aromă nici un străin nu o va savura. Un pachet care pentru nimeni ce nu aparține acelui loc nu va fi altceva decât un exemplu de nebunie, dovada că oamenii aceștia sunt niște ciudați. Am regretat că am vorbit cu americanu` sau că nu m-am rezumat să-i spun că suntem un popor nefericit de coate-goale în care trag bestiile de cetnici și că de la nefericire am înnebunit cu toții. El ar fi scris chiar așa, iar eu nu aș fi picat de prost nici față de mine, nici față de el. Ei bine, povestirile din Marlboro de Sarajevo sunt exact ceea ce se află dincolo de suprafața plată, uniformă, în alb (sau negru) a unui popor despre care s-a vorbit și s-a scris mereu în funcție de una sau alta dintre baricadele istoriei pe care te situai, pe care nu l-a privit nimeni cu adevărat pentru că nimeni nu a avut timp să-l privească și astfel s-au păstrat doar reflexii imperfecte, deformate de prejudecăți sau de suprafața la care aveau acces imediat. Așa cum se va întâmpla și se va scrie și despre războiul bosniac și despre Sarajevo. Pentru că nimeni nu a înțeles de ce Senka, femeia din povestirea Fotografia, după ce i-a murit soțul și a găsit în buzunarul portofelului lui la vedere – așa cum se cuvine – fotografia ei și, ascunsă, fotografia altei femei, s-a lamentat tuturor vecinelor, a fost compătimită pe față și bârfită de toate, alege să creadă cu tărie în dragostea ei și să construiască o narațiune tot mai coerentă și mai precisă în detalii care să-i scuze soțul. Oamenii care scriu despre acest război fără să-și urmărească propriul interes legat de statutul lor social sau fără dorința de a răzbate călcând pe capetele celor vii sau morți, așadar cei câțiva la număr, totuși câțiva, fac în realitate același lucru pe care l-a făcut și Senka. Fără niciun interes pentru ei sau pentru alții, ei încearcă cu disperare să păstreze imaginea sfărâmată a lumii.
Asta face, de fapt, Miljenko Jergović prin toate aceste crâmpeie de viață și de realitate surprinse în volumul de povestiri Marlboro de Sarajevo (tradus de Adrian Oproiu și Goran Čolakhodžić): lasă oamenii să depună mărturie despre sufletul lor. Despre cine sunt, despre un oraș și un timp. Despre ceea ce a fost și care nu se poate spune altfel decât lăsând oamenii să vorbească – despre ei înșiși și despre cei pe care i-au cunoscut, despre vii și despre morți, despre morții de acum și morții din bătrâni, despre iubiri și prietenii, despre lucrurile care crezi că vor dura și se dovedesc îngrozitor de fragile. Și, de prea multe ori, lipsite de sens. Dar care sunt plămada vieții, adevărul ei adevărat.
(*Nicoleta Munteanu, co-fondatoare, alături de Emil Munteanu, a Proiectului Alecart, profesoară MERITO la Colegiul Național Iași, consideră că a fi profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene și nu numai.)
